Acestea fiind zise, el scoate din buzunar un bon de un milion asupra Băncii, traversează semeţ biroul scârţâind din cizme şi aruncă o hârtie de o mie de franci pe pupitrul unui secretar, strigând cu glasul său cel mai frumos:
— Copii ai legiuirii! Na-vă şi beţi în sănătatea împăratului şi a marii armate!
Familia Renault se împotrivi energic acestei generozităţi.
Clémentine, avertizată de viitorul ei soţ, avu, în prezenţa domnişoarei Sambucco, o lungă discuţie cu tânărul şi teribilul bunic; ea îi arătă din nou că el avea douăzeci şi patru de ani, că avea să se însoare într-o bună zi, că
averea lui aparţinea viitoarei sale familii.
— Eu nu vreau, spuse ea, ca într-o zi, copiii dumitale să mă acuze că
i-am despuiat. Păstrează-ţi milioanele pentru micuţii mei unchi şi pentru micuţele mele mătuşi!
Dar, de data asta, Fougas nu dădu niciun pas înapoi.
— Îţi baţi cumva joc de mine? îi spuse Clémentinei. Crezi oare că am să
fac prostia de a mă însura acum? Nu-ţi făgăduiesc că am să trăiesc ca un trappist, însă, la vârsta mea şi clădit cum sunt, găseşti cu cine să intri în vorbă în garnizoane, fără să iei pe nimeni de nevastă. Marte nu împrumută
făclia căsătoriei pentru a lumina micile escapade ale Venerei! Pentru ce se
leagă bărbatul?… Pentru a fi tată. Eu sunt tată la comparativ, iar peste un an, dacă bravul nostru Léon se comportă ca un bărbat, pun mâna pe superlativ. Străbunic! e un grad frumos pentru un militar de douăzeci şi cinci de ani. La patruzeci şi cinci sau la cincizeci, am să fiu stră-străbunic.
La şaptezeci… limba franceză nu mai are cuvinte pentru a desemna ce-am să fiu! vom comanda însă unu! la palavragiii ăia de la Academie! Te temi că
am să duc lipsă de ceva la bătrâneţe? Am solda, în primul rând, şi crucea de ofiţer. La vârsta Anchisilor şi Nestorilor, voi avea pensia. Adaugă la acestea cele două sute cincizeci de mii de franci de la regele Prusiei, şi ai să
vezi că am asigurată nu numai pâinea ci şi iahnia până la sfârşitul carierei.
Pe deasupra, o concesiune pe veci, pe care soţul tău a plătit-o dinainte în cimitirul din Fontainebleau. Având toate acestea şi cu nişte gusturi simple, poţi fi sigur că nu-ţi mănânci fondurile!
De voie, de nevoie, au trebuit să se supună la tot ce dorea el şi să-i accepte milionul. Acest act de generozitate făcu mare vâlvă în oraş, iar numele lui Fougas, deja celebru din atâtea motive, dobândi un nou prestigiu.
Întregul Fontainebleau dori să asiste la căsătoria Clémentinei. Veni lume şi de la Paris. Martorii miresei erau mareşalul duce de Solferino şi ilustrul Karl Nibor, primit de câteva zile în Academia de ştiinţe. Léon se limită cu modestie la vechii prieteni pe care şi-i alesese dintru început, domnul Audret, arhitectul, şi domnul Bonnivet, notarul.
Primarul îşi puse iarăşi eşarfa sa nouă. Preotul adresă tinerilor o alocuţiune mişcătoare despre inepuizabila generozitate a Providenţei, care încă mai face un miracol, din când în când, în folosul adevăraţilor creştini.
Fougas, care nu-şi îndeplinise îndatoririle religioase din 1801, udă cu lacrimi două batiste.
„Totdeauna sunt pierduţi din vedere tocmai aceia pe care-i stimezi mai mult, spunea el ieşind din biserică, dar Dumnezeu şi cu mine suntem tăcuţi pentru a ne înţelege! La urma urmei, ce este Dumnezeu! Un Napoleon ceva mai universal!”
Un ospăţ pantagruelic, prezidat de domnişoara Virginie Sambucco în rochie de mătase cafeniu-deschis, urmă îndată după ceremonie. Douăzeci şi patru de persoane asistau la această sărbătoare de familie, între alţii noul
colonel al lui 23 domnul du Marnet, aproape vindecat de rana sa.
Fougas îşi ridică şervetul cu o oarecare îngrijorare. Nădăjduia că
mareşalul i-a adus brevetul de general de brigadă. Chipul său mobil trăda o vie dezamăgire în faţa farfuriei goale.
Ducele de Solferino, care se aşezase la loc de cinste, observă acest joc de fizionomie şi zise cu glas tare:
— Nu te impacienta, bătrâne camarad! Ştiu ce-ţi lipseşte; n-a depins de mine ca sărbătoarea să fie completă. Ministrul de război era plecat când am trecut pe la el. În birouri mi s-a spus că afacerea ta era reţinută de o chestiune de formă, dar că vei primi în următoarele douăzeci şi patru de ore o scrisoare de la cabinet.
— La dracu cu toţi scribii! răcni Fougas. Au totul, de la actul meu de naştere până la copia după brevetul de colonel. Ai să vezi că le lipseşte vreun certificat de vaccin ori vreo altă hârţoagă de trei parale!
— Eh! răbdare, tinere! Ai tot timpul să aştepţi. Nu e ca în cazul meu: fără
campania din Italia, care mi-a permis să pun mâna pe bastonul de mareşal, m-ar fi dat la reformă ca pe o gloabă bătrână, sub pretextul neserios că
aveam şaizeci şi cinci de ani. Tu n-ai nici douăzeci şi cinci, şi ai să fii numit general de brigadă: împăratul ţi-a făgăduit-o în faţa mea. În patru-cinci ani de-acum, vei avea stelele de aur, doar dacă nu ţi se-ntâmplă vreun ghinion.
După care, nu-ţi va mai trebui decât un post de comandant şef şi o companie fericită pentru a fi numit mareşal al Franţei şi senator, ceea ce nu strică deloc.
— Da, răspunse Fougas, voi ajunge. Nu numai pentru că sunt cel mai tânăr dintre toţi ofiţerii de gradul meu, pentru că am făcut marele război şi am urmat lecţiile maestrului pe câmpurile Bellonei, dar mai ales pentru că
destinul şi-a pus amprenta asupra mea. Pentru ce m-au cruţat ghiulele în peste douăzeci de bătălii? Pentru ce am străbătut oceane de bronz şi de fier fără ca pielea mea să primească o zgârietură? Pentru că am steaua mea, întocmai ca şi el. A lui era mai mare, bineînţeles, dar ea s-a dus să se stingă
în Sfânta Elena, iar a mea străluceşte încă pe cer! Dacă doctorul Nibor m-a reînviat cu câteva picături de apă caldă, e pentru că destinul meu nu era încă împlinit. Dacă voinţa poporului francez a restabilit tronul imperial, este pentru a oferi o serie de prilejuri curajului meu în cucerirea Europei, la
care vom porni din nou! Trăiască împăratul şi eu! Voi fi duce sau prinţ în mai puţin de zece ani, şi chiar… de ce nu? ne vom strădui să fim prezent la apel în ziua împărţirii coroanelor! În acest caz, îl adoptez pe fiul cel mare al Clémentinei: îl vom numi Pierre-Victor III, şi îmi va urma la tron întocmai ca Ludovic al XV-lea străbunicului său Ludovic al XIV-lea!
Pe când sfârşea această tiradă, un jandarm intră în sufragerie, întrebă de domnul colonel Fougas şi îi înmână un plic de la ministerul de război.
— Zău aşa! exclamă mareşalul, ar fi plăcut ca avansarea ta să sosească la capătul unui asemenea discurs. Pe loc ne-am prosterna în faţa stelei tale!
Regii magi n-ar fi decât un fel de zi de Sfântul Ioan, pe lângă noi.
— Citeşte tu însuţi, îi spuse el mareşalului, întinzându-i marea foaie de hârtie. Sau mai bine, nu! Am privit totdeauna moartea-n faţă; n-am să-mi întorc privirea de la acest trăsnet de cârpă, care mă ucide.
