„Totdeauna sunt pierduţi din vedere tocmai aceia pe care-i stimezi mai mult, spunea el ieşind din biserică, dar Dumnezeu şi cu mine suntem tăcuţi pentru a ne înţelege! La urma urmei, ce este Dumnezeu! Un Napoleon ceva mai universal!”

Un ospăţ pantagruelic, prezidat de domnişoara Virginie Sambucco în rochie de mătase cafeniu-deschis, urmă îndată după ceremonie. Douăzeci şi patru de persoane asistau la această sărbătoare de familie, între alţii noul

colonel al lui 23 domnul du Marnet, aproape vindecat de rana sa.

Fougas îşi ridică şervetul cu o oarecare îngrijorare. Nădăjduia că

mareşalul i-a adus brevetul de general de brigadă. Chipul său mobil trăda o vie dezamăgire în faţa farfuriei goale.

Ducele de Solferino, care se aşezase la loc de cinste, observă acest joc de fizionomie şi zise cu glas tare:

— Nu te impacienta, bătrâne camarad! Ştiu ce-ţi lipseşte; n-a depins de mine ca sărbătoarea să fie completă. Ministrul de război era plecat când am trecut pe la el. În birouri mi s-a spus că afacerea ta era reţinută de o chestiune de formă, dar că vei primi în următoarele douăzeci şi patru de ore o scrisoare de la cabinet.

— La dracu cu toţi scribii! răcni Fougas. Au totul, de la actul meu de naştere până la copia după brevetul de colonel. Ai să vezi că le lipseşte vreun certificat de vaccin ori vreo altă hârţoagă de trei parale!

— Eh! răbdare, tinere! Ai tot timpul să aştepţi. Nu e ca în cazul meu: fără

campania din Italia, care mi-a permis să pun mâna pe bastonul de mareşal, m-ar fi dat la reformă ca pe o gloabă bătrână, sub pretextul neserios că

aveam şaizeci şi cinci de ani. Tu n-ai nici douăzeci şi cinci, şi ai să fii numit general de brigadă: împăratul ţi-a făgăduit-o în faţa mea. În patru-cinci ani de-acum, vei avea stelele de aur, doar dacă nu ţi se-ntâmplă vreun ghinion.

După care, nu-ţi va mai trebui decât un post de comandant şef şi o companie fericită pentru a fi numit mareşal al Franţei şi senator, ceea ce nu strică deloc.

— Da, răspunse Fougas, voi ajunge. Nu numai pentru că sunt cel mai tânăr dintre toţi ofiţerii de gradul meu, pentru că am făcut marele război şi am urmat lecţiile maestrului pe câmpurile Bellonei, dar mai ales pentru că

destinul şi-a pus amprenta asupra mea. Pentru ce m-au cruţat ghiulele în peste douăzeci de bătălii? Pentru ce am străbătut oceane de bronz şi de fier fără ca pielea mea să primească o zgârietură? Pentru că am steaua mea, întocmai ca şi el. A lui era mai mare, bineînţeles, dar ea s-a dus să se stingă

în Sfânta Elena, iar a mea străluceşte încă pe cer! Dacă doctorul Nibor m-a reînviat cu câteva picături de apă caldă, e pentru că destinul meu nu era încă împlinit. Dacă voinţa poporului francez a restabilit tronul imperial, este pentru a oferi o serie de prilejuri curajului meu în cucerirea Europei, la

care vom porni din nou! Trăiască împăratul şi eu! Voi fi duce sau prinţ în mai puţin de zece ani, şi chiar… de ce nu? ne vom strădui să fim prezent la apel în ziua împărţirii coroanelor! În acest caz, îl adoptez pe fiul cel mare al Clémentinei: îl vom numi Pierre-Victor III, şi îmi va urma la tron întocmai ca Ludovic al XV-lea străbunicului său Ludovic al XIV-lea!

Pe când sfârşea această tiradă, un jandarm intră în sufragerie, întrebă de domnul colonel Fougas şi îi înmână un plic de la ministerul de război.

— Zău aşa! exclamă mareşalul, ar fi plăcut ca avansarea ta să sosească la capătul unui asemenea discurs. Pe loc ne-am prosterna în faţa stelei tale!

Regii magi n-ar fi decât un fel de zi de Sfântul Ioan, pe lângă noi.

— Citeşte tu însuţi, îi spuse el mareşalului, întinzându-i marea foaie de hârtie. Sau mai bine, nu! Am privit totdeauna moartea-n faţă; n-am să-mi întorc privirea de la acest trăsnet de cârpă, care mă ucide.

