— Cum naiba aţi aflat?… De data asta însă, să vedeţi, chiar eram scuzabil.

Domnul Langevin apăru la rândul său, proaspăt ras şi rubicond; un tip 3 Belle-fille = noră; belle fille = fată frumoasă

drăguţ de subprefect în devenire.

„E admirabil, gândi Fougas, cum ne păstrăm noi, cei din familie! Nu i-ai da nici treizeci şi cinci de ani găliganului ăstuia, şi el are patruzeci şi şase bătuţi pe muchie. Ia te uită, nu-mi seamănă deloc, bate-n partea maică-sii!

— Dragul meu, zise doamna Langevin, iată o fiinţă neascultătoare care promite că se va cuminţi.

— Fii binevenit, tinere! spuse consilierul, strângându-i mâna lui Fougas.

Primirea aceasta i se păru rece sărmanului nostru erou. El visa o ploaie de sărutări şi de lacrimi, iar copiii se mulţumeau să-i strângă mâna.

— Fiu… domnule, îi spuse el lui Langevin, lipseşte o persoană de la reuniunea noastră. Câteva greşeli reciproce, şi de altfel prescrise de scurgerea timpului, n-ar putea să ridice între noi o barieră de netrecut. Pot îndrăzni să vă cer favoarea de a fi prezentat doamnei, mama dumitale?

Domnul Langevin şi soţia sa holbară nişte ochi mari, uluiţi.

— Cum, domnule, spuse soţul, trebuie că viaţa de la Paris v-a făcut să vă

pierdeţi memoria. Sărmana maică-mea nu mai este! Sunt deja trei ani de când am pierdut-o!

Bunul Fougas izbucni în lacrimi.

— Iertare! făcu el, nu ştiam. Biata femeie!

— Nu te-nţeleg! O cunoşteai pe mama mea?

— Ingratule!

— Ciudat băiat! Dar părinţii dumitale au primit o scrisoare de invitaţie?

— Care părinţi?

— Tatăl şi mama dumitale!

— A, aşa! ce-mi tot îndrugi acolo? Mama mea era moartă înainte ca dumneata să fi venit pe lume.

— Doamne, mama dumitale a murit?

— Da, bineînţeles, în ’89!

— Cum! Nu doamna, mama dumitale, te trimite aici?

— Monstrule! Cea care mă aduce aici este inima mea de tată!

— Inimă de tată?… Dar nu eşti dumneata băiatul Jamin, care a făcut nebunii în capitală şi care e trimis la Nancy ca să urmeze cursurile şcolii forestiere?

Colonelul împrumută glasul lui Jupiter tonans şi răspunse:

— Eu sunt Fougas!

— Ei bine!

— Dacă natura nu-ţi spune nimic în favoarea mea, fiu ingrat ce eşti!

întreabă mormântul mamei tale!

— Zău aşa! domnule, ţipă consilierul, am putea să ne jucăm multă

vreme de-a vorbele-n doi peri. Ia loc, te rog, şi spune-mi problema dumitale… Marie, du copiii de-aici.

Fougas nu se lăsă rugat. El povesti romanul vieţii sale fără a omite nimic, însă cu nesfârşite menajamente pentru urechile filiale ale domnului Langevin. Consilierul îl ascultă răbdător, ca un om dezinteresat în chestiune.

— Domnule, spuse el în sfârşit, te-am luat la început drept un nebun; acum îmi amintesc că jurnalele au dat câteva frânturi din povestea dumitale şi văd că eşti victima unei erori. Eu nu am patruzeci şi şase de ani, ci treizeci şi patru. Mama mea nu se numeşte Clémentine Pichon, ci Marie Kerval. Ea nu s-a născut la Nancy, ci la Vannes, şi era în vârstă de şapte ani în 1813. Am onoarea să te salut.

