Cine să-mi dea-napoi dusele ceasuri,
Cu dulci clătite, râset şi taifasuri,
Tururi de vals, – dar pacea inimii?
E.A.
Paris, 3 noiembrie 1861
1
ÎN CARE SE TAIE VIŢELUL CEL GRAS PENTRU A SE
SĂRBĂTORI ÎNTOARCEREA UNUI FIU ECONOM
La 18 mai 1859, domnul Renault, fost profesor de fizică şi chimie, actualmente proprietar la Fontainebleau şi membru al consiliului municipal din acest drăguţ orăşel, duse el însuşi la poştă următoarea scrisoare:
Scumpul meu fiu,
Veştile bune pe care ni le-ai trimis de la Sankt-Petersburg ne-au produs cea mai adâncă bucurie. Biata maică-ta era suferindă încă din iarnă; nu ţi-am spus nimic de teamă să nu te îngrijorezi, aflat atât de departe. Nici eu nu eram deloc zdravăn; mai exista şi o a treia persoană (ghiceşte-i numele, dacă poţi) care tânjea de dorul tău. Linişteşte-te însă, dragul meu Léon: renaştem toţi pe-ntrecute de când data întoarcerii tale e aproape stabilită. Începem să credem că minele din Ural nu-l vor înghiţi pe acela care ne este mai scump decât orice pe lume. Domnul fie lăudat! Averea aceasta atât de onorabilă şi atât de rapidă nu te va fi costat viaţa, nici măcar sănătatea, dacă e adevărat că te-ai mai împlinit în deşert, după cum ne asiguri. Nu vom muri fară a ne fi îmbrăţişat fiul! Cu atât mai rău pentru tine dacă nu ţi-ai terminat toate treburile: suntem trei care am jurat că n-ai să te mai întorci acolo niciodată. Nu-ţi va veni greu să te supui, căci vei fi fericit în mijlocul nostru. Cel puţin asta e părerea Clémentinei… am uitat că-mi făgăduisem să nu o numesc!
Maestrul Bonnivet, excelentul nostru vecin, nu s-a mulţumit să-ţi plaseze capitalurile pe o ipotecă frumuşică; el a redactat în clipele sale de răgaz un mic act foarte emoţionant, care nu mai
aşteaptă decât semnătura ta. Domnul nostru primar a comandat în onoarea ta o eşarfă nouă care tocmai a sosit de la Paris. Tu îi vei face safteaua. Apartamentul tău, care va fi curând apartamentul vostru, este la înălţimea averii tale prezente.
Locuieşti… dar casa s-a schimbat atât de mult în trei ani, încât descrierile mele ar fi pentru tine literă moartă. Domnul Audret, arhitectul castelului imperial, este cel care a condus lucrările. A ţinut morţiş să-mi construiască un laborator demn de Thénard sau de Desprez. Zadarnic am protestat şi am spus că nu mai sunt bun de nimic, de vreme ce celebrul meu memoriu asupra Condensării gazelor a rămas tot la capitolul IV; cum mama ta era în complicitate cu acest bătrân scelerat de prieten, se întâmplă că
Ştiinţa are de azi înainte un templu în casa noastră. O adevărată
dugheană de vrăjitor, după expresia pitorească a bătrânei tale Gothon. Nimic nu lipseşte, nici măcar o maşină cu aburi, de patru cai: ce-am să fac cu ea? Socotesc totuşi că aceste cheltuieli nu vor fi pierdute pentru toată lumea. Tu n-ai să te culci pe lauri.
Ah! la anii tăi să fi avut eu averea ta! Mi-aş fi consacrat viaţa ştiinţei pure, în loc să pierd cea mai bună parte din ea cu tinerii aceia care nu profitau de lecţiile mele decât pentru a-l citi pe domnul Paul de Kock! Aş fi avut ambiţii! Aş fi dorit să-mi leg numele de descoperirea vreunei legi foarte generale, ori cel puţin de construirea vreunui instrument foarte util. Astăzi e prea târziu; ochii mi-au obosit şi creierul însuşi refuză să
lucreze. E rândul tău, băiete! Nu ai încă nici douăzeci şi şase de ani, minele din Ural ţi-au dat din ce să trăieşti la largul tău, nu mai ai nevoie de nimic pentru tine însuţi, a venit clipa să lucrezi pentru neamul omenesc. Este cea mai vie dorinţă şi speranţa cea mai scumpă a moşneagului de taică-tu, care te iubeşte şi te aşteaptă cu braţele deschise.
