20

UN TRĂSNET DIN SENIN

„D-ra Virginia Sambucco are onoarea de a vă invita să luaţi parte la căsătoria D-rei Clémentine Sambucco, nepoata sa, cu Dl. Léon Renault, inginer civil.”

„Dl. şi D-na Renault au onoarea de a vă invita să luaţi parte la căsătoria D-lui Léon Renault, fiul lor, cu D-ra Clémentine Sambucco;”

„Şi vă roagă să asistaţi la benedicţiunea nupţială, care le va fi dată în ziua de 16 septembrie 1859, în biserica Saint-Maxence, parohia lor, la ceasurile unsprezece precise.”

Fougas voi neapărat ca numele lui să figureze pe invitaţiile scrise. Cu chiu cu vai îi scoaseră din cap această fantezie. Doamna Renault îi ţinu o predică de două ceasuri încheiate. Îi spuse că în ochii societăţii, ca şi în ochii legii, Clémentine era nepoata domnului Langevin; că de altfel domnul Langevin se purtase foarte onorabil atunci când legitimase prin căsătorie o fiică ce nu era a lui; în sfârşit, că dezvăluirea unui asemenea secret de familie ar însemna un fel de scandal dincolo de mormânt şi ar veşteji amintirea sărmanei Clémentine Pichon. Colonelul răspundea cu căldura unui tânăr şi cu încăpăţânarea unui bătrân:

— Natura are drepturile sale; ele sunt anterioare convenţiilor societăţii şi de o mie de ori mai auguste. Onoarea aceleia pe care o numeam Eglé a mea îmi este mai scumpă decât toate comorile din lume şi i-aş spinteca inima-n patru temerarului care-ar încerca s-o veştejească. Cedând înflăcărării dorinţei mele, ea s-a conformat moravurilor unei epoci măreţe, când scurtimea vieţii şi permanenţa războiului simplificau toate formalităţile, în sfârşit, eu nu vreau ca strănepoţii mei, care se vor naşte, să ignore că

sorgintea sângelui lor se află în vinele lui Fougas. Langevin al vostru e un intrus care s-a strecurat în mod fraudulos în familia mea. Un intendent e aproape un cantinier! Calc în picioare cenuşa lui Langevin!

Încăpăţânatul nu cedă în faţa argumentelor doamnei Renault, dar se

dădu bătut în faţa rugăminţilor Clementinei. Tânăra creolă îl alinta cu o graţie irezistibilă. „Bunicule drag încoace, bunicule scump încolo; copilaş

bătrân de bunic, o să te dăm iar la colegiu, dacă nu te cuminţeşti!”

Ea se aşeza cu familiaritate pe genunchii lui Fougas şi-l lovea prieteneşte cu palma peste obraji.

Colonelul îşi îngroşa vocea, apoi inima i se muia de duioşie şi începea să

plângă ca un copil.

Aceste gesturi de familiaritate nu-l făceau deloc fericit pe Léon Renault; cred chiar că ele îi temperau niţel bucuria. Desigur, el nu se îndoia nici de dragostea logodnicei sale, nici de loialitatea lui Fougas. Era obligat să

recunoască faptul că, între un bunic şi nepoata lui, intimitatea este de drept natural şi nu poate ofensa pe nimeni. Dar situaţia era atât de nouă şi atât de puţin obişnuită încât îi trebui un oarecare timp pentru a-şi clasa sentimentele şi a-şi uita supărarea. Bunicul acesta, pe care plătise cinci sute de franci, căruia îi rupsese urechea, pentru care cumpărase un teren la cimitirul din Fontainebleau; strămoşul acesta mai tânăr ca el, pe care-l văzuse beat, pe care-l găsise amuzant, apoi primejdios, apoi insuportabil; acest venerabil şef al familiei care începuse prin a cere mâna Clémentinei şi sfârşise prin a-l arunca în heliotropi pe viitorul său nepot, nu putea să

obţină de la început un respect fără rezerve şi o prietenie nemărginită.

Domnul şi Doamna Renault predicau fiului lor supunerea şi deferenţa.

Ei i-l înfăţişau pe domnul Fougas ea pe o rudă ce trebuie menajată.

— Câteva zile de răbdare! spunea buna mamă, n-are să rămână el multă

vreme la noi; e un soldat care n-ar putea să trăiască în afara armatei; nu mai mult decât peştele în afara apei.

Însă părinţii lui Leon, în adâncul sufletului lor, păstrau amintirea amară

a atâtor supărări şi nelinişti. Fougas fusese flagelul familiei; rănile pe care le făcuse el nu puteau să se închidă într-o singură zi. Gothon însăşi îi păstra ranchiună fără s-o spună. Ea scotea oftaturi adânci acasă la domnişoara Sambucco, muncind la pregătirea ospăţului de nuntă.

— Ah! sărmane Celestin, îi spunea ea acolitului său, ce smintit de bunic o să mai avem!

