Colonelul Rollon, locotenentul-colonel, maiorul, cei trei şefi de batalion, chirurgul maior şi vreo zece-doisprezece ofiţeri aşteptau în aer liber sosirea ilustrului strigoi. Drapelul era înălţat în mijlocul curţii, sub paza portdrapelului şi a unui pluton de subofiţeri aleşi pentru această cinste.
Muzica regimentului ocupa fundalul tabloului, la intrarea spre grădină.
Opt mănunchiuri de arme, improvizate în aceeaşi dimineaţă de către armurierii corpului, împodobeau zidurile şi grilajul. O companie de grenadieri, cu arma la picior, stătea în aşteptare.
La intrarea lui Fougas, fanfara cântă faimosul: Pornind spre Siria; grenadierii prezentară arma; tamburii bătură de atac; subofiţerii şi soldaţii strigară: „Trăiască colonelul Fougas!”; ofiţerii se îndreptară în masă către decanul regimentului lor. Toate acestea nu erau nici regulamentare, nici disciplinare; însă trebuie să le trecem ceva cu vederea unor bravi soldaţi care îşi regăsesc un strămoş. Pentru ei era un fel de desfrâu al gloriei.
Eroul serbării dădu mâna cu colonelul şi cu ofiţerii cu atâta efuziune de parcă reîntâlnise nişte vechi camarazi. Îi salută cordial pe subofiţeri şi pe soldaţi, se apropie de drapel, îşi puse un genunchi pe pământ, se ridică
semeţ, apucă prăjina steagului, se întoarse către mulţimea atentă şi zise:
— Prieteni, după patruzeci şi şase de ani, la umbra drapelului îşi regăseşte astăzi un soldat al Franţei familia. Onoare ţie, simbol al patriei, bătrân tovarăş al victoriilor noastre, eroic sprijin al nenorocirilor noastre!
Vulturul tău luminos a planat peste Europa prosternată şi tremurândă!
Vulturul tău zdrobit încă lupta cu încăpăţinare împotriva destinului şi îi îngrozea pe cei puternici! Onoare ţie care ne-ai condus la glorie, ţie care ne-ai apărat de povara deznădejdii! Te-am văzut mereu înălţat în momentele de supremă primejdie, mândru drapel al ţării mele! Oamenii cădeau în jurul tău ca spicele retezate de secerător; singur, tu arătai duşmanului tău fruntea ta neînduplecată şi superbă. Gloanţele şi ghiulelele te-au ciuruit cu răni, însă niciodată cutezătorul străin n-a pus mâna pe tine.
Fie ca viitorul să-ţi încingă fruntea cu noi lauri! Fie ca tu să cucereşti noi şi întinse regate, pe care fatalitatea nu ni le va mai lua înapoi! Marca epocă va renaşte; crede glasului unui războinic care iese din mormânt pentru a-ţi spune: „Înainte!” Da, o jur pe mormântul celui care ne comanda la Wagram! Vor fi zile frumoase pentru Franţa, atâta timp cât faldurile tale glorioase vor ocroti soarta bravului regiment 23!
Această elocinţă militară şi patriotică înălţă toate inimile. Fougas fu aplaudat, sărbătorit, îmbrăţişat şi aproape purtat în triumf în sala festinului. Şezând la masă în faţa domnului Rollon, ca şi cum ar fi fost un al
doilea stăpân al casei, el prânzi bine, vorbi mult şi bău şi mai mult.
Întâlneşti în lume oameni care ameţesc fără să bea, Fougas nu se număra printre aceştia. Deseori chiar, el mergea mult mai departe, fără să cadă.
Toasturile care se rostiră la desert se distingeau prin energie şi prin cordialitate. Vroiam să le citez pe toate la rând, însă bag seama că ele ar ocupa prea mult loc şi că ultimele, care fură cele mai mişcătoare, nu erau de o claritate voltairiană.
Se ridicară de la masă la ceasurile două şi se îndreptară în bloc spre cafeneaua militară, unde ofiţerii lui 23 ofereau un punci celor doi colonei