colonelul lui 23. Unul era în vârstă de douăzeci şi opt de ani, celălalt nu număra decât douăzeci şi patru. Distanţa dintre gradele lor fu lesne micşorată datorită primejdiei comune; toţi oamenii sunt egali în faţa foamei, a frigului şi a oboselii. Într-o dimineaţă, Leblanc, în fruntea a zece oameni, îl smulsese pe Fougas din mâinile cazacilor; apoi Fougas tăiase cu sabia o jumătate de duzină de urmăritori care râvneau la mantaua lui Leblanc. Opt zile mai târziu, Leblanc îşi scoase prietenul dintr-o coşmelie căreia ţăranii îi dăduseră foc; la rândul său Fougas îl pescui pe Leblanc din apă la malul Berezinei. Lista primejdiilor lor şi a serviciilor lor mutuale e prea lungă ca s-o dau în întregime. Astfel, colonelul, la Koenigsberg, petrecuse trei săptămâni la căpătâiul locotenentului atins de febra degerăturii. Fără îndoială că numai acele îngrijiri devotate i-au salvat viaţa.
Această reciprocitate a devotamentului crease între ei legături atât de strânse încât o despărţire de patruzeci şi şase de ani nu putu să le rupă.
Fougas, singur în mijlocul unui salon mare, se cufundă din nou în amintirile acelor vremuri frumoase, când un uşier îl invită să-şi scoată
mănuşile şi să treacă în cabinetul împăratului.
Respectul faţă de puterile stabilite, care este fondul însuşi al naturii mele, nu-mi îngăduie să introduc în scenă personaje auguste. Însă
corespondenţa lui Fougas aparţine istoriei contemporane, şi iată scrisoarea pe oare o scrise el Clémentinei, reîntors la hotel: La Paris, ce spun? în cer! la 21 august 1859
Frumosul meu înger,
Sunt beat de bucurie, de recunoştinţă şi de admiraţie. L-am văzut, i-am vorbit; el mi-a întins mâna, mi-a oferit loc. E un mare prinţ; va fi stăpânitorul pământului! Mi-a dat medalia Sfânta Elena şi crucea de ofiţer. Micul Leblanc, un vechi prieten şi o inimă nobilă, este cel care m-a condus acolo; de aceea este el mareşal al Franţei şi duce al noului imperiu! La avansare nu trebuie să mă gândesc încă: prizonier de război în Prusia şi într-un triplu sicriu, eu reintru în gradul meu; aşa cere legea militară. Însă până în trei luni voi fi general de brigadă, e lucru sigur; a binevoit să mi-o promită el însuşi. Ce om! un zeu pe pământ! Nu mai trufaş decât acela de la Wagram şi de la
Moscova, şi tată al soldatului ca şi dânsul! Vroia să-mi dea bani din caseta sa pentru a-mi reface echipamentul. I-am răspuns:
„Nu, sire! Am o creanţă de încasat la Dantzig: dacă mi se va plăti, voi fi bogat; dacă se neagă datoria, solda mea îmi va fi de-ajuns”. La acestea… o, generozitate a prinţilor, tu nu eşti aşadar o vorbă goală! el zâmbi cu şiretenie şi îmi spuse, răsucindu-şi mustaţa: „Dumneata ai rămas în Prusia din 1813
până în 1859?
— Da, sire. — Prizonier de război în condiţii excepţionale? —
Da, sire. — Tratatele din 1814 şi 1815 stipulează remiterea prizonierilor? — Da, sire. — Ei bine, Prusia îţi datorează o despăgubire. Voi da dispoziţii să fie reclamată pe cale diplomatică. — Da, sire. Câte amabilităţi!” Iată o idee care mie nu mi-ar fi venit niciodată! Să iau înapoi nişte bani Prusiei, Prusiei care s-a arătat atât de lacomă de comorile noastre în 1814
şi 1815! Vive L’Empereur! iubita mea Clémentine! O! trăiască în veci slăvitul şi mărinimosul nostru suveran! Trăiască
împărăteasa şi prinţul imperial! Eu i-am văzut! Împăratul m-a prezentat familiei sale! Prinţul este un mic soldat admirabil! A catadicsit să bată toba pe pălăria mea nouă; plângeam de înduioşare. M. S. Împărăteasa, cu un surâs angelic, mi-a spus că
auzise vorbindu-se despre nenorocirile mele. „O, doamnă! i-am spus eu, un moment precum acesta le răscumpără însutit. — Va trebui să veniţi să dansaţi la Tuileries la iarnă. — Vai! doamnă, cu n-am dansat niciodată decât după bubuitul tunurilor; însă
niciun efort nu va fi prea greu pentru a vă fi pe plac! Voi studia arta lui Vestris. — Eu am învăţat contradanţul”, adăugă Leblanc.
Împăratul a binevoit să-mi spună că era fericit să regăsească
un ofiţer ca mine, care a făcut, ca să zic aşa, ieri cele mai frumoase campanii ale secolului şi care a păstrat tradiţiile marelui război. Elogiul acesta m-a încurajat. Nu m-am sfiit să-i amintesc faimosul principiu din vremurile bune: pacea să fie semnată în capitale! „Ai grijă, zise el; în virtutea acestui principiu armatele aliate au venit de două ori să semneze pacea
la Paris. Nu vor mai veni, exclamai eu, decât trecând peste trupul meu.” Insistai asupra inconvenientelor unei prea mari familiarităţi cu Anglia. Îmi exprimai dorinţa de a începe în viitorul apropiat cucerirea lumii. Mai întâi, frontierele care ne aparţin; pe urmă, frontierele naturale ale Europei; căci Europa este suburbia Franţei şi niciodată n-ar putea fi anexată prea devreme, împăratul clătină din cap cum că nu era de părerea mea. O fi ascunzând nişte proiecte paşnice? Nu vreau să mă
opresc la această idee, ea m-ar ucide!
