auzi oficleidele judecăţii de apoi. Ce umbră îl vizită în acel ceas de somn?
Niciun străin n-a aflat vreodată, căci el îşi păstra visele pentru sine, ca tot ceea ce-i aparţinea.
Dar între două staţii, trenul gonind cu iuţeală maximă, el simţi distinct cum două mâini energice îl trag de picioare. Senzaţie prea bine cunoscută, vai! şi care îi aducea iar în minte cele mai neplăcute amintiri din viaţa sa.
Deschise ochii cu spaimă şi-l văzu pe omul din fotografie, în costumul din fotografie! Părul i se făcu măciucă, ochii i se holbară, rotunjindu-se ca două
bile de loto, el scoase un ţipăt şi se aruncă orbeşte între cele două banchete, printre picioarele vecinilor săi.
Câteva lovituri de picior viguroase îl readuseră în simţiri. Se ridică de jos cum putu şi privi în jur. Nimeni, în afară de cei doi vecini, care trăgeau maşinal ultimele lovituri de picior în gol, frecându-se la ochi cu toată forţa braţelor. El îi trezi de-a binelea, întrebându-i despre vizita pe care o primise, dar domnii aceia declarară că nu văzuseră nimic.
Meiser se cufundă trist în el însuşi, remarcând faptul că viziunile sale căpătau o consistenţă teribilă. Ideea aceasta nu-i îngădui să adoarmă la loc.
„Dacă mai continuă multă vreme, gândea el, duhul colonelului o să-mi zdrobească nasul cu un pumn sau o să-mi învineţească ochii!”
Puţin după aceea, îşi aminti că prânzise foarte sumar şi-şi închipui că
probabil coşmarul era o urmare a dietei. Coborî în timpul celor cinci minute de oprire şi ceru o supă. I se servi o supă cu fidea fierbinte, iar el suflă în ceaşcă precum un delfin în Bosfor.
Un bărbat trecu prin faţa lui fără să se ciocnească de el, fără să-i spună
nimic, fără să-l vadă. Şi, totuşi, ceaşca sări din mâinile bogatului Nicolas Meiser, fideaua se vărsă pe jiletca şi pe cămaşa sa, unde formă o dantelărie
elegantă care amintea arhitectura porţii Saint-Martin. Câteva fire gălbui detaşate din masă, atârnau în chip de stalactite de nasturii redingotei.
Fideaua se opri la suprafaţă, însă zeama a pătruns mult mai adânc. Era o căldură plăcută; un ou pe care l-ai lăsat acolo zece minute s-ar fi transformat într-un ou tare. Fatală zeamă, care se răspândi nu numai în buzunare, dar în cutele cele mai tainice ale omului însuşi! Clopotul sună de plecare, băiatul de la bufet ceru doisprezece bănuţi şi Meiser urcă în vagon, precedat de un plastron de fidea şi urmat de un firicel de supă care şiroia de-a lungul pulpei piciorului.
Toate astea, pentru că văzuse sau crezuse că vede teribila figură a colonelului Fougas mâncând nişte sandvişuri!
O! ce lungă i se păru călătoria! Ce nerăbdător era să se vadă acasă, între nevastă-sa Catherina şi servitoarea Berbel, cu toate uşile bine încuiate! Cei doi vecini râdeau să plesnească; lumea râdea şi în compartimentul din dreapta şi în cel din stânga. Pe măsură ce-şi curăţa fideaua, micile ochiuri de grăsime se închegau la aer şi păreau că râd pe tăcute. Cât de greu e pentru un milionar să amuze oamenii care n-au para chioară! El nu mai coborî până la Dantzig, nu-şi lipi nasul de geamul portierei, se întreţinu între patru ochi cu pipa sa de porţelan, pe care Leda mângâia o lebădă, şi nu râdea defel.
Tristă, tristă călătorie! Ajunseră totuşi la capătul ei. Erau ceasurile opt seara; bătrânul servitor aştepta cu cârligele pentru a căra geamantanul stăpânului. S-a sfârşit cu figurile înspăimântătoare, s-a sfârşit cu râsetele batjocoritoare. Povestea cu supa căzuse în uitare întocmai ca un discurs al domnului Keller. În sala de bagaje, Meiser apucase deja de mâner un geamantan din piele neagră de viţel, când văzu la cealaltă extremitate spectrul lui Fougas care trăgea în direcţia opusă şi părea hotărât să-şi apere prin luptă bunul său. El se încorda, trase mai cu putere şi-şi vârî chiar mâna în buzunarul unde dormea revolverul. Însă privirea luminoasă a colonelului îl fascină, picioarele i se muiară, se prăbuşi şi i se păru că vede că şi Fougas şi geamantanul din piele neagră de viţel se prăbuşeau unul peste altul. Când îşi reveni, bătrânul său servitor îl bătea uşor peste mâini, geamantanul era deja atârnat în cârlige, iar colonelul dispăruse. Servitorul jură că nu văzuse pe nimeni şi că primise el însuşi geamantanul din mâinile
factorului.
