— Oameni buni, nu vă deranjaţi, vă rog, avem o mică afacere de discutat împreună şi sunt gata să v-o expun în două vorbe. Dumneavoastră sunteţi grăbiţi şi eu la fel; dumneavoastră n-aţi cinat şi nici eu!
Doamna Meiser, mai nemişcată şi mai slabă ca o statuie din secolul treisprezece, căsca o gură mare şi ştirbă. Spaima o paraliza. Bărbatul, mai pregătit pentru vizita fantomei, îşi armă revolverul sub masă şi-l ţinti pe colonel, strigând: Vade retro, Satana! Exorcismul şi pistoletul ratară în acelaşi timp.
Meiser nu se descurajă: trase cele cinci focuri unul după altul asupra demonului care-l privea liniştit. Niciunul nu porni.
— Ce dracu’ de joc jucaţi aici? zise colonelul, aşezându-se călare pe un scaun. Niciodată nu s-a primit vizita unui om de treabă cu ceremonialul ăsta.
Meiser îşi aruncă revolverul şi se târî ca o lighioană la picioarele lui Fougas. Nevastă-sa, care nu era mai liniştită, îl urmă. Şi unul şi celălalt îşi împreunară mâinile; iar bărbatul voluminos ţipă:
— Umbră! îmi mărturisesc păcatele şi sunt gata să mi le îndrept. Sunt vinovat faţă de tine, am încălcat poruncile unchiului meu. Ce doreşti? Ce
porunceşti? Un mormânt? Un monument bogat? Rugăciuni? Rugăciuni multe?
— Imbecilule! zise Fougas împingându-l cu piciorul. Nu sunt o umbră şi nu cer decât banii pe care mi i-ai furat!
Meiser se rostogolea încă, pe când nevestica lui, în picioare, cu mâinile-n şolduri, îl înfrunta pe colonelul Fougas.
— Bani! ţipa ea. Dar nu-ţi datorăm niciun sfanţ. Ai titluri? arată-ne niţel semnătura noastră! Unde-am ajunge, sfinte Dumnezeule! dacă ar trebui să
dăm bani tuturor aventurierilor care se prezintă? Şi, în primul rând, cu ce drept te-ai introdus dumneata în domiciliul nostru, dacă nu eşti o umbră?
A! eşti un om ca toţi oamenii! A! nu eşti un duh! Ei bine! domnule, există
judecători la Berlin; există şi în provincie şi o să vedem noi dacă ai să te atingi de banii noştri! Ridică-te odată, nătărăule ce eşti: nu-i decât un om!
Iar dumneata, strigoiule, afară de-aici! Şterge-o!
Colonelul nu se clinti nici măcar cât o stâncă.
— Dar-ar dracu-n limba muierii! Stai jos, bătrânico… şi ia-ţi mâinile din ochii mei: înţeapă. Tu, umflatule, aşează-te pe scaunul tău şi ascultă-mă. O
să avem destul timp să ne judecăm, dacă nu cădem la-nvoială. Însă hârtia timbrată îmi pute: de aceea prefer să discutăm prieteneşte.
Domnul şi doamna Meiser îşi reveniră din prima lor emoţie. Nu aveau încredere în magistraţi, ca toţi cei care nu au conştiinţa curată. Dacă acest colonel era un pârlit pe care îl poţi trimite la plimbare azvârlindu-i câţiva taleri, era mai bine să se evite procesul.
Fougas le expuse pe scurt cazul, cu o francheţe specific militară. El dovedi evidenţa dreptului său, povesti că ceruse să i se constate identitatea la Fontainebleau, la Paris, la Berlin; cită din memorie două-trei pasaje din testament şi termină declarând că guvernul prusac, de acord cu Franţa, va sprijini la nevoie cererile sale juste.
— Înţelegi, aşadar, adăugă el zgâlţâindu-l pe Meiser de nasturele hainei, că nu sunt un vulpoi care umblă cu tertipuri. Dacă ai avea braţul destul de viguros pentru a mânui o sabie, ne-am duce pe teren, braţ la braţ, şi ţi-aş
câştiga suma din trei mişcări, pe cât de adevărat e că duhneşti a supă!
— Din fericire, domnule, spuse Meiser, vârsta mea mă pune la adăpost de orice brutalitate. Doar nu veţi fi vrând să călcaţi în picioare cadavrul
unui bătrân!
— Venerabilă canalie! tu însă m-ai fi ucis ca pe-un câine, dacă pistoletul n-ar fi ratat!
— Nu era încărcat, domnule colonel! Aproape că… nu era încărcat. Dar eu sunt om de înţeles şi putem foarte bine să cădem la-nvoială. Nu îţi datorez nimic, şi de altfel există prescripţia, dar în sfârşit… cât ceri dumneata?
— Uite o vorbă cu judecată. Acum să mă văd!
Complicea bătrânului ticălos îşi îndulci glasul: Închipuiţi-vă un fierăstrău lingând un copac înainte de a-şi înfige colţii în el.
— Ascultă, dragă Claus, ascultă ce-o să-ţi spună domnul colonel Fougas.
Ai să vezi ce rezonabil este! Nu-i el omul care să vrea să ruineze nişte bieţi oameni ca noi. Ah! cerule! nu-i el capabil de aşa ceva. E un suflet atât de nobil! Un om atât de dezinteresat! Un demn ofiţer al marelui Napoleon (Dumnezeu să-i odihnească sufletul!)…
— Destul, bătrâno! zise Fougas cu un gest energic care curmă acest discurs la jumătate. Am cerut la Berlin să se facă socoteala a ceea ce mi se datorează în chip de capital şi de dobânzi.
— Dobânzi! ţipă Meiser. Dar în ce ţară, sub ce latitudine se plătesc dobânzi la bani? Asta se face poate în comerţ, dar între prieteni! niciodată, în vecii vecilor, scumpul meu domn colonel! Ce-ar zice bietul meu unchi, care ne vede din înaltul cerului, dacă ar şti că dumneata pretinzi dobânzi la succesiunea lui?
— Dar mai tacă-ţi gura, Nickle! reluă femeia. Domnul colonel tocmai ţi-a, spus el însuşi că nu vroia să audă de dobânzi.
— Trăsnetul şi tunul ghintuit! nu tăceţi odată, mori stricate ce sunteţi?
Eu crăp de foame şi nu mi-am adus boneta de bumbac ca să mă culc aici!…
Uite care-i treaba. Voi îmi datoraţi mult, însă suma nu e rotundă, există
fracţiuni iar eu sunt pentru afacerile limpezi. De altfel, gusturile mele sunt modeste. Eu am atât cât îmi trebuie pentru nevastă-mea şi pentru mine; nu mai e vorba decât să-mi înzestrez fiul!
— Foarte bine! strigă Meiser. Eu mă însărcinez cu educaţia micuţului!…
— Or, de vreo zece zile, de când am redevenit cetăţean al lumii, peste tot
nu aud decât acelaşi cuvânt. La Paris, ca şi la Berlin, nu se vorbeşte decât despre milioane; de altceva nu mai auzi şi toată lumea are gura plină de milioane. Tot auzind vorbindu-se, am avut şi eu curiozitatea să ştiu ce-i aia.
Aduceţi-mi un milion şi vă dau chitanţă!
