căsători cu alta. De aproape patru ani, toate sentimentele mele, toate gândurile mele sunt concentrate asupra dumitale, m-am obişnuit să le privesc pe celelalte femei ca pe nişte fiinţe inferioare, nedemne să atragă

privirea unui bărbat! Nu-ţi mai vorbesc de eforturile pe care le-am făcut pentru a te merita; ele îşi purtau recompensa în ele însele, iar eu eram deja mult prea fericit că muncesc şi sufăr pentru dumneata. Dar uite mizeria în care m-a lăsat părăsirea dumitale! Un matelot azvârlit pe o insulă pustie e mai puţin demn de plâns ca mine: va trebui să rămân în preajma dumitale, să asist la fericirea altuia; să te văd trecând pe sub fereastra mea la braţul rivalului meu! Ah! moartea ar fi mai suportabilă decât această tortură

zilnică. Însă nu am nici măcar dreptul de a muri! Bieţii mei părinţi au şi aşa destule necazuri. Ce s-ar întâmpla, dumnezeule mare! dacă i-aş condamna să poarte doliu după fiul lor?

Această tânguire punctată cu suspine şi lacrimi sfâşia inima Clémentinei. Sărmana copilă plângea şi ea, căci îl iubea pe Léon din tot sufletul, însă îşi interzisese să i-o mai spună. De mai multe ori, văzându-l pe jumătate leşinat în faţa ei, fu ispitită să-l cuprindă cu braţele de după

gât, dar amintirea lui Fougas îi paraliza orice gest de tandreţe.

— Sărmanul meu prieten, îi zicea ea, mă judeci greşit dacă mă crezi nesimţitoare la suferinţele dumitale. Te cunosc, Léon, şi încă din copilărie.

Ştiu câtă loialitate, câtă delicateţe, câte nobile şi preţioase virtuţi există în dumneata. Din vremea când mă purtai în braţe spre cei sărmani şi îmi puneai un bănuţ în mână ca să mă înveţi să dau de pomană, niciodată n-am auzit vorbindu-se de binefacere fără să mă gândesc îndată la dumneata.

Atunci când ai bătut un băiat de două ori mai mare ca dumneata, care-mi luase păpuşa, am simţit ce lucru frumos e curajul, şi că o femeie e fericită să

se poată bizui pe un om de suflet. Tot ceea ce te-am văzut făcând de atunci

încoace n-a făcut decât să-mi sporească stima şi simpatia. Să fii convins că

nu din răutate şi nici din nerecunoştinţă te fac astăzi să suferi. Vai! eu nu-mi mai aparţin, sunt dominată; mă asemuiesc cu acele automate care se mişcă fără să ştie pentru ce. Da, simt în mine un fel de resort mai puternic decât libertatea mea, şi voinţa altuia e cea care mă conduce!

— De-aş fi măcar sigur că vei fi fericită! Dar nu! Bărbatul pentru care mă

sacrifici nu va şti niciodată să preţuiască un suflet atât de delicat ca al dumitale! E un ins brutal, un soldăţoi, un beţiv…

— Te rog, Léon! Aminteşte-ţi că are dreptul la tot respectul meu!

— Respect, faţă de el! şi pentru ce? Te întreb, pentru numele lui Dumnezeu, ce anume vezi dumneata respectabil în persoana domnului Fougas? Vârsta lui? E mai tânăr ca mine. Talentele sale? Nu şi le-a arătat decât la masă. Educaţia sa? Frumoasă mai este! Virtuţile sale? Ştiu eu ce trebuie să cred despre delicateţea şi recunoştinţa lui!

— Îl respect, Léon, de când l-am văzut în sicriul lui. E un simţământ mai puternic decât orice; eu nu-l explic, eu îl îndur.

— Ei bine! respectă-l cât doreşti! Cedează superstiţiei care te-a cuprins.

Vezi în el o fiinţă miraculoasă, sacră, scăpată din ghearele morţii pentru a săvârşi ceva măreţ pe pământ! Dar însuşi lucrul acesta, o, scumpa mea Clémentine, este o barieră între dumneata şi el. Dacă Fougas se află în afara condiţiei omeneşti, dacă e un fenomen, o fiinţă aparte, un erou, un semizeu, un idol, nu poţi să te gândeşti serios să devii soţia lui. Eu nu sunt decât un bărbat ca toţi ceilalţi, născut pentru a munci, pentru a suferi şi pentru a iubi. Te iubesc! Iubeşte-mă şi tu!

— Derbedeule! zise Fougas deschizând uşa.

Clémentine scoase un ţipăt, Léon se ridică de jos la iuţeală, însă

colonelul îl şi prinsese de spatele hainei lui de nankin. Inginerul fu ridicat, balansat ca un atom într-una din cele două raze de soare, şi proiectat drept în mijlocul heliotropilor, înainte chiar ca el să se fi gândit să răspundă un singur cuvânt. Bietul Léon! Bieţii heliotropi!