Douăzeci de minute mai târziu, milionarul se afla în casă şi-şi freca cu bucurie obrazul de colţurile ascuţite ale neveste-sii. El nu îndrăzni să-i povestească viziunile sale, căci doamna Meiser era o liber-cugetătoare în felul ei. Ea fu aceea care-i vorbi despre Fougas.
— Mi s-a-ntâmplat o întreagă poveste, îi spuse ea. Ţi-ai putea închipui că
poliţia ne scrie de la Berlin pentru a ne întreba dacă unchiul nostru ne-a lăsat o mumie, şi în ce perioadă, şi cât timp am păstrat-o, şi ce-am făcut cu ea? Le-am spus adevărul, adăugând că acel colonel Fougas era într-o stare atât de proastă şi atât de deteriorat de molii, încât l-am vândut ca pe o zdreanţă. Ce s-o fi amestecând poliţia în afacerile noastre?
Meiser scoase un oftat adânc.
— Să vorbim despre bani, continuă doamna. Guvernatorul băncii a venit să mă vadă. Milionul pe care l-ai cerut pentru mâine e pregătit; ţi-l vor elibera pe semnătură. Se pare că au avut de furcă să procure suma în scuzi; dacă ai fi vrut bani în hârtii plătibile la Viena sau la Paris, i-ai fi liniştit. Dar, în sfârşit, au făcut ce doreai tu. Alte noutăţi nu sunt, decât că Schmidt, negustorul, s-a omorât. Avea o scadenţă de zece mii de taleri şi nici jumătate din sumă în casă. A venit să-mi ceară bani; i-am oferit zece mii de taleri cu douăzeci şi cinci la sută, plătibili în nouăzeci de zile, cu prima ipotecă asupra clădirilor lui. Imbecilul a preferat să se spânzure în prăvălia lui; fiecare cu gustul său.
— S-a spânzurat destul de sus?
— Habar n-am; de ce?
— Pentru că am putea face rost de o bucată de funie, ieftin, şi avem mare nevoie de aşa ceva, sărmana mea Catherina! Acest colonel Fougas mă
îngrijorează!
— Iarăşi ideile tale! Vino să cinăm, dragul meu.
— Haidem!
Colţuroasa Baucis îl conduse pe Philemon al ei într-o mare şi frumoasă
sufragerie unde Berbel le servi o masă demnă de zei. Ciorbă cu perişoare de pâine parfumate cu anason, chifteluţe de peşte cu sos negru, chifteluţe de berbec împănate, chifteluţe din vânat, varză călită cu slănină, garnisită
cu cartofi prăjiţi, friptură de iepure cu jeleu de coacăze, creveţi cu verdeaţă,
somon de Vistula, jeleuri, tarte cu fructe şi alte asemenea. Şase sticle cu vin de Rin, alese dintre soiurile cele mai bune, aşteptau sub capişonul lor de argint o îmbrăţişare din partea stăpânului. Dar seniorului tuturor acestor bunuri nu-i era nici foame, nici sete. El mânca fără poftă şi bea din vârful buzelor, în aşteptarea unui mare eveniment care, de altfel, nu se făcu deloc aşteptat. O lovitură de ciocan formidabilă zgudui curând casa.
Nicolas Meiser tresări; nevastă-sa încercă să-l liniştească.
— Nu s-a-ntâmplat nimic, îi spuse ea. Guvernatorul băncii mi-a spus că
vine să-ţi vorbească. E gata să ne plătească prima, dacă acceptăm hârtii în locul scuzilor.
— De bani este vorba! ţipă unchiaşul. Infernul e cel oare ne vine în vizită!
În aceeaşi clipă servitoarea dădu buzna în încăpere ţipând:
— Domnule, doamnă! e francezul din cele trei sicrie! Isuse! Maria, Maica Domnului!
Fougas salută şi zise:
