Domnule colonel, pregătind decretul imperial care vă ridică
la gradul de general de brigadă, m-am aflat în faţa unei piedici de netrecut care este actul dumneavoastră de naştere. Rezultă
din acea piesă că sunteţi născut în 1789 şi că aveţi astăzi şaptezeci de ani împliniţi. Ori, limita de vârstă fiind fixată la şaizeci de ani pentru colonei, la şaizeci şi doi pentru generalii de brigadă şi la şaizeci şi cinci pentru divizionari, mă văd în absoluta necesitate de a vă trece în cadrele de rezervă cu gradul de colonel. Ştiu, domnule, cât de puţin justificată este această
măsură pentru vârsta dumneavoastră aparentă şi regret sincer că Franţa e lipsită de serviciile unui om de vigoarea şi de meritul dumneavoastră. Este, de altfel, sigur că o excepţie în favoarea dumneavoastră n-ar provoca nicio reclamaţie în cadrul armatei şi n-ar stârni decât simpatii. Însă legea este formală şi împăratul însuşi nu o poate viola sau eluda. Imposibilitatea ce rezultă de aici este atât de absolută, încât dacă, în ardoarea dumneavoastră
de a servi ţara, aţi consimţi să depuneţi epoleţii pentru a reîncepe o nouă carieră, angajarea dumneavoastră n-ar putea fi primită în niciunul din regimentele armatei. E un fapt fericit, domnule, că guvernul împăratului a putut să vă ofere mijloace de existenţă obţinând de la A.S.R. Regentul Prusiei
despăgubirea care vi se datora; căci nu există nici administraţie civilă în care să poată fi angajat, chiar prin favoare, un om de şaptezeci de ani. Veţi obiecta cu multă justeţe că legea şi regulamentele datează dintr-o epocă în care experienţele asupra revivificării oamenilor nu dăduseră încă rezultate favorabile.
Dar legea este făcută pentru generalitate şi nu trebuie să ţină
seama de excepţii. S-ar avea în vedere fără îndoială modificarea ei, dacă aceste cazuri de înviere s-ar prezenta într-un oarecare număr. Binevoiţi să, etc.
O tăcere posomorită întâmpină această lectură. Acel Mane, Thékel, Pharès din legendele orientale nu produse un efect mai fulgerător. Jandarmul se afla tot acolo, în picioare, în poziţia soldatului fără arme, aşteptând recipisa lui Fougas. Colonelul ceru o pană şi cerneală, semnă hârtia, o înapoie, dădu un bacşiş jandarmului, şi îi spuse cu o emoţie stăpânită:
— Tu eşti fericit! nu ţi se interzice să-ţi slujeşti ţara! Ei bine! continuă el adresându-se mareşalului, ce spui de asta?
— Ce vrei să spun, sărmane prieten; sunt descurajat. Legea nu se discută; este formală. Prostia noastră e că nu ne-am gândit mai devreme.
Dar cine dracu, în prezenţa unui voinic ca tine, s-ar fi gândit la vârsta retragerii?
Cei doi colonei recunoscură că această obiecţie nu le trecuse prin minte; dar, o dată ce ea a fost ridicată, nu vedeau ce s-ar putea răspunde. Niciunul nici celălalt n-ar fi putut să-l angajeze pe Fougas ca simplu soldat, în pofida capacităţii sale, a forţei fizice şi a înfăţişării sale de om la douăzeci şi patru de ani.
— Dar atunci, răcni Fougas, să fiu omorât! Nu pot să m-apuc să
cântăresc zahăr sau să cultiv varză! În cariera armelor mi-am făcut primii paşi, trebuie să rămân aici sau să mor. Ce să fac? Ce să devin? Să intru în serviciu în străinătate? Niciodată! Destinul lui Moreau îl am încă în faţa ochilor… O, soartă! Ce ţi-am făcut de mă arunci atât de jos atunci când te pregăteai să mă înalţi atât de sus?
Clémentine încercă să-l mângâie prin cuvinte frumoase.
— Vei rămâne lângă noi, îi spunea ea; o să-ţi găsim o femeie drăguţă, o să vă creşteţi împreună copiii. În clipele de tihnă, vei scrie istoria lucrurilor
măreţe pe care le-ai înfăptuit. Nimic nu-ţi lipseşte: tinereţe, sănătate, avere, familie, tot ceea ce înseamnă fericirea oamenilor îţi aparţine; de ce n-ai fi, aşadar, fericit?
Léon şi părinţii săi îi vorbiră în acelaşi fel. Totul era uitat în faţa unei dureri atât de adevărate şi a unei descurajări atât de profunde.
Îşi reveni încet-încet şi chiar cântă la desert un cântec pe care-l pregătise pentru împrejurare:
Mult norocoşi soţ şi soţie,
În fericite-aceste clipe,
La torţa sfântă-a cununiei,
Veţi arde-a lui Amor aripe.
Mic zeu hoinar, ci schimbă-ţi firea,
Cuminte-n casă vei rămâne,
Legat de-acum prin logodirea
Dintre Frumos şi Raţiune.
Plăcerile, bună-cuviinţa
Cu sârg să-mbine va-nvăţa;
Ci îşi va pierde-obişnuinţa
Din floare-n floare-a mai zburda.
Dar ţi-ai găsit: la Clémentina
Aflat-a şi roze şi crini,
Şi-acum culege, bată-l vina,
Ca-n ale Chiprului grădini.
Lumea aplaudă mult această poezie demodată, însă bietul colonel zâmbea trist, vorbea puţin, şi nu se ameţea deloc. Omul cu urechea ruptă
nu se consola că e dat la reformă. Luă parte la distracţiile zilei, dar nu mai era tovarăşul de petrecere care însufleţea totul cu veselia lui virilă.
Mareşalul îl luă de o parte în cursul serii şi îi spuse:
— La ce te gândeşti?
