le adusese din America, iar Gros-Pierre se făcea roşu de furie pe sub făină, la fel ca-n primele zile.

În ziua de 4 septembrie aşadar, el îl însura pe al doilea fiu al său cu o leliţă bună şi grasă din Altroff, care avea obrajii tari şi violeţi: e un gen de frumuseţe foarte gustat în ţinut. Nunta avea loc la moară, dat fiind că

mireasa era orfană de tată şi de mamă şi că ieşea de la călugăriţele din Molsheim.

Cineva veni să-i spună lui Pierre Langevin că un domn decorat venea să-i vorbească şi Fougas îşi făcu apariţia în toată splendoarea sa.

— Bunul meu domn, spuse morarul, nu sunt deloc în dispoziţia de a discuta afaceri, pentru că noi am băut un păhărel de vin alb înainte de slujbă, însă o să bem o grămadă din cel roşu la cină, şi dacă vă-ndeamnă

inima, nu vă sfiiţi! Masa e lungă. O să discutăm pe urmă. Nu spuneţi nu?

Atunci înseamnă da.

„De data asta, gândi Fougas, nu mă-nşel. Este chiar glasul sângelui!

Mi-ar fi plăcut mai mult un militar, dar acest agricultor gras şi de treabă e de ajuns inimii mele. Nu-i datorez satisfacţiile orgoliului; dar nu contează!

I-am câştigat prietenia.”

Cina era servită, iar masa era mai încărcată cu cărnuri decât stomacul lui Gargantua. Gros-Pierre, la fel de mândru de marea sa familie ca şi de marea sa avere, îl puse pe colonel să asiste la numărătoarea fiilor săi. Şi Fougas se bucură, aflând că avea şase nepoţi bine făcuţi.

Îl aşezară în dreapta unei mici bătrâne cocârjate, care îi fu prezentată ca bunica vlăjganilor acelora. Dumnezeule! ce schimbată îi păru Clémentine!

În afară de ochi, care rămăseseră vii şi strălucitori, totul era de nerecunoscut la ea. „Uite, gândi Fougas, cum aş arăta eu astăzi dacă acel cumsecade Jean Meiser nu m-ar fi uscat!” Zâmbea cu maliţie, privindu-l pe bunicul Langevin, şef presupus legitim al acelei numeroase familii.

„Sărmane bătrân! murmura Fougas, tu nu ştii ce-mi datorezi!”

Oamenii se ospătează zgomotos la nunţile de la ţară. E un abuz pe care civilizaţia nu-l va reforma niciodată, sper. Profitând de zgomot, colonelul stătu de vorbă sau crezu că stă de vorbă cu vecina sa. „Clémentine!” îi spuse el. Ea îşi ridică ochii şi chiar nasul şi răspunse:

— Da, domnule.

— Aşadar inima nu m-a-nşelat? Dumneata eşti chiar Clémentine a mea!

— Da, domnule.

— M-ai recunoscut, bravă şi excelentă soţie!

— Da, domnule.

— Dar, cum ţi-ai ascuns atât de bine emoţia?… Câtă tărie au femeile!…

Eu pic din cer în mijlocul existenţei tale liniştite, iar tu mă vezi fără să

clipeşti!

— Da, domnule.

— M-ai iertat tu pentru o crimă aparentă de care numai destinul a fost vinovat?

— Da, domnule.

— Mulţumesc! O, mulţumesc!… Ce familie admirabilă în jurul tău!

Acest bun Pierre care aproape că m-a strâns în braţe văzându-mă că apar, e fiul meu, nu-i aşa?

— Da, domnule.

— Bucură-te: va fi bogat! E deja un om fericit; i-am adus averea. Un milion va fi partea lui. Ce beţie, o, Clémentine! în această inocentă adunare, atunci când am să-mi ridic vocea pentru a spune fiului meu: „Ţine!

milionul ăsta e al tău!” A sosit oare momentul? Trebuie să vorbesc? Trebuie să spun totul?

— Da, domnule.

Fougas se ridică aşadar şi ceru tăcere. Presupuseră că dorea să cânte un cântec şi tăcură.

— Pierre Langevin, spuse el cu emfază, eu vin de pe lumea cealaltă şi-ţi aduc un milion.

