dificultate se ivi deodată: numele de Pichon supraabunda în oraş, în suburbii şi în departament. În acea mulţime de Pichoni, Fougas nu ştia cui să-i sară de gât. Ostenit de căutări şi grăbit să alerge pe calea Fortunei, lăsă

o notă la comisariatul de poliţie:

A se căuta în registrele Stării civile şi aiurea, o tânără fată numită

Clémentine Pichon. Avea optsprezece ani în 1813; părinţii ei ţineau o pensiune pentru ofiţeri. Dacă trăieşte, să se afle adresa ei; dacă a murit, să

se culeagă informaţii despre moştenitorii ei. De acest lucru depinde fericirea unui tată!

*

Sosind la Berlin, colonelul află că reputaţia sa îl precedase. Nota ministrului de război fusese transmisă guvernului prusac prin legaţia Franţei; Léon Renault, în durerea sa, găsise timp să scrie o vorbă doctorului Hirtz; jurnalele începeau să vorbească şi societăţile ştiinţifice să se înduioşeze. Prinţului Regent nu-i fu ruşine să pună întrebări medicului său: Germania e o ţară ciudată, în care ştiinţa interesează până şi pe prinţi.

Fougas, care citise scrisoarea doctorului Hirtz anexată la testamentul domnului Meiser, se gândi că datora oarecari mulţumiri bătrânului. Îi făcu o vizită şi-l îmbrăţişa, numindu-l oracol din Epidaur. Doctorul îl luă în stăpânire, puse să i se ia bagajele de la hotel şi-i oferi cea mai bună odaie

din casa lui. Până pe 29 ale lunii, colonelul fu răsfăţat ca un prieten şi exhibat ca un fenomen. Şapte fotografi îşi disputară un om atât de preţios; oraşele Greciei n-au făcut mai mult pentru sărmanul şi bătrânul nostru Homer. A.S.R. Prinţul Regent dori să-l vadă în persoană naturală şi rugă pe domnul Hirtz să-l aducă la palat. Fougas se lăsă niţel rugat: el pretindea că

un soldat nu trebuie să întreţină relaţii cu duşmanul, şi se credea încă în anul 1813.

Prinţul este un militar distins, care a comandat în persoană asediul de la Rastadt. Conversaţia lui Fougas îi făcu plăcere; eroica naivitate a acestui tânăr veteran îl fermeca, îi făcu mari complimente şi îi spuse că împăratul francezilor era foarte fericit având în jurul său ofiţeri atât de merituoşi.

— Nu are mulţi din aceştia, răspunse colonelul. Dacă am fi măcar patru sau cinci sute de soiul meu, de mult Europa dumneavoastră ar fi fost în sac!

Răspunsul acesta păru mai mult comic decât ameninţător şi efectivul armatei prusace nu fu sporit în ziua aceea.

Alteţa Sa Regală anunţă direct pe Fougas că despăgubirea sa fusese fixată la două sute cincizeci de mii de franci şi că el va putea încasa această

sumă la Trezorerie când îi va face plăcere.

— Monseniore, răspunse el, întotdeauna e o plăcere să vâri în buzunar banii duşma… Banii străinilor. Poftim, însă! eu nu sunt un linguşitor al lui Plutus: daţi-mi înapoi Rinul şi Posenul, şi vă las cei două sute cinzeci de mii de franci.

— Asta aveţi în minte? spuse prinţul râzând. Rinul şi Posenul!

— Rinul aparţine Franţei iar Posenul Poloniei, în mod mai legitim decât îmi aparţin mic aceşti bani. Însă aşa sunt marii seniori: ei îşi fac o datorie din a plăti micile datorii şi un punct de onoare din a nega pe cele mari!

Prinţul făcu o strâmbătură şi toate figurile de la curte începură să se strâmbe în mod uniform. Găsiră că domnul Fougas dăduse dovadă de prost gust lăsând să cadă o fărâmă de adevăr pe-un mare platou de inepţii.

Însă o micuţă baroană vieneză, care asistă la prezentarea lui, fu mai mult fermecată de figura sa decât de discursurile sale. Doamnele din Viena şi-au făurit o reputaţie de ospitalitate pe care se străduiesc s-o justifice pretutindeni, chiar şi în afara patriei lor.

Baroana de Marcomarcus avea şi un alt motiv să-l atragă pe colonel: de

vreo doi-trei ani, ea colecţiona bărbaţi celebri, în fotografii, bineînţeles.

Albumul ei era populat cu generali, cu oameni de stat, cu filozofi şi cu pianişti, care se dăruiseră ei scriind în partea de jos a portretului: „Omagiu respectuos”. Se puteau număra acolo mai mulţi prelaţi romani şi chiar un cardinal celebru, însă lipsea de acolo un strigoi. Ea îi scrise prin urmare lui Fougas un răvaş plin de nerăbdare şi de curiozitate, rugându-l să supeze la dânsa acasă. Fougas, care pleca a doua zi spre Dantzig, luă o foaie de hârtie cu blazon şi se pregăti să se scuze în mod politicos. El se temea, această

inimă delicată şi plină de cavalerism, ca o seară de conversaţie şi de plăcere în compania celor mai frumoase femei din Germania să nu apară ca o infidelitate morală faţă de amintirea Clémentinei. Căută aşadar o formulă

convenabilă şi scrise:

„Prea îngăduitoare frumuseţe, cu…” Muza nu-i mai dictă nimic. Nu se afla în dispoziţia de a scrie, simţea mai degrabă că are chef să meargă la supeu. Scrupulele sale se risipiră ca nişte nori alungaţi de un frumos vânt de nord-est; îşi puse redingota cu brandemburguri şi duse răspunsul el însuşi. Era prima oară că supa de la reînvierea sa. Făcu dovada unei frumoase pofte de mâncare şi se cam ameţi, însă nu ca de obicei. Baroana de Marcomarcus, fermecată de spiritul şi de verva lui inepuizabilă, îl reţinu cât putu mai mult. Şi astăzi, încă, ea spune prietenilor ei, arătându-le portretul colonelului: „Numai aceşti ofiţeri francezi sunt în stare să

cucerească lumea!”

