Dacă doriţi să vă faceţi o idee aproximativă despre ţipetele ascuţite care îi răspunseră, duceţi-vă în Jardin des Plantes la ora când prânzesc păsările de pradă şi încercaţi să le smulgeţi carnea din cioc. Fougas îşi astupă
urechile şi rămase neclintit. Rugăminţile, argumentele, minciunile, linguşelile, josniciile alunecau pe el ca ploaia pe un acoperiş de zinc. Însă la ceasurile zece seara, atunci când socoti că orice învoială era imposibilă, îşi luă pălăria:
— Bună seara, zise el. Nu mai vreau un milion, ci două milioane şi restul. Ne vom judeca. Mă duc să cinez.
Era deja pe scară, când doamna Meiser îi spuse bărbatului ei:
— Cheamă-l înapoi şi dă-i milionul!
— Eşti nebună?
— Nu-ţi fie teamă.
— N-am s-o fac în vecii vecilor!
— Doamne! ce proşti sunt bărbaţii! Domnule! domnule Fougas!
domnule colonel Fougas! Veniţi înapoi, vă rog! consimţim la tot ce doriţi!
— Drăcia dracului! spuse el întorcându-se, ar fi trebuit să vă hotărâţi mai repede. Dar, în sfârşit, să vedem bănetul!
Doamna Meiser îi explică cu glasul ei cel mai duios că nişte bieţi capitalişti ca ei nu aveau un milion în casa lor de fier.
— Însă nu pierdeţi nimic dacă mai aşteptaţi, scumpul meu domn!
Mâine, veţi încasa suma în argint strălucitor: soţul meu vă va semna un bon către Banca Regală din Dantzig.
— Dar… mai zicea încă nefericitul Meiser. El semnă totuşi, căci avea o încredere nemărginită în geniul practic al Catherinei. Bătrâna îl rugă pe Fougas să ia loc în capul mesei şi îi dictă o chitanţă de două milioane, pentru sold şi toată socoteala. Puteţi fi siguri că ea nu uită un cuvinţel din formulele legale şi că se puse în regulă cu codul prusac. Chitanţa, scrisă în întregime de mâna colonelului, umplea trei pagini mari.
Uf! El semnă şi parafa toată chestia şi primi în schimb semnătura lui
Nicolas, pe care o ştia valabilă.
— Hotărât lucru, îi spuse el bătrânului, nu eşti atât de arab pe cât mi s-a spus la Berlin. Bate palma, pungaş bătrân! Eu nu dau mâna decât cu oamenii cumsecade de obicei; dar într-o zi ca asta se poate face o mică
excepţie.
— Faceţi două, domnule Fougas, spuse cu umilinţă doamna Meiser.
Acceptaţi cota-parte a dumneavoastră din această modestă cină!
— Zău aşa! bătrâno; nu-i de refuzat. Cina mea trebuie să se fi răcit la hanul Clopotului, iar bucatele voastre care aburesc pe reşouri îmi făceau de multă vreme cu ochiul. De altfel, iată nişte flaute de sticlă gălbuie din care Fougas nu s-ar supăra să cânte o arie.
Respectabila Catherina puse să se adauge un tacâm şi porunci lui Berbel să meargă la culcare. Colonelul împături în opt milionul lui taica Meiser, îl înfăşură cu grijă într-un pachet de bancnote şi închise totul în acel carneţel pe care scumpa sa Clémentine i-l trimisese. Pendula bătea de ceasurile unsprezece.
La unsprezece şi jumătate, Fougas începu să vadă lumea în roz. Lăudă
sus şi tare vinul de Rin şi mulţumi soţilor Meiser pentru ospitalitate. La miezul nopţii le acordă stima sa. La douăsprezece şi un sfert, îi îmbrăţişa.
La douăsprezece şi jumătate, făcu elogiul ilustrului Jean Meiser, binefăcătorul şi prietenul său. Când află că Jean Meiser murise în casa aceea, vărsă un şuvoi de lacrimi. La unu fără un sfert, o luă pe calea confidenţelor, vorbi despre fiul său pe care avea să-l facă fericit, despre logodnica sa care-l aştepta. Pe la orele unu, gustă dintr-un celebru vin de Porto pe care doamna Meiser îl adusese ea însăşi din pivniţă. La unu şi jumătate, limba i se împletici, ochii i se tulburară, luptă câtva timp cu beţia şi cu somnul, anunţă că vrea să povestească despre campania din Rusia, murmură numele împăratului şi alunecă sub masă.
— Dacă vrei să mă crezi, spuse doamna Meiser către bărbatul ei, cel ce ne-a intrat în casă nu-i un om, e diavolul însuşi!
— Diavolul!
— Păi altminteri te-aş fi sfătuit eu să-i dai un milion? Am auzit un glas care-mi spunea: „Dacă nu daţi ascultare trimisului din infern, veţi muri în noaptea asta şi unul şi celălalt”. Atunci l-am chemat eu înapoi de pe scară.
A! dacă am fi avut de-aface cu un om, ţi-aş fi spus să te judeci până la ultimul sfanţ.
— Acum mai vii de-acasă! Ei bine! ai să-ţi mai baţi joc de viziunile mele?
— Iartă-mă, dragul meu Claus, eram nebună!
— Şi eu care începusem s-o cred!
— Sărmane inocent! credeai poate şi că ăsta era domnul colonel Fougas!
— Păi cum?
— Ca şi cum ar fi cu putinţă să reînvii un om! E un demon, îţi spun, care a luat chipul colonelului pentru a ne fura banii!
— Ce să facă demonii cu banii?
— I-auzi! construiesc catedrale!
— Dar după ce poţi recunoaşte un diavol care e deghizat?
— În primul rând după copita despicată, însă îşi pune ghete; pe urmă