Dacă Gros-Pierre nu vroi să se-nfurie, măcar roşi, iar gluma i se păru de prost gust. Însă când Fougas anunţă că o iubise pe bunică în tinereţea ei, bătrânul tată Langevin nu şovăi să-i arunce cu o sticlă-n cap. Fiul colonelului, magnificii săi nepoţi şi până şi mireasa se ridicară mânioşi din cale-afară şi se încinse o bătălie straşnică.

Pentru prima oară-n viaţă, Fougas nu fu cel mai tare. El se temea să nu scoată vreun ochi cuiva din familie. Sentimentul patern îi răpi trei sferturi din forţe.

Aflând însă în încăierare că Clémentine se numea Catherine şi că Pierre

Langevin se născuse în 1810, el redobândi avantajul, învineţi trei ochi, rupse un braţ, strâmbă două nasuri, scoase patru duzini de dinţi şi ajunse la trăsura sa însoţit de toate onorurile războiului.

„La naiba cu copiii! spunea el zburând ca vântul spre gara de la Avricourt. Dacă am un fiu, să mă găsească!”

19

EL CERE ŞI APOI ACORDĂ MÂNA CLÉMENTINEI

În ziua de 5 septembrie, la ceasurile zece dimineaţa, Léon Renault, slab, tras la faţă şi aproape de nerecunoscut, se afla la picioarele Clémentinei Sambucco, în salonul mătuşii ei. Erau aranjate flori pe şemineu, flori în toate jardinierele. Două mari raze de soare ştrengare intrau prin ferestrele deschise. Un milion de mici atomi albăstrii jucau în lumină şi se întretăiau, se opreau după bunul plac al fanteziei, întocmai ca ideile într-un volum al domnului Alfred Houssaye. În grădină cădeau merele, piersicile erau coapte, viespile scobeau găuri largi şi adânci în perele parfumate; begoniile şi clematitele înfloreau; în sfârşit un coş mare cu heliotrop, aşezat sub fereastra din stânga, îşi etala întreaga splendoare. Soarele poleia toţi ciorchinii viţei de vie cu un strat de aur brun; marele yucca ornamental de pe peluză, agitat de vânt ca o pălărie chinezească, îşi lovea fără sunet clopoţeii argintii. Însă fiul domnului Renault era mai palid şi mai ofilit decât crengile liliacului, mai abătut decât frunzele bătrânului cireş; inima sa era lipsită de bucurie şi de speranţă, asemenea coacăzului desfrunzit şi fără fructe!

Să te exilezi departe de pământul natal, să trăieşti trei ani sub un climat neospitalier, să-ţi petreci atâtea zile în minele adânci, atâtea nopţi pe un cuptor de faianţă laolaltă cu o grămadă de ploşniţe şi cu destui mujici, şi să

vezi că în locul tău e preferat un colonel de douăzeci şi cinci de ludovici pe care l-ai înviat tu însuţi, muindu-l în apă!

Toţi bărbaţii au suferit decepţii, dar, cu siguranţă, nimeni n-a trecut printr-o nefericire atât de puţin previzibilă şi atât de extraordinară. Léon ştia că pământul nu este o vale de şocolată cu lapte, nici de ciorbă de trufandale. El cunoştea lista nefericirilor celebre, care începe odată cu moartea lui Abel, ucis în paradisul terestru, şi se termină cu masacrarea lui Rubens din galeria Luvrului, la Paris. Însă istoria, care rareori ne învaţă

ceva, nu ne consolează niciodată. Sărmanul inginer zadarnic îşi tot repeta

că o mie de alţi inşi fuseseră uzurpaţi în ajunul căsătoriei şi alţi o sută de mii a doua zi, tristeţea era mai puternică decât judecata, şi trei-patru şuviţe de păr începeau să-i albească în jurul tâmplelor.

— Clémentine! spunea el, sunt cel mai nefericit dintre bărbaţi.

Refuzându-mi această mână pe care mi-ai făgăduit-o, mă condamni la un supliciu de o sută de ori mai rău decât moartea. Vai! ce vrei să mă fac fără

tine? Va trebui să trăiesc singur, căci te iubesc prea mult pentru a mă