J. Renault
P. S. După calculele mele, scrisoarea aceasta trebuie să ajungă
la Berlin cu două-trei zile înaintea ta. Vei fi aflat deja din jurnalele din 7 ale lunii curente despre moartea ilustrului domn
von Humboldt. E un doliu pentru ştiinţă şi pentru umanitate. Eu am avut onoarea de a scrie acestui mare om de mai multe ori în viaţa mea, iar el a binevoit să-mi răspundă printr-o scrisoare pe care o păstrez cu sfinţenie. Dacă ai avea prilejul să cumperi vreo amintire de-a persoanei sale, vreun manuscris ieşit din mâna sa, vreun fragment din colecţiile sale, mi-ai face o adevărată
plăcere.
La o lună după expedierea acestei scrisori, fiul atât de dorit se întorcea în casa părintească. Domnul şi Doamna Renault, care veniseră să-l aştepte la gară, îl găsiră mai înalt, mai împlinit şi mai frumos decât înainte în toate privinţele. Ca să fim cinstiţi, nu era un băiat ieşit din comun, ci o figură
plăcută şi simpatică. Léon Renault se înfăţişa ca un bărbat de statură
potrivită, blond, plinuţ şi bine legat. Ochii săi mari, albaştri, vocea blândă şi barba mătăsoasă indicau o fire mai mult delicată decât puternică. Un gât foarte alb, foarte împlinit şi aproape feminin, contrasta în mod ciudat cu chipul său ars de soare. Avea dinţi frumoşi, foarte delicaţi, un pic întorşi înăuntru, deloc ascuţiţi, când îşi scoase mănuşile, descoperi două mâini mici, sincere, destul de ferme, destul de blânde, nici calde nici reci nici uscate, nici umede, ci plăcute la pipăit şi desăvârşit îngrijite.
Aşa cum era, tatăl şi mama lui nu l-ar fi schimbat cu Apollo de Belvedere. Îl sărutară, Dumnezeu ştie! copleşindu-l cu o mie de întrebări la care el uita să răspundă. Câţiva vechi prieteni de-ai casei, un medic, un arhitect, un notar dăduseră fuga la gară o dată cu bunii părinţi: fiecăruia îi veni rândul, fiecare îl îmbrăţişă, fiecare îl întrebă dacă era sănătos, dacă
avusese o călătorie plăcută. El asculta cu răbdare şi chiar cu bucurie melodia aceasta banală, ale cărei cuvinte nu însemnau mare lucru, dar a cărei muzică mergea la inimă, pentru că pornea din inimă.
Se aflau acolo de un sfert de ceas încheiat şi trenul se pusese din nou în mişcare, fluierând, iar omnibuzele diverselor hoteluri se lansaseră în mare trap pe bulevardul ce duce spre oraş; iar soarele nu mai contenea să
lumineze acest grup fericit de oameni de treabă. Doamna Renault strigă
însă deodată că bietul copil trebuie că murea de foame şi că era o barbarie să i se întârzie atât de mult ora mesei. Zadarnic protestă el că prânzise deja la Paris şi că foamea vorbea mai încet decât bucuria: toată compania se
aruncă în două mari căleşti de închiriat, fiul alături de mamă, tatăl în faţă, ca şi cum nu-şi mai putea sătura ochii privind la acest fiu drag. În urmă
venea o şaretă cu cuferele, cu lăzile mari, lungi şi pătrate, şi cu tot bagajul călătorului. La intrarea în oraş vizitiii pocniră din bice, căruţaşul le urmă
pilda, iar larma aceasta veselă atrase locuitorii în pragul porţilor şi însufleţi o clipă liniştea străzilor. Doamna Renault îşi plimba privirile la dreapta şi la stânga, căutând martori la triumful său şi salutând cu cea mai cordială
prietenie oameni pe care abia dacă-i cunoştea. Mai multe mame o salutară
de asemeni, aproape fără s-o cunoască, căci nu există mamă indiferentă la astfel de momente de fericire şi, de altfel, familia lui Léon era iubită de toată lumea! Iar vecinii se acostau zicând cu o bucurie lipsită de invidie:
— Este fiul lui Renault, a lucrat trei ani în minele din Rusia şi vine să-şi împartă averea eu bătrânii lui părinţi!
Léon zări şi câteva chipuri cunoscute, însă nu toate pe care dorea să le revadă. Căci el se aplecă o clipă la urechea mamei sale, spunând: „Şi Clémentine?” Acest cuvânt fu rostit atât de încet şi atât de aproape încât domnul Renault însuşi nu-şi putu da seama dacă era un cuvânt ori un sărut. Buna doamnă zâmbi cu duioşie şi răspunse cu o singură vorbă:
„Răbdare!” Ca şi cum răbdarea ar fi o virtute foarte comună printre îndrăgostiţi!
Uşa casei era larg deschisă, iar bătrâna Gothon se afla în prag. Ridica braţele la cer şi plângea ca o proastă, căci îl cunoscuse pe micul Léon de când era de-o şchioapă! Din nou avură loc câteva frumoase îmbrăţişări, pe ultima treaptă a peronului, între inimoasa servitoare şi tânărul ei stăpân.