El întrebă ce sentiment încercasem la vederea schimbărilor care s-au făcut în Paris? Îi răspunsei cu sinceritatea unui suflet mândru: „Sire, noul Paris este capodopera unui regim măreţ; dar îmi place să cred că edilii dumneavoastră nu şi-au spus ultimul lor cuvânt. — Ce mai rămâne aşadar de făcut după
părerea dumitale? — Înainte de toate, îndreptarea cursului Senei, a cărei curbă neregulată are ceva şocant. Linia dreaptă
este cel mai scurt drum de la un punct la altul, pentru fluvii ca şi pentru bulevarde. În al doilea rând, nivelarea suprafeţei solului şi suprimarea tuturor accidentelor de teren ce par să spună
administraţiei: „Tu eşti mai puţin puternică decât natura!” După
ce s-a înfăptuit această treabă pregătitoare, eu aş trasa un cerc cu un diametru de trei leghe, a cărui circumferinţă, reprezentată
printr-un grilaj elegant, ar forma incinta Parisului, în centru aş
construi un palat pentru Majestatea Voastră şi pentru prinţii familiei imperiale; vast şi grandios edificiu, cuprinzând în dependinţele sale toate serviciile publice: statele-majore, tribunalele, muzeele, ministerele, arhiepiscopia, poliţia, academiile, ambasadele, închisorile, banca Franţei, liceele, teatrele, Le Moniteur, imprimeria imperială, manufactura de Sèvres şi Gobelins, manutanţa alimentelor. Către acest palat de formă circulară şi de arhitectură magnifică s-ar îndrepta douăsprezece bulevarde largi de o sută douăzeci de metri, terminate prin douăsprezece căi ferate şi desemnate prin numele a doisprezece mareşali ai Franţei. Fiecare bulevard este
mărginit de case uniforme, înalte de patru etaje, precedate de un grilaj de fier şi de o mică grădiniţă de trei metri plantată cu flori uniforme. O sută de străzi largi de şaizeci de metri unesc bulevardele între ele; ele sunt legate unele cu altele prin străduţe de treizeci şi cinci de metri, totul clădit uniform după planuri oficiale, cu grilaje, grădini şi flori obligatorii. Interzis proprietarilor să îngăduie în casa lor vreun negoţ, căci vederea dughenelor înjoseşte spiritele şi degradează inimile; negustorii sunt liberi să se stabilească în suburbii, conformându-se legilor.
Parterul tuturor caselor va fi ocupat de grajduri şi bucătării; primul etaj închiriat celor cu o avere de o sută de mii de franci rentă şi peste; al doilea, celor cu averi de la optzeci până la o sută
de mii de franci; al treilea, celor cu averi de la şaizeci la optzeci de mii de franci, al patrulea, celor cu averi de Ia cincizeci la şaizeci – mii de franci. Sub cincizeci de mii de franci, interzis să
locuieşti în Paris. Meşteşugarii sunt cazaţi la zece kilometri de centură, în orăşele muncitoreşti. Îi scutim de impozite pentru ca să ne iubească; îi înconjurăm cu tunuri pentru ca să se teamă de noi. Iată Parisul meu!” împăratul mă asculta răbdător şi-şi răsucea mustaţa. „Planul dumitale, îmi spuse el, ar costa cam scump. — Nu cu mult mai scump decât cel care a fost adoptat”, răspunsei eu. La aceste cuvinte, o sinceră ilaritate, a cărei cauză
nu mi-o explic, înveseli fruntea lui serioasă. „Nu crezi, îmi spuse el, că proiectul dumitale ar ruina multă lume? — Eh! ce contează? exclamai eu, de vreme ce nu-i ruinez decât pe cei bogaţi!” începu iar să râdă şi mai dihai şi mă concedie, spunând:
„Colonele, rămâi colonel până când te vom, face general!” îmi îngădui pentru a doua oară să-i strâng mâna; eu făcui un semn de bun rămas acelui viteaz Leblanc, care m-a invitat la cină
diseară, şi mă întorsei la hotel pentru a-mi revărsa bucuria în sufletul tău frumos. O Clémentine! nădăjduiesc; tu vei fi fericită, iar eu voi fi mare! Mâine dimineaţă pornesc spre Dantzig. Aurul este o himeră, însă vreau ca tu să fii bogată.
Un blând sărut pe fruntea ta curată!
V. FOUGAS
Abonaţii ziarului Patria, care păstrează colecţia, sunt rugaţi să caute numărul din 23 august 1859. Ei vor citi acolo o notiţă şi un fapt divers pe care mi-am luat libertatea de a le transcrie aici.
„Exc. S. Mareşalul duce de Solferino a avut onoarea de a prezenta ieri M.
S. Împăratului pe un erou al primului Imperiu, domnul colonel Fougas, pe care un eveniment aproape miraculos, deja menţionat într-un raport la Academia de ştiinţe, l-a redat de curând ţării sale”.
