la Berlin cu două-trei zile înaintea ta. Vei fi aflat deja din jurnalele din 7 ale lunii curente despre moartea ilustrului domn

von Humboldt. E un doliu pentru ştiinţă şi pentru umanitate. Eu am avut onoarea de a scrie acestui mare om de mai multe ori în viaţa mea, iar el a binevoit să-mi răspundă printr-o scrisoare pe care o păstrez cu sfinţenie. Dacă ai avea prilejul să cumperi vreo amintire de-a persoanei sale, vreun manuscris ieşit din mâna sa, vreun fragment din colecţiile sale, mi-ai face o adevărată

plăcere.

La o lună după expedierea acestei scrisori, fiul atât de dorit se întorcea în casa părintească. Domnul şi Doamna Renault, care veniseră să-l aştepte la gară, îl găsiră mai înalt, mai împlinit şi mai frumos decât înainte în toate privinţele. Ca să fim cinstiţi, nu era un băiat ieşit din comun, ci o figură

plăcută şi simpatică. Léon Renault se înfăţişa ca un bărbat de statură

potrivită, blond, plinuţ şi bine legat. Ochii săi mari, albaştri, vocea blândă şi barba mătăsoasă indicau o fire mai mult delicată decât puternică. Un gât foarte alb, foarte împlinit şi aproape feminin, contrasta în mod ciudat cu chipul său ars de soare. Avea dinţi frumoşi, foarte delicaţi, un pic întorşi înăuntru, deloc ascuţiţi, când îşi scoase mănuşile, descoperi două mâini mici, sincere, destul de ferme, destul de blânde, nici calde nici reci nici uscate, nici umede, ci plăcute la pipăit şi desăvârşit îngrijite.

Aşa cum era, tatăl şi mama lui nu l-ar fi schimbat cu Apollo de Belvedere. Îl sărutară, Dumnezeu ştie! copleşindu-l cu o mie de întrebări la care el uita să răspundă. Câţiva vechi prieteni de-ai casei, un medic, un arhitect, un notar dăduseră fuga la gară o dată cu bunii părinţi: fiecăruia îi veni rândul, fiecare îl îmbrăţişă, fiecare îl întrebă dacă era sănătos, dacă

avusese o călătorie plăcută. El asculta cu răbdare şi chiar cu bucurie melodia aceasta banală, ale cărei cuvinte nu însemnau mare lucru, dar a cărei muzică mergea la inimă, pentru că pornea din inimă.

Se aflau acolo de un sfert de ceas încheiat şi trenul se pusese din nou în mişcare, fluierând, iar omnibuzele diverselor hoteluri se lansaseră în mare trap pe bulevardul ce duce spre oraş; iar soarele nu mai contenea să

lumineze acest grup fericit de oameni de treabă. Doamna Renault strigă

însă deodată că bietul copil trebuie că murea de foame şi că era o barbarie să i se întârzie atât de mult ora mesei. Zadarnic protestă el că prânzise deja la Paris şi că foamea vorbea mai încet decât bucuria: toată compania se

aruncă în două mari căleşti de închiriat, fiul alături de mamă, tatăl în faţă, ca şi cum nu-şi mai putea sătura ochii privind la acest fiu drag. În urmă

venea o şaretă cu cuferele, cu lăzile mari, lungi şi pătrate, şi cu tot bagajul călătorului. La intrarea în oraş vizitiii pocniră din bice, căruţaşul le urmă

pilda, iar larma aceasta veselă atrase locuitorii în pragul porţilor şi însufleţi o clipă liniştea străzilor. Doamna Renault îşi plimba privirile la dreapta şi la stânga, căutând martori la triumful său şi salutând cu cea mai cordială

prietenie oameni pe care abia dacă-i cunoştea. Mai multe mame o salutară

de asemeni, aproape fără s-o cunoască, căci nu există mamă indiferentă la astfel de momente de fericire şi, de altfel, familia lui Léon era iubită de toată lumea! Iar vecinii se acostau zicând cu o bucurie lipsită de invidie:

— Este fiul lui Renault, a lucrat trei ani în minele din Rusia şi vine să-şi împartă averea eu bătrânii lui părinţi!

Léon zări şi câteva chipuri cunoscute, însă nu toate pe care dorea să le revadă. Căci el se aplecă o clipă la urechea mamei sale, spunând: „Şi Clémentine?” Acest cuvânt fu rostit atât de încet şi atât de aproape încât domnul Renault însuşi nu-şi putu da seama dacă era un cuvânt ori un sărut. Buna doamnă zâmbi cu duioşie şi răspunse cu o singură vorbă:

„Răbdare!” Ca şi cum răbdarea ar fi o virtute foarte comună printre îndrăgostiţi!

Uşa casei era larg deschisă, iar bătrâna Gothon se afla în prag. Ridica braţele la cer şi plângea ca o proastă, căci îl cunoscuse pe micul Léon de când era de-o şchioapă! Din nou avură loc câteva frumoase îmbrăţişări, pe ultima treaptă a peronului, între inimoasa servitoare şi tânărul ei stăpân.

Din discreţie, prietenii domnului Renault se prefăcură că vor să se retragă; fu în zadar, însă: li se dovedi clar ca bună ziua că tacâmul lor era pus. Şi când toată lumea se adună în salon, în afară de invizibila Clémentine, marile fotolii cu medalion îşi întinseră braţele către fiul domnului Renault; bătrâna oglindă de pe şemineu fu bucuroasă să-i reflecte chipul, masiva lustră de cristal îşi sună clopoţeii, mandarinii de pe etajeră începură să-şi clatine capetele în semn de bun venit, ca şi cum ar fi fost nişte penaţi legitimi, iar nu nişte străini şi nişte păgâni. Nimeni n-ar putea spune de ce începu atunci să plouă iar cu sărutări şi cu lacrimi, cert e însă că asta fu ca o a doua sosire.

— Supa! strigă Gothon.

Doamna Renault îşi luă fiul de braţ, contrar tuturor legilor etichetei, şi fără măcar să-şi ceară iertare faţă de respectabilii prieteni care se aflau de faţă. Abia de se scuză că-şi serveşte copilul înaintea invitaţilor. Léon se lăsă

în voia ei şi bine îi prinse: nu era niciun conviv acolo care să nu fi fost în stare să nu-şi toarne mai degrabă ciorba în jiletcă decât să guste înaintea lui.

— Mamă, exclamă Léon cu lingura-n mână, e prima oară, de trei ani încoace, că mănânc şi eu o supă bună!

Doamna Renault simţi cum roşeşte de plăcere, iar Gothon sparse ceva; şi una şi cealaltă îşi închipuiră că băiatul vorbea astfel pentru a le flata amorul propriu, şi totuşi el spusese adevărul. Există două lucruri pe lumea asta pe care omul nu le găseşte des printre străini: supa bună este primul; al doilea este dragoste dezinteresată.

Dacă m-aş apuca aici de enumerarea veridică a tuturor bucatelor care apărură pe masă, n-ar exista un singur cititor căruia să nu-i lase gura apă.

Cred chiar că unele cititoare delicate ar risca să facă o indigestie. Adăugaţi, vă rog, că aceasta listă s-ar prelungi până la sfârşitul volumului şi nu mi-ar mai rămâne o singură pagină pentru a scrie minunata poveste a lui Fougas.

Iată de ce revin la salon, unde cafeaua e deja servită.

Léon bău abia jumătate din ceaşca sa, însă nu vă grăbiţi să trageţi concluzia că ar fi fost cafeaua prea fierbinte, ori prea rece, ori prea dulce.

Nimic pe lume nu l-ar fi împiedicat s-o bea până la ultima picătură, dacă o lovitură de ciocan la poarta dinspre stradă nu şi-ar fi prelungit ecoul până

în inima sa. Minutul care urmă îi păru de-o lungime extraordinară. Nu!

niciodată în călătoriile sale nu întâlnise un minut atât de lung ca acesta.

Dar, în sfârşit, apăru Clémentine, precedată de demna domnişoară Virginie Sambucco, mătuşa ei. Şi mandarinii care surâdeau pe etajeră auziră

zgomotul a trei sărutări.

De ce trei? Cititorul superficial, care pretinde a ghici lucrurile înainte ca ele să fie scrise, a găsit deja o explicaţie plauzibilă. Cu siguranţă, zice el, Léon era prea respectuos pentru a săruta mai mult decât o singură dată pe demna domnişoară Sambucco, însă atunci când se văzu în prezenţa Clémentinei, care urma să fie nevasta lui, el dublă doza şi bine făcu. Iată,

domnule, ceea ce eu numesc o judecată temerară. Primul sărut se desprinse de pe gura lui Léon pe obrazul domnişoarei Sambucco, al doilea fu aplicat de buzele domnişoarei Sambucco pe obrazul stâng al lui Léon; al treilea fu un adevărat accident care aruncă două inimi tinere într-o consternare profundă.