Cât ai clipi, tânărul fu din nou în picioare. Îşi scutură ţărâna care-i murdărea genunchii şi coatele, se apropie de fereastră şi spuse cu o voce domoală, dar hotărâtă:

— Domnule colonel, regret sincer că te-am înviat, dar poate că prostia pe

care am făcut-o nu e ireparabilă. Pe curând! Cât despre dumneata, domnişoară, te iubesc!

Colonelul ridică din umeri şi se aşeză la picioarele fetei pe perna care mai păstra încă urma lăsată de Léon. Domnişoara Virginie Sambucco, atrasă de zgomot, cobora ca o furtună şi auzi discursul următor.

— Idol al unei inimi mari! Fougas se întoarce la tine precum vulturul la cuibul său. Am cutreierat multă vreme lumea urmărind un rang, aur şi o familie pe care ardeam de nerăbdare să ţi le pun la picioare. Norocul mi-a dat ascultare ca un sclav; el ştie la ce şcoală am învăţat cu arta de a-l stăpâni. Am străbătut Parisul şi Germania, asemenea unui meteor victorios condus de steaua sa. Am fost văzut pretutindeni tratând de la egal la egal cu puternicii lumii şi făcând să răsune trâmbiţa adevărului pe sub lambriurile regilor. Am pus piciorul pe gâtlejul avidei cupidităţi şi i-am luat înapoi, măcar în parte, comorile pe care le jefuise de la cinstea prea încrezătoare. Un singur bun îmi este refuzat: acel fiu pe care nădăjduiam să-l revăd scapă ochilor de linx ai iubirii paterne. N-am aliat nici vechiul obiect al primelor mele tandre simţăminte, însă ce contează? Nu-mi va lipsi nimic, dacă tu îmi vei ţine loc de toate. Ce mai aşteptăm? Eşti oare surdă la glasul fericirii care te cheamă? Să ne ducem la lăcaşul legilor; mă vei urma apoi la picioarele altarului; un preot va consfinţi legăturile noastre şi vom străbate viaţa, sprijiniţi unul de altul, eu asemeni stejarului care susţine slăbiciunea, tu asemeni iederei elegante care împodobeşte emblema vigorii!

Clémentine rămase câtva timp fără să răspundă, şi ca ameţită de retorica zgomotoasă a colonelului.

— Domnule Fougas, îi spuse ea, v-am dat întotdeauna ascultare, făgăduiesc şi acum să vă dau ascultare toată viaţa. Dacă nu doriţi să mă

mărit cu sărmanul Léon, voi renunţa la el. Îl iubesc totuşi, şi un singur cuvânt din partea lui îmi tulbură inima mai mult decât toate lucrurile frumoase pe care mi le-aţi spus dumneavoastră.

— Bine! foarte bine! exclamă mătuşa. În ce mă priveşte, domnule, deşi nu mi-ai făcut cinstea de a mă consulta, eu am să-ţi spun ce gândesc.

Nepoata mea nu e deloc femeia potrivită pentru dumneata. Chiar de-ai fi mai bogat decât domnul Rothschild şi mai ilustru decât ducele de

Malakoff, şi tot n-aş sfătui-o pe Clémentine să se mărite cu dumneata.

— Şi de ce, mă rog, castă Minervă?

— Pentru că ai iubi-o cinsprezece zile şi, la primul bubuit de tun, ai da fuga la război! Ai părăsi-o, domnule, în tocmai ca pe acea nefericită

Clémentine ale cărei nenorociri ne-au fost povestite!

— Pe dracu! mătuşă, vă sfătuiesc s-o plângeţi! La trei luni după Leipzig, se mărita cu un anume Langevin, la Nancy.

— Poftim?

— Spun că se mărita cu un intendent militar numit Langevin.

— La Nancy?

— Chiar la Nancy.

— E ciudat!

— E josnic!

— Dar femeia aceea… Fata aceea… numele ei!

— Vi l-am spus de o sută de ori: Clémentine!

— Clémentine şi mai cum?

— Clémentine Pichon.

— Ah! Dumnezeule! cheile mele! unde sunt cheile? Eram sigură că le-am pus în buzunar! Clémentine Pichon! Domnul Langevin! Nu se poate! Îmi pierd judecata! Ei! copila mea, ce stai aşa! E vorba de fericirea vieţii tale!

Unde mi-ai vârât cheile! A! Uite-le aici!

Fougas se aplecă la urechea Clémentinei şi îi spuse:

— I se întâmplă mereu accidentul ăsta? S-ar zice că sărmana domnişoară