— Este oare vina mea că familia n-a vorbit mai devreme?
— Important e că i-aţi dat ascultare. Ne vom da silinţa să nu vă plictisiţi la Nancy.
— Dar cum aş putea să mă plictisesc, atâta timp cât voi rămâne în mijlocul vostru?
— Mersi. Casa noastră va fi şi a dumneavoastră. Obişnuiţi-vă cu gândul că faceţi parte din familie.
— Cu gândul şi cu inima, doamnă.
— Şi nu vă veţi mai gândi la Paris?
— Parisul?… nu-mi pasă nici cât negru sub unghie!
— Vă previn că aici lumea nu se bate în duel.
— Cum? aţi aflat deja…
— Ştim totul, chiar şi povestea acelui faimos supeu cu femei cam uşoare.
— Cum naiba aţi aflat?… De data asta însă, să vedeţi, chiar eram scuzabil.
Domnul Langevin apăru la rândul său, proaspăt ras şi rubicond; un tip 3 Belle-fille = noră; belle fille = fată frumoasă
drăguţ de subprefect în devenire.
„E admirabil, gândi Fougas, cum ne păstrăm noi, cei din familie! Nu i-ai da nici treizeci şi cinci de ani găliganului ăstuia, şi el are patruzeci şi şase bătuţi pe muchie. Ia te uită, nu-mi seamănă deloc, bate-n partea maică-sii!
— Dragul meu, zise doamna Langevin, iată o fiinţă neascultătoare care promite că se va cuminţi.
— Fii binevenit, tinere! spuse consilierul, strângându-i mâna lui Fougas.
Primirea aceasta i se păru rece sărmanului nostru erou. El visa o ploaie de sărutări şi de lacrimi, iar copiii se mulţumeau să-i strângă mâna.
— Fiu… domnule, îi spuse el lui Langevin, lipseşte o persoană de la reuniunea noastră. Câteva greşeli reciproce, şi de altfel prescrise de scurgerea timpului, n-ar putea să ridice între noi o barieră de netrecut. Pot îndrăzni să vă cer favoarea de a fi prezentat doamnei, mama dumitale?
Domnul Langevin şi soţia sa holbară nişte ochi mari, uluiţi.
— Cum, domnule, spuse soţul, trebuie că viaţa de la Paris v-a făcut să vă
pierdeţi memoria. Sărmana maică-mea nu mai este! Sunt deja trei ani de când am pierdut-o!
Bunul Fougas izbucni în lacrimi.
— Iertare! făcu el, nu ştiam. Biata femeie!
— Nu te-nţeleg! O cunoşteai pe mama mea?
— Ingratule!
— Ciudat băiat! Dar părinţii dumitale au primit o scrisoare de invitaţie?
— Care părinţi?
— Tatăl şi mama dumitale!
— A, aşa! ce-mi tot îndrugi acolo? Mama mea era moartă înainte ca dumneata să fi venit pe lume.
— Doamne, mama dumitale a murit?
— Da, bineînţeles, în ’89!
— Cum! Nu doamna, mama dumitale, te trimite aici?
— Monstrule! Cea care mă aduce aici este inima mea de tată!
— Inimă de tată?… Dar nu eşti dumneata băiatul Jamin, care a făcut nebunii în capitală şi care e trimis la Nancy ca să urmeze cursurile şcolii forestiere?
Colonelul împrumută glasul lui Jupiter tonans şi răspunse:
— Eu sunt Fougas!
— Ei bine!
— Dacă natura nu-ţi spune nimic în favoarea mea, fiu ingrat ce eşti!
întreabă mormântul mamei tale!
— Zău aşa! domnule, ţipă consilierul, am putea să ne jucăm multă