A doua zi, el îşi împacheta lucrurile într-un geamantan din piele neagră

de viţel pe care-l cumpărase la Paris, îşi încasă banii la Trezorerie şi porni la drum spre Dantzig. Dormi în vagon, deoarece supase în ajun. Îl treziră

nişte sforăieli cumplite. Îl căută pe sforăitor, nu-l găsi în jurul lui, deschise uşa compartimentului vecin, căci vagoanele nemţeşti sunt mult mai comode decât ale noastre, şi zgâlţâi pe un domn gras ce părea să ascundă

un întreg joc de orgi în trupul său. La una din staţii, bău o sticlă de vin de Marsala şi mâncă două duzine de sandvişuri, întrucât supeul din ajun îl lăsase cu stomacul gol. La Dantzig, îşi smulse geamantanul negru din mâinile unui enorm borfaş care se pregătea să pună mâna pe el.

Ceru să fie condus la cel mai bun hotel din oraş, îşi comandă cina şi alergă la adresa domnului şi doamnei Meiser. Prietenii săi de la Berlin îi

dăduseră informaţii despre această încântătoare familie. Ştia că va avea de-a face cu cel mai bogat şi cel mai avar dintre pungaşi, iată de ce luă el tonul galant care a putut părea ciudat multora dintre cititori în capitolul precedent.

Din nefericire, el se umaniză ceva mai mult decât trebuia atunci când avu milionul în buzunar. Curiozitatea de a studia în profunzime lungile butelii galbene fu cât pe-aci să-i joace un renghi. Minţile i se rătăciră, pe la ora unu dimineaţa, dacă e să cred ceea ce a povestit el însuşi! El afirma că

după ce şi-a luat rămas bun de la acei oameni cumsecade care-l trataseră

atât de bine, a căzut într-o fântână adâncă şi largă, al cărei ghizd, ridicat foarte puţin deasupra nivelului străzii, ar merita cel puţin un felinar. „Mă

trezii (tot el e cel care vorbeşte) într-o apă foarte rece şi cu un gust excelent.

După ce înotai un minut, două, căutând un punct de sprijin solid, mă

apucai de o funie groasă şi mă căţărai fără efort la suprafaţa pământului, care nu se afla la mai mult de patruzeci de picioare. Nu e nevoie decât de nişte încheieturi zdravene şi de un pic de gimnastică şi treaba nu e deloc un tur de forţă. Sărind pe pavaj, mă văzui în faţa unui soi de pândar de noapte care zbiera orele pe stradă şi care mă întrebă insolent ce făceam acolo. L-am cotonogit zdravăn şi acest mic exerciţiu mi-a făcut bine, restabilind circulaţia sângelui. Înainte de a mă întoarce la han, mă oprii sub un felinar, îmi deschisei portofelul şi văzui cu plăcere că milionul meu nu se udase.

Pielea era groasă iar fermoarul solid; de altfel, înfăşurasem bonul domnului Meiser într-o jumătate de duzină de bilete de o sută de franci, unsuroase ca nişte călugări. Vecinătatea asta i-a ferit.”

Verificarea odată făcută, el se întoarse la han, se culcă şi dormi ca un prunc. A doua zi, trezindu-se, primi nota următoare, emanată de la poliţia din Nancy:

Clémentine Pichon, optsprezece ani, fiică minoră a lui Auguste Pichon, hotelier, şi a lui Léonie Francelot, măritată în acest oraş Nancy în ziua de 11 ianuarie cu Louis-Antoine Langevin, fără profesie specificată.

Numele de Langevin este tot atât de rar în departament pe cât de comun este numele de Pichon. În afară de onorabilul domn Victor Langevin, consilier de prefectură la Nancy, nu se

cunoaşte decât numitul Langevin (Pierre), zis Pierrot, morar în comuna Vergaville, cantonul Dieuze.

Fougas sări până-n tavan strigând:

— Am un fiu!

Îl chemă pe chelnerul şef şi îi spuse:

— Fă-mi nota şi trimite bagajele la gară. Ia-mi bilet pentru Nancy; nu mă

opresc în drum. Uite două sute de franci pe care ţi-i dau să bei în sănătatea fiului meu! îl cheamă Victor ca şi pe mine! E consilier de prefectură! Mi-ar fi plăcut mai mult să fie soldat, n-are importanţă! A! trimite mai întâi pe cineva să mă conducă la Bancă! Trebuie să mă duc să iau un milion care e al lui!

Cum nu există o cursă directă între Dantzig şi Nancy, el fu obligat să se oprească la Berlin. Domnul Hirtz, pe care îl vizită în trecere, îl anunţă că