Domnule colonel, pregătind decretul imperial care vă ridică

la gradul de general de brigadă, m-am aflat în faţa unei piedici de netrecut care este actul dumneavoastră de naştere. Rezultă

din acea piesă că sunteţi născut în 1789 şi că aveţi astăzi şaptezeci de ani împliniţi. Ori, limita de vârstă fiind fixată la şaizeci de ani pentru colonei, la şaizeci şi doi pentru generalii de brigadă şi la şaizeci şi cinci pentru divizionari, mă văd în absoluta necesitate de a vă trece în cadrele de rezervă cu gradul de colonel. Ştiu, domnule, cât de puţin justificată este această

măsură pentru vârsta dumneavoastră aparentă şi regret sincer că Franţa e lipsită de serviciile unui om de vigoarea şi de meritul dumneavoastră. Este, de altfel, sigur că o excepţie în favoarea dumneavoastră n-ar provoca nicio reclamaţie în cadrul armatei şi n-ar stârni decât simpatii. Însă legea este formală şi împăratul însuşi nu o poate viola sau eluda. Imposibilitatea ce rezultă de aici este atât de absolută, încât dacă, în ardoarea dumneavoastră

de a servi ţara, aţi consimţi să depuneţi epoleţii pentru a reîncepe o nouă carieră, angajarea dumneavoastră n-ar putea fi primită în niciunul din regimentele armatei. E un fapt fericit, domnule, că guvernul împăratului a putut să vă ofere mijloace de existenţă obţinând de la A.S.R. Regentul Prusiei

despăgubirea care vi se datora; căci nu există nici administraţie civilă în care să poată fi angajat, chiar prin favoare, un om de şaptezeci de ani. Veţi obiecta cu multă justeţe că legea şi regulamentele datează dintr-o epocă în care experienţele asupra revivificării oamenilor nu dăduseră încă rezultate favorabile.

Dar legea este făcută pentru generalitate şi nu trebuie să ţină

seama de excepţii. S-ar avea în vedere fără îndoială modificarea ei, dacă aceste cazuri de înviere s-ar prezenta într-un oarecare număr. Binevoiţi să, etc.

O tăcere posomorită întâmpină această lectură. Acel Mane, Thékel, Pharès din legendele orientale nu produse un efect mai fulgerător. Jandarmul se afla tot acolo, în picioare, în poziţia soldatului fără arme, aşteptând recipisa lui Fougas. Colonelul ceru o pană şi cerneală, semnă hârtia, o înapoie, dădu un bacşiş jandarmului, şi îi spuse cu o emoţie stăpânită:

— Tu eşti fericit! nu ţi se interzice să-ţi slujeşti ţara! Ei bine! continuă el adresându-se mareşalului, ce spui de asta?

— Ce vrei să spun, sărmane prieten; sunt descurajat. Legea nu se discută; este formală. Prostia noastră e că nu ne-am gândit mai devreme.

Dar cine dracu, în prezenţa unui voinic ca tine, s-ar fi gândit la vârsta retragerii?

Cei doi colonei recunoscură că această obiecţie nu le trecuse prin minte; dar, o dată ce ea a fost ridicată, nu vedeau ce s-ar putea răspunde. Niciunul nici celălalt n-ar fi putut să-l angajeze pe Fougas ca simplu soldat, în pofida capacităţii sale, a forţei fizice şi a înfăţişării sale de om la douăzeci şi patru de ani.

— Dar atunci, răcni Fougas, să fiu omorât! Nu pot să m-apuc să

cântăresc zahăr sau să cultiv varză! În cariera armelor mi-am făcut primii paşi, trebuie să rămân aici sau să mor. Ce să fac? Ce să devin? Să intru în serviciu în străinătate? Niciodată! Destinul lui Moreau îl am încă în faţa ochilor… O, soartă! Ce ţi-am făcut de mă arunci atât de jos atunci când te pregăteai să mă înalţi atât de sus?

Clémentine încercă să-l mângâie prin cuvinte frumoase.

— Vei rămâne lângă noi, îi spunea ea; o să-ţi găsim o femeie drăguţă, o să vă creşteţi împreună copiii. În clipele de tihnă, vei scrie istoria lucrurilor

măreţe pe care le-ai înfăptuit. Nimic nu-ţi lipseşte: tinereţe, sănătate, avere, familie, tot ceea ce înseamnă fericirea oamenilor îţi aparţine; de ce n-ai fi, aşadar, fericit?

Léon şi părinţii săi îi vorbiră în acelaşi fel. Totul era uitat în faţa unei dureri atât de adevărate şi a unei descurajări atât de profunde.

Îşi reveni încet-încet şi chiar cântă la desert un cântec pe care-l pregătise pentru împrejurare:

Mult norocoşi soţ şi soţie,

În fericite-aceste clipe,

La torţa sfântă-a cununiei,

Veţi arde-a lui Amor aripe.

Mic zeu hoinar, ci schimbă-ţi firea,

Cuminte-n casă vei rămâne,

Legat de-acum prin logodirea

Dintre Frumos şi Raţiune.

Plăcerile, bună-cuviinţa

Cu sârg să-mbine va-nvăţa;