— A! nu eşti fiul meu! urmă Fougas mânios. Ei bine! cu atât mai rău pentru tine! N-are oricine un tată cu numele de Fougas! Iar fii cu numele de Langevin, n-ai decât să te apleci ca să culegi. Ştiu unde să găsesc unul care nu e consilier de prefectură, e-adevărat, care nu-şi pune o haină brodată ca să meargă la liturghie, dar care are inimă cinstită şi simplă, şi pe care-l cheamă Pierre, ca şi pe mine! Iertare însă! atunci când dai oamenii afară pe uşă, trebuie cel puţin să le înapoiezi ceea ce le aparţine.

— Nu te opresc să aduni bomboanele pe care copiii mei le-au împrăştiat pe jos.

— Chiar despre bomboane este vorba! Milionul meu, domnule!

— Care milion?

— Milionul fratelui dumitale!… Nu! al aceluia care nu e fratele dumitale, al fiului Clémentinei, al scumpului şi unicului meu copil, singurul vlăstar al neamului meu, Pierre Langevin, zis Pierrot, morar la Vergaville!

— Dar îţi jur, domnule, că n-am niciun milion de-al dumitale şi nici de-al altcuiva.

— Îndrăzneşti să negi, sceleratule! când ţi l-am trimis eu însumi prin poştă!

— Dumneata mi l-ai trimis poate, dar eu cu siguranţă nu l-am primit!

— Ei bine! apără-ţi viaţa!

Sări să-l strângă de gât şi poate că Franţa ar fi pierdut în ziua aceea un consilier de prefectură, dacă servitoarea n-ar fi intrat pe uşă cu două

scrisori în mână. Fougas îşi recunoscu scrisul şi timbrul de la Berlin, desfăcu plicul şi arătă bonul asupra Băncii.

— Iată, zise el, milionul pe care ţi-l destinam dacă ai fi vrut să fii fiul meu! Acum e prea târziu să mai retractezi. Natura mă cheamă la Vergaville. Sluga dumitale!

În ziua de 4 septembrie, Pierre Langevin, morar din Vergaville, îl însura pe Cadet Langevin, al doilea fiu al său. Familia morarului era numeroasă, cinstită şi destul de înstărită. Era mai întâi bunicul, un bătrân frumos şi zdravăn, care lua patru mese pe zi şi-şi trata micile indispoziţii cu vin de Bar sau de Thiaucourt. Bunica Catherinei fusese frumoasă pe timpuri şi niţel cam uşuratică, dar ispăşea printr-o surzenie totală crima de a fi dat ascultare berbanţilor. Domnul Pierre Langevin, zis Pierrot, zis Gros-Pierre, după ce-şi căutase norocul în America (e un obicei foarte răspândit în ţinut), se întoarse în sat ca un mic sfânt Ioan, şi numai Dumnezeu ştie cât s-a râs de păţania lui! Lorenii sunt zeflemişti din cale-afară; dacă nu înţelegeţi de glumă, nu vă sfătuiesc niciodată să călătoriţi prin părţile lor.

Gros-Pierre, ofensat, şi aproape furios de-a fi mâncat averea neveste-sii, împrumută bani cu zece la sută, cumpără moara din Vergaville, munci ca o vită de povară desţelenind pământuri şi înapoie capitalul şi dobânzile.

Fortuna care îi datora unele despăgubiri îi furniza gratis pro Deo o jumătate de duzină de lucrători superbi: şase băieţi zdraveni, pe care nevastă-sa i-i dărui an de an. Treaba era reglată ca un ceasornic. În fiecare an, la nouă

luni de zile, numărate fără greş, după sărbătoarea din Vergaville, Claudine, zisă Glaudine, mai boteza unul. Numai că ea muri după al şaselea, pentru că mâncase patru bucăţi mari de quiche înainte de a ieşi din lăuzie.

Gros-Pierre nu se recăsători, având în vedere că avea lucrători din belşug, şi îşi rotunji încetişor avutul. Dar cum glumele dăinuie multă vreme în sat, camarazii morarului îi mai vorbeau de acele faimoase milioane pe care nu