Léon, care era foarte îndrăgostit de viitoarea-i soţie, se repezi orbeşte spre ea, neştiind dacă trebuia s-o sărute pe obrazul stâng, ori pe cel drept, dar hotărât să nu mai întârzie o plăcere pe care şi-o făgăduia din primăvara lui 1856. Clémentine nu avea de gând să se apere, ci să-şi lipească

frumoasele-i buze roşii pe obrazul drept al lui Léon, ori de cel stâng, fără

deosebire. Graba celor doi tineri fu pricina din care nici obrajii Clémentinei nici ai lui Léon nu primiră ofranda care le era destinată. Iar mandarinii de pe etajeră, care se aşteptau să audă două sărutări, nu auziră decât una. Iar Léon rămase interzis, Clémentine roşi până-n vârful urechilor şi cei doi logodnici făcură un pas înapoi, privind la ornamentele covorului, care rămaseră pe veci întipărite în memoria lor.

Clémentine era, în ochii lui Léon Renault, cea mai frumoasă persoană

din lume. O iubea de peste trei ani de zile, iar voiajul în Rusia îl făcuse într-un fel pentru ea. În 1856 ea era prea tânără pentru măritiş şi prea bogată pentru ca un inginer de 2 400 franci să-i poată pretinde cu decenţă

mâna. Léon, ca un adevărat matematician, îşi pusese problema următoare: dată fiind o tânără fată de cincisprezece ani şi jumătate, bogată de 8 000

franci rentă şi ameninţată cu moştenirea domnişoarei Sambucco, să zicem 200 000 franci capital, să facă o avere cel puţin egală cu a ei într-un răstimp care să-i permită să devină fată mare fără a-i lăsa timp să ajungă fată

bătrână. Găsise soluţia în minele de aramă din Ural.

Timp de trei ani de zile corespondase indirect cu aleasa inimii sale. Toate scrisorile pe care le scria tatălui sau mamei sale treceau în mâinile domnişoarei Sambucco, care nu le ascundea Clémentinei. Câteodată chiar erau citite cu glas tare, în familie, şi niciodată domnul Renault n-a fost silit să sară vreo frază, căci Léon nu scria nimic din ceea ce o tânără fată n-ar fi trebuit să audă. Mătuşa şi nepoata nu aveau alte distracţii; trăiau retrase într-o căsuţă, în fundul unei grădini frumoase, şi nu primeau decât prieteni vechi. Clémentine avu aşadar un merit neînsemnat în păstrarea inimii sale

pentru Léon. În afară de un masiv colonel de cuirasieri, care o urmărea uneori la promenadă, niciun bărbat nu-i făcuse curte.

Era frumoasă totuşi, nu numai în ochii iubitului ei, sau ai familiei Renault, sau ai orăşelului în care locuia. Provincia este înclinată să se declare mulţumită cu puţin. Ea acordă cu uşurinţă reputaţiile de femeie frumoasă şi om de seamă, mai ales atunci când nu e destul de bogată

pentru a se arăta exigentă. Pretenţia de a nu admira decât meritul absolut aparţine capitalelor. Am auzit pe primarul unui sat spunând, cu un oarecare orgoliu: „Recunoaşteţi că servitoarea mea, Catherine, e destul de frumoasă pentru o comună de şase sute de suflete!” Clémentine era destul de frumoasă pentru a se face admirată într-un oraş de opt sute de mii de locuitori. Închipuiţi-vă o micuţă creolă blondă, cu ochii negri, cu tenul mat, cu dinţi sclipitori. Mijlocul rotund şi mlădios ca o trestie. Ce mâini delicate avea, şi ce frumoase picioare andaluze, cambrate, rotunjite…! Orice privire a ei era ca un zâmbet şi orice mişcare ca o mângâiere. Adăugaţi că nu era nici proastă, nici fricoasă, nici chiar neştiutoare de toate cele, ca fetiţele crescute la mănăstire. Educaţia, începută de mama sa, fusese desăvârşită

de doi sau trei bătrâni profesori respectabili, aleşi de domnul Renault, tutorele. Judecata îi era plină de bun simţ, iar mintea cultivată. Dar, de fapt, de ce vorbesc la trecut, căci trăieşte încă, slavă Domnului! şi niciuna din aceste desăvârşiri nu i-a pierit.