Aceasta este notiţa; iată faptul divers:
„Un nebun, al patrulea în cursul săptămânii, acesta însă din cea mai primejdioasă speţă, s-a prezentat ieri la ghişeul de la Echelle. Împopoţonat cu un costum grotesc, cu ochii injectaţi, cu pălăria pe-o ureche, şi tutuind persoanele cele mai respectabile cu o grosolănie nemaipomenită, el a vrut să forţeze consemnul şi să se introducă, Dumnezeu ştie cu ce intenţie, până
la persoana Suveranului. Printre spusele sale fără şir, se distingeau cuvintele: „Vitejie, coloana Vendôme, credinţă, orologiul timpului, tabletele istoriei”. Arestat de un agent al serviciului de siguranţă şi condus la comisarul secţiei de la Tuileries, el a fost recunoscut drept acelaşi individ care, în ajun, la Operă, tulburase prin strigăte dintre cele mai necuviincioase reprezentaţia operei Carol al VI-lea. După constatările de rigoare, el a fost îndreptat către ospiciul de la Charenton. Însă, prin dreptul porţii Saint-Martin, profitând de o învălmăşeală de trăsuri şi de forţa herculeană cu care e înzestrat, el s-a smuls din mâinile păzitorului său, l-a doborât la pământ, l-a lovit şi a ţâşnit dintr-un salt pe bulevard, pierzându-se în mulţime. Cercetările cele mai active au început imediat şi deţinem din sursă sigură informaţia că s-a dat deja de urma fugarului.”
17
ÎN CARE DOMNUL NICOLAS MEISER,
BOGAT PROPRIETAR DIN DANTZIG,
PRIMEŞTE O VIZITĂ PE CARE NU O DOREA DEFEL
Înţelepciunea populară spune că banul nemuncit nu aduce niciodată
câştig. Eu susţin că el aduce mai mult câştig hoţilor decât celor furaţi, iar frumoasa avere a domnului Nicolas Meiser este o dovadă în sprijinul afirmaţiei mele.
Nepotul ilustrului fiziolog, după ce fabricase o grămadă de bere cu puţin hamei şi culesese pe nedrept moştenirea destinată lui Fougas, strânsese din afaceri o avere de opt până la zece milioane! Din ce fel de afaceri? Nu mi s-a spus niciodată, însă ştiu că el socotea drept bune toate acelea în care se câştigă bani. Împrumutarea de mici sume cu dobânzi mari, adunarea de mari rezerve de grâu pentru a potoli foametea după ce tot el o provocase, exproprierea debitorilor nenorocoşi, armarea unei corăbii sau două, pentru negoţul cu carne neagră pe coasta Africii, iată speculaţii pe care unchiaşul nu le dispreţuia defel. Nu se lăuda cu aceste lucruri, căci era modest, dar nici nu roşea, căci, rotunjindu-şi capitalul, îşi lărgise şi conştiinţa. Altminteri, om de onoare, în sensul negustoresc al cuvântului, şi capabil să căsăpească mai degrabă neamul omenesc decât să îngăduie să i se protesteze semnătura. Băncile din Dantzig, din Berlin, din Viena şi din Paris aveau pentru el o mare stimă; ele deţineau bani de-ai lui.
El era mare, gras şi coliliu şi trăia în bucurie. Nevastă-sa avea nasul prea lung şi oasele prea ascuţite, însă îl iubea din toată inima şi îi pregătea mici dulciuri între două feluri la masă. O desăvârşită potrivire a sentimentelor îi unea pe cei doi soţi. Îşi vorbeau cu inima deschisă şi nu-şi ascundeau gândurile necurate. În fiecare an, de Sfântul Martin, la strânsul chiriilor, ei lăsau pe drumuri cinci-şase familii de meseriaşi care nu putuseră să-şi plătească suma trimestrială; însă din această pricină nu cinau cu mai puţină
poftă, iar sărutul de seară nu era mai puţin dulce.
Bărbatul avea şaizeci şi şase de ani, nevasta şaizeci şi patru; fizionomiile lor erau dintre acelea care inspiră bunăvoinţă şi impun respect. Pentru a semăna pe deplin cu patriarhii, nu le mai lipseau decât nişte copii şi nişte nepoţei. Natura le dăruise un fiu, unul singur, deoarece ei nu-i ceruseră
mai mult. Ar fi socotit o crimă de lése-scuzi să-şi împartă averea între mai mulţi. Din nefericire, acel fiu unic, moştenitor prezumtiv al atâtor milioane, muri la universitatea din Heidlelbleg, dintr-o indigestie cu cârnaţi. El plecă
la douăzeci de ani spre acea Walhalla a studenţilor teutonici, în care se mănâncă nişte cârnaţi nesfârşiţi şi se bea o bere care nu se mai termină; unde lumea cântă nişte lieduri de opt sute de milioane de cuplete în timp ce-şi crestează vârful nasului cu lovituri de spadă. Moartea cea rea îl răpi autorilor săi când aceştia nu mai erau la vârsta de a-i improviza un înlocuitor. Aceşti bătrâni bogătaşi nefericiţi îi recuperară cu pioşenie boarfele spre a le vinde. În timpul acestei operaţiuni lamentabile (căci lipsea multă rufărie nouă-nouţă), Nicolas Meiser îi spunea neveste-sii: „Îmi sângeră inima la gândul că scuzii noştri şi casele noastre, bunurile noastre de sub soare şi cele de la umbră au să meargă la nişte străini. Părinţii ar trebui întotdeauna să aibă un fiu de schimb, aşa cum la tribunalul de comerţ este numit un judecător supleant”.
Dar timpul, care este un mare stăpân în Germania şi în alte câteva ţări, le demonstra că te poţi consola de orice, în afară de banii pierduţi. Cinci ani mai târziu, doamna Meiser îi spunea soţului ei cu un zâmbet duios şi filozofic: „Cine poate pătrunde decretele Providenţei? Fiul tău ne-ar fi dus poate la sapă de lemn. Uită-te la Théobald Scheffler, fostul lui coleg. A păpat douăzeci de mii de franci la Paris pentru o femeie care ridica piciorul în mijlocul contradanţului. Noi înşine cheltuiam peste două mii de taleri în fiecare an pentru secătura aia a noastră; moartea lui înseamnă o mare economie şi, prin urmare, o bună afacere!”
În vremea când cele trei sicrie ale lui Fougas se aflau încă în casă, buna doamnă îşi râdea de vedeniile şi de insomniile soţului ei. „La ce te tot gândeşti? îi spunea ea. Iar m-ai lovit cu piciorul toată noaptea. Să aruncăm pe foc zdreanţă asta de francez: n-are să mai turbure odihna unui menaj fericit. O să vindem lada de plumb; cântăreşte pe puţin două sute de livre; din mătasea albă mi-aş face o căptuşeală de rochie iar din lâna
capitonajului ne-ar ieşi o saltea”. Însă un rest de superstiţie îl împiedică pe Meiser să urmeze sfaturile neveste-sii: el preferă să se descotorosească de colonel comercializându-l.
Casa celor doi soţi era cea mai frumoasă şi cea mai solidă din strada Fântânii-Publice, în cartierul aristocratic. Grilaje puternice din fier fasonat decorau magnific toate ferestrele, iar uşa era căptuşită cu fier ca un cavaler din vremurile de altădată. Un sistem de mici oglinzi ingenioase, agăţate de faţadă, îngăduiau recunoaşterea unui musafir înainte chiar ca el să fi bătut la uşă. O servitoare unică, un adevărat cal de povară, o adevărată cămilă
prin sobrietate, locuia sub acest acoperiş binecuvântat de zei.
Servitorul bătrân se culca afară, în interesul său chiar, şi pentru a nu fi ispitit să sucească gâtul venerabil al stăpânilor săi. Câteva cărţi de negoţ şi de rugăciuni alcătuiau biblioteca celor doi bătrâni. Nu avuseseră chef de grădină în spatele casei, deoarece copacii se complac în a-i ascunde pe hoţi.
Închideau poarta cu zăvoare în fiecare seară la ceasurile opt şi nu ieşeau în oraş fără a fi obligaţi, de teama unor întâlniri neplăcute.
Şi totuşi, în ziua de 29 aprilie 1859, la ceasurile nouă dimineaţa, Nicolas Meiser se afla destul de departe de casa lui dragă. Dumnezeule! ce departe era de casa lui, acest cumsecade burghez din Dantzig! El măsura cu pas apăsat acea alee din Berlin care poartă numele unui roman de Alphonse Karr: Pe sub tei. În germană: Unter den Linden.
Ce mobil puternic aruncase afară din bomboniera sa această bomboană
roşie pe două picioare? Acelaşi care îl mânase pe Alexandru spre Babylon, pe Scipio spre Carthagina, pe Godefroi de Bouillon spre Ierusalim şi pe Napoleon spre Moscova: ambiţia! Meiser nu trăgea nădejde că i se vor prezenta cheile oraşului pe o pernă de catifea roşie, însă el cunoştea un mare senior, un şef de birou şi o fată-n casă care lucrau să obţină pentru el acte de nobleţe. Să se numească von Meiser în loc de Meiser sec! Ce vis frumos!
Unchiaşul avea în el acel amestec de josnicie şi orgoliu care îi plasează
pe lachei la o atât de mare distanţă de ceilalţi oameni. Plin de respect pentru putere şi de admiraţie pentru mărire, el nu rostea numele de rege, de prinţ şi chiar de baron decât cu emfază şi beatitudine. Se delecta cu silabe nobile şi simplul cuvânt monsenior îi umplea gura cu o fiertură
îmbătătoare. Indivizii cu acest temperament nu sunt rari în Germania şi se găsesc chiar şi prin alte părţi. Dacă i-ai duce într-o ţară unde toţi oamenii sunt egali, nostalgia slugărniciei i-ar ucide.
Titlurile care erau puse în valoare în favoarea lui Nicolas Meiser nu erau dintre acelea care răstoarnă balanţa, ci din acelea care o fac să se încline încetul cu încetul. Nepot al unui savant ilustru, proprietar impus, om cu frica lui Dumnezeu, abonat la Noua Gazetă a Crucii, plin de dispreţ faţă de opoziţie, autor al unui toast împotriva demagogiei, fost consilier al oraşului, fost judecător al tribunalului comercial, fost caporal în Landwehr, duşman declarat al Poloniei şi al tuturor naţiunilor care nu sunt cele mai puternice. Acţiunea sa cea ma strălucită data din urmă cu zece ani.
Denunţase printr-o scrisoare anonimă un membru al parlamentului din Frankfurt, refugiat la Dantzig.
În momentul când Meiser trecea pe sub tei, afacerea sa se afla pe calea cea bună. El primise această dulce asigurare chiar din gura protectorilor săi. Astfel că alerga uşurel spre gara dinspre nord-est, fără alt bagaj decât un revolver în buzunar. Geamantanul său din piele neagră de viţel i-o luase înainte şi-l aştepta la oficiu. În drum, arunca priviri rapide spre vitrinele prăvăliilor. Stop! El se opri brusc în faţa unei papetarii şi se frecă
la ochi: leac fără greş, se spune, împotriva orbului găinilor. Între portretele doamnei Sand şi al domnului Merimée, care sunt cei doi cei mai mari scriitori ai Franţei, el zărise, ghicise, presimţise o figură binecunoscută.
*
„Cu siguranţă, zise el, l-am mai văzut pe omul ăsta, însă era mai puţin înfloritor. Oare fostul nostru pacient s-a reîntors la viaţă? Imposibil! Am ars reţeta unchiului meu şi, datorită mie, s-a pierdut secretul de a reînvia oamenii. Totuşi, asemănarea e izbitoare. Portretul ăsta o fi fost oare făcut în 1813, pe când trăia domnul colonel Fougas? Nu, de vreme ce fotografia nu fusese inventată. Dar poate că fotograful l-a copiat după vreo gravură?
Iată-l pe regele Ludovic al XVI-lea şi pe regina Maria-Antoaneta reproduşi în acelaşi mod: asta nu dovedeşte că Robespierre i-a înviat. Tot un drac, am avut o întâlnire neplăcută.”
Făcu un pas spre uşa prăvăliei pentru a lua informaţii, însă o oarecare reţinere îl opri. Lumea ar putea fi curioasă, ar putea să-i pună întrebări, să
cerceteze motivele îngrijorării lui. La drum! Îşi reluă cursa în trap mărunt, încercând să se autoliniştească:
„Aşi! e o halucinaţie, efectul unei idei fixe. De altfel, portretul acela e îmbrăcat după moda din 1813, asta rezolvă totul.”
Ajunse la gară, îşi înregistră geamantanul din piele neagră de viţel şi se trânti cât era de lung într-un compartiment de clasa întâi. Îşi fuma pipa de porţelan; cei doi vecini ai săi adormiră; făcu şi el curând ca ei şi începu să
sforăie. Sforăitul acestui om voluminos avea ceva sinistru: ai fi crezut că
