după urechea lui cârpită.
— Aş! Şi pentru ce?
— Pentru că diavolul are urechea ascuţită şi, pentru a o face rotundă, trebuie să mai taie din ea.
Meiser se aplecă sub masă şi scoase un ţipăt de spaimă.
— E chiar diavolul! zise el. Dar cum s-a lăsat adormit?
— Păi n-ai văzut că urcând din pivniţă am trecut prin odaia mea? Am pus o picătură de apă sfinţită în vinul de Porto; vrajă contra vrajă! Şi s-a prăbuşit.
— Ăsta-i un lucru bun. Dar ce facem cu el, acum, că e în puterea noastră?
— Ce se face cu demonii, în Scriptură? Domnul îi azvârle în mare.
— Marea e departe de casa noastră.
— Dar, bătrân naiv ce eşti! fântâna publică e colea!
— Şi ce-o să se spună mâine, când i se va găsi trupul?
— Nu se va găsi absolut nimic şi chiar hârtia aia pe care ne-a semnat-o se va schimba în frunză uscată.
Zece minute mai târziu, domnul şi doamna Meiser balansau ceva greu deasupra puţului public, iar doamna Catherina murmura cu glas scăzut descântecul următor:
Demone, fiu al iadului, fii afurisit!
Demone, fiu al iadului, fii prăbuşit!
Demone, fiu al iadului, întoarcete-n iad!
Un zgomot înfundat, zgomotul unui trup ce cade-n apă, puse capăt ceremoniei iar cei doi soţi se întoarseră acasă, cu satisfacţia care urmează
întotdeauna datoriei împlinite. Nicolas zicea în sinea lui:
„Nu o credeam atât de credulă!”
„Nu-l credeam atât de naiv!” gândea doamna Kettle, soţia legitimă a lui Claus.
Dormiră somnul neprihănirii. Ah! pernele lor li s-ar fi părut mult mai puţin moi dacă Fougas s-ar fi întors acasă cu milionul la el!
La ceasurile zece dimineaţa, pe când îşi luau cafeaua cu lapte şi chiflele cu unt, guvernatorul Băncii intră la ei şi le spuse:
— Vă mulţumesc că aţi acceptat o trată asupra Parisului în locul milionului în argint şi fără primă. Francezul acela tânăr pe care ni l-aţi trimis e niţel cam repezit, însă vesel şi băiat de treabă.
18
COLONELUL CAUTĂ SA SE DESCOTOROSEASCĂ
DE UN MILION CARE ÎL STÂNJENEŞTE
Fougas părăsise Parisul, îndreptându-se spre Berlin a doua zi după
audienţa sa. Drumul acesta îi luă trei zile, căci se opri câtva timp la Nancy.
Mareşalul îi dăduse o scrisoare de recomandare către prefectul departamentului Meurthe, care îl primi foarte bine şi făgădui să-l ajute în cercetările sale. Din nefericire, casa în care o iubise pe Clémentine Pichon nu mai exista. Municipalitatea o demolase prin 1827, străpungând o stradă.
E lucru sigur că edilii nu doborâseră familia odată cu casa, însă o nouă
dificultate se ivi deodată: numele de Pichon supraabunda în oraş, în suburbii şi în departament. În acea mulţime de Pichoni, Fougas nu ştia cui să-i sară de gât. Ostenit de căutări şi grăbit să alerge pe calea Fortunei, lăsă
o notă la comisariatul de poliţie:
A se căuta în registrele Stării civile şi aiurea, o tânără fată numită
Clémentine Pichon. Avea optsprezece ani în 1813; părinţii ei ţineau o pensiune pentru ofiţeri. Dacă trăieşte, să se afle adresa ei; dacă a murit, să
se culeagă informaţii despre moştenitorii ei. De acest lucru depinde fericirea unui tată!
*
Sosind la Berlin, colonelul află că reputaţia sa îl precedase. Nota ministrului de război fusese transmisă guvernului prusac prin legaţia Franţei; Léon Renault, în durerea sa, găsise timp să scrie o vorbă doctorului Hirtz; jurnalele începeau să vorbească şi societăţile ştiinţifice să se înduioşeze. Prinţului Regent nu-i fu ruşine să pună întrebări medicului său: Germania e o ţară ciudată, în care ştiinţa interesează până şi pe prinţi.
Fougas, care citise scrisoarea doctorului Hirtz anexată la testamentul domnului Meiser, se gândi că datora oarecari mulţumiri bătrânului. Îi făcu o vizită şi-l îmbrăţişa, numindu-l oracol din Epidaur. Doctorul îl luă în stăpânire, puse să i se ia bagajele de la hotel şi-i oferi cea mai bună odaie
din casa lui. Până pe 29 ale lunii, colonelul fu răsfăţat ca un prieten şi exhibat ca un fenomen. Şapte fotografi îşi disputară un om atât de preţios; oraşele Greciei n-au făcut mai mult pentru sărmanul şi bătrânul nostru Homer. A.S.R. Prinţul Regent dori să-l vadă în persoană naturală şi rugă pe domnul Hirtz să-l aducă la palat. Fougas se lăsă niţel rugat: el pretindea că
un soldat nu trebuie să întreţină relaţii cu duşmanul, şi se credea încă în anul 1813.
