— Domnule, răspunse rece domnul du Marnet, nădăjduiesc că
prilejurile nu vă vor lipsi la război. Acolo îşi arată un adevărat soldat talentul şi curajul. Infanterişti şi cavalerişti, noi aparţinem cu toţii Franţei.
Pentru dânsa beau eu, domnule, şi sper că nu veţi refuza să ciocniţi paharul cu mine. Pentru Franţa!
Era, pe crucea mea, un lucru fain vorbit şi bine încheiat. Clinchetele paharelor dădură dreptate domnului du Marnet. Fougas însuşi se apropie de adversarul său şi ciocni sincer cu el. Însă îi spuse la ureche, graseind apăsat:
— Sper, la rândul meu, că nu veţi refuza partida de sabie pe care am avut onoarea să v-o ofer?
— Cum doriţi, zise colonelul de cuirasieri.
Strigoiul, mai beat ca oricând, ieşi din mulţime împreună cu doi ofiţeri pe care îi luă la-ntâmplare. Le declară că se considera ofensat de domnul du Marnet, că provocarea era făcută şi acceptată, şi că afacerea avea să
meargă de la sine.
— Cu atât mai mult, adăugă el confidenţial, cu cât există o femeie între noi! Iată condiţiile mele, cu totul în onoarea infanteriei, a armatei şi a Franţei: ne vom lupta călare, goi până la centură, călărind fără şa pe doi armăsari! Arma? sabia de cavalerie! La prima sângerare! Vreau să aplic o lecţie unui marţafoi, nicidecum să răpesc un soldat Franţei!
Aceste condiţii fură socotite absurde de martorii domnului du Marnet; fură acceptate totuşi, căci onoarea militară cere să fie înfruntate toate primejdiile, chiar absurde.
Fougas folosi restul zilei ducându-i la exasperare pe bieţii Renault.
Mândru de puterea ce-o exercita asupra Clémentinei, îşi declară intenţiile, jură s-o ia de soţie îndată ce-şi va fi redobândit gradul, familia şi averea şi îi interzise să dispună, până atunci, de ea însăşi. Îi repezi pe Léon şi pe părinţii acestuia, le refuză serviciile şi părăsi casa lor după un solemn schimb de cuvinte grele. Léon încheie spunând că nu-şi va ceda soţia decât
o dată cu viaţa; colonelul ridică din umeri şi se întoarse pe călcâie, luând cu el, fără să se sinchisească, hainele tatălui şi pălăria fiului. Ceru 500 de franci domnului Rollon, închirie o cameră la hotelul Cadran-Bleu, se culcă fără să
cineze şi dormi neîntors până la sosirea martorilor săi.
Nu fu nevoie să i se povestească ce se petrecuse în ajun. Aburii punciului şi ai somnului se risipiră într-o clipă. Îşi cufundă capul şi mâinile într-un ciubăr cu apă rece şi zise:
— Iată toaleta mea. Acum, vive l’Empereur! Să facem alinierea!
Terenul ales de comun acord era câmpul de manevre. Acesta e o câmpie nisipoasă, înconjurată de pădure, la o bună depărtare de oraş. Toţi ofiţerii din garnizoană se duseră acolo singuri; nu trebui să-i invite nimeni.
Numeroşi soldaţi alergară acolo în ascuns şi ocupară locurile în copaci.
Jandarmeria însăşi împodobea cu prezenţa sa această mică serbare de familie. Lumea mergea să vadă încleştându-se într-un turnir eroic nu numai infanteria şi cavaleria, dar şi vechea şi noua armată. Spectacolul răspunse pe deplin aşteptării publicului. Nimeni nu fu ispitit să fluiere piesa şi toată lumea fu mulţumită pentru banii daţi.
La ceasurile nouă precis, combatanţii intrară în arenă împreună cu cei patru martori şi cu judecătorul de câmp. Fougas, gol până la centură, era frumos ca un zeu tânăr. Trupul său zvelt şi nervos, capul său surâzător şi semeţ, virila cochetărie a mişcărilor sale îi aduseră un succes de la intrare.
El îşi cabra calul englezesc şi saluta asistenţa cu vârful sabiei.
Domnul du Marnet, blond, puternic, destul de păros, modelat ca un Bacchus indian şi nu ca un Achille, lăsa să i se vadă pe frunte un nor uşor de nelinişte. Nu trebuia să fii vrăjitor ca să ghiceşti că acest duel în naturalibus, sub ochii propriilor săi ofiţeri, îi părea inutil şi chiar ridicol.
Calul său era un demi-sânge percheron, un animal viguros şi focos.
Martorii lui Fougas călăreau destul de prost; ei îşi împărţeau atenţia între luptă şi scările şeii lor. Domnul du Marnet alesese pe cei mai buni doi călăreţi din regimentul său, un şef de escadron şi un căpitan comandant.
Judecătorul de câmp era colonelul Rollon, excelent călăreţ.
La semnalul pe care acesta îl dădu, Fougas goni drept spre adversarul său, prezentând vârful sabiei în poziţia de gardă, ca un soldat de cavalerie care-i atacă pe infanterişti în careu. Dar el se opri la trei lungimi de cal şi
descrise în jurul domnului du Marnet şapte sau opt cercuri rapide, întocmai ca un arab într-o fantasia. Domnul du Marnet, obligat să se învârtă
pe loc, apărându-se din toate părţile, dădu pinteni calului, rupse cercul, ieşi în câmp liber şi ameninţă să reînceapă aceeaşi manevră în jurul lui Fougas.
Însă strigoiul nu-l aşteptă. El o luă la fugă în mare galop şi făcu un tur de hipodrom, mereu urmărit de domnul du Marnet. Cuirasierul, mai greu şi călărind un cal mai puţin iute, fu distanţat. El se răzbună, strigându-i lui Fougas: „Hei! Domnule! trebuia să-mi spui că e o alergare şi nu o luptă!
Mi-aş fi luat cravaşa în locul spadei!” Însă deja Fougas se întorcea asupra lui, gâfâind şi furios. „Aşteaptă-mă acolo! strigă el; ţi l-am arătat pe călăreţ, acum ai să-l vezi pe soldat!”
Şi îi dădu cu vârful sabiei o lovitură care l-ar fi străpuns ca pe un cerc de butoi, dacă domnul du Marnet n-ar fi reuşit să pareze la timp. El ripostă
printr-o frumoasă lovitură de cuartă, destul de puternică pentru a-l despica în două pe infailibilul Fougas. Dar celălalt era mai agil ca o maimuţă. Pară
cu tot corpul, lăsându-se să alunece la pământ, şi sări în spinarea calului său în aceeaşi clipă.
— Complimentele mele! spuse domnul du Marnet. Nici la circ nu se face mai bine!
— Şi nici la război, răspunse celălalt. Ah! sceleratule! Batjocoreşti vechea armată? Ţine! Ratat! Mulţumesc pentru ripostă, dar încă nu e cea bună; n-am să mor din asta! Na! Ţine! Ţine! Ah! pretinzi că infanteristul e un om incomplet! Noi o să-ţi descompletăm membrele! Na, cizmă! A parat-o! Şi crede poate că se va plimba diseară pe sub ferestrele Clémentinei! Na! Ţine pentru Clémentine, şi ţine pentru infanterie! O parezi şi pe asta? Da, trădătorule! Dar asta? Iarăşi! nu cumva ai să le parezi pe toate, dumnezeii mamii ei! Victorie! Ah! domnule! Îţi curge sânge! Ce-am făcut? La naiba spada şi calul şi tot! Maior! maior, dă fuga iute! Domnule, dă-ţi drumul în braţele mele! Animal ce sunt! Ca şi când toţi soldaţii n-ar fi fraţi! Prietene, iartă-mă! Aş vrea să răscumpăr fiecare picătură din sângele tău cu tot sângele meu! Mizerabilul de Fougas, incapabil să-şi stăpânească patimile-i feroce! O dumneata, Esculap al lui Marte! spune-mi că firul zilelor nu-i va fi curmat! Nu i-aş supravieţui, căci e un viteaz!
Domnul du Marnet avea o crestătura magnifică ce-i brăzda braţul şi
flancul stâng iar sângele şiroia înfiorător. Chirurgul, care se aprovizionase cu apă hemostatică, se grăbi să oprească hemoragia. Rana era mai mult lungă decât profundă; putea fi vindecată în câteva zile. Fougas îl purtă el însuşi pe adversarul său la trăsură şi nu fu lucrul pe care-l făcu cu cea mai mică energie. Vroi neapărat să se alăture celor doi ofiţeri care-l duceau pe domnul du Marnet acasă; îl copleşi pe rănit cu proteste şi îi jură tot drumul o prietenie veşnică. Ajunşi acasă, îl culcă, îl sărută, îl scaldă în lacrimile sale şi nu-l părăsi decât atunci când îl auzi sforăind.
Bătea de Ceasurile şase; el se duse să cineze la hotel împreună cu martorii săi şi cu judecătorul de câmp, pe care-i invitase după bătălie. Îi trată magnific şi se ameţi la fel.
15
ÎN CARE SE VA VEDEA CĂ NU ESTE CALE LUNGĂ