Singurul care se simţea cu desăvârşire la largul său era Fougas. El unul trăsese cu buretele peste poznele sale; nu păstra nicio ranchiună nimănui

pentru tot răul pe care-l făcuse. Foarte patern cu Clémentine, foarte galant cu domnul şi doamna Renault, el dovedea faţă de Léon prietenia cea mai sinceră şi mai cordială.

— Dragă băiete, îi zicea el, te-am studiat, te cunosc, te iubesc; meriţi să fii fericit şi vei fi. Vei vedea curând că, n-ai făcut o afacere proastă

cumpărându-mă cu douăzeci şi cinci de napoleoni. Dacă recunoştinţa ar fi alungată din lume, ea ar găsi un ultim refugiu în inima lui Fougas!

Cu trei zile înainte de nuntă, maestrul Bonnivet aduse la cunoştinţa familiei că domnul colonel venise la biroul său pentru a cere comunicarea contractului. Abia de-şi aruncase privirea pe caietul de hârtie timbrată, şi harşt! în bucăţi cu el în focul din cămin.

— Domnule mâncător de note, spusese el, faceţi-mi plăcerea de a relua de la început capodopera. Nepoata lui Fougas nu se mărită cu opt mii de franci rentă. Natura şi prietenia îi dăruiesc un milion, pe care iată-l!

Acestea fiind zise, el scoate din buzunar un bon de un milion asupra Băncii, traversează semeţ biroul scârţâind din cizme şi aruncă o hârtie de o mie de franci pe pupitrul unui secretar, strigând cu glasul său cel mai frumos:

— Copii ai legiuirii! Na-vă şi beţi în sănătatea împăratului şi a marii armate!

Familia Renault se împotrivi energic acestei generozităţi.

Clémentine, avertizată de viitorul ei soţ, avu, în prezenţa domnişoarei Sambucco, o lungă discuţie cu tânărul şi teribilul bunic; ea îi arătă din nou că el avea douăzeci şi patru de ani, că avea să se însoare într-o bună zi, că

averea lui aparţinea viitoarei sale familii.

— Eu nu vreau, spuse ea, ca într-o zi, copiii dumitale să mă acuze că

i-am despuiat. Păstrează-ţi milioanele pentru micuţii mei unchi şi pentru micuţele mele mătuşi!

Dar, de data asta, Fougas nu dădu niciun pas înapoi.

— Îţi baţi cumva joc de mine? îi spuse Clémentinei. Crezi oare că am să

fac prostia de a mă însura acum? Nu-ţi făgăduiesc că am să trăiesc ca un trappist, însă, la vârsta mea şi clădit cum sunt, găseşti cu cine să intri în vorbă în garnizoane, fără să iei pe nimeni de nevastă. Marte nu împrumută

făclia căsătoriei pentru a lumina micile escapade ale Venerei! Pentru ce se

leagă bărbatul?… Pentru a fi tată. Eu sunt tată la comparativ, iar peste un an, dacă bravul nostru Léon se comportă ca un bărbat, pun mâna pe superlativ. Străbunic! e un grad frumos pentru un militar de douăzeci şi cinci de ani. La patruzeci şi cinci sau la cincizeci, am să fiu stră-străbunic.

La şaptezeci… limba franceză nu mai are cuvinte pentru a desemna ce-am să fiu! vom comanda însă unu! la palavragiii ăia de la Academie! Te temi că

am să duc lipsă de ceva la bătrâneţe? Am solda, în primul rând, şi crucea de ofiţer. La vârsta Anchisilor şi Nestorilor, voi avea pensia. Adaugă la acestea cele două sute cincizeci de mii de franci de la regele Prusiei, şi ai să

vezi că am asigurată nu numai pâinea ci şi iahnia până la sfârşitul carierei.

Pe deasupra, o concesiune pe veci, pe care soţul tău a plătit-o dinainte în cimitirul din Fontainebleau. Având toate acestea şi cu nişte gusturi simple, poţi fi sigur că nu-ţi mănânci fondurile!

De voie, de nevoie, au trebuit să se supună la tot ce dorea el şi să-i accepte milionul. Acest act de generozitate făcu mare vâlvă în oraş, iar numele lui Fougas, deja celebru din atâtea motive, dobândi un nou prestigiu.

Întregul Fontainebleau dori să asiste la căsătoria Clémentinei. Veni lume şi de la Paris. Martorii miresei erau mareşalul duce de Solferino şi ilustrul Karl Nibor, primit de câteva zile în Academia de ştiinţe. Léon se limită cu modestie la vechii prieteni pe care şi-i alesese dintru început, domnul Audret, arhitectul, şi domnul Bonnivet, notarul.

Primarul îşi puse iarăşi eşarfa sa nouă. Preotul adresă tinerilor o alocuţiune mişcătoare despre inepuizabila generozitate a Providenţei, care încă mai face un miracol, din când în când, în folosul adevăraţilor creştini.

Fougas, care nu-şi îndeplinise îndatoririle religioase din 1801, udă cu lacrimi două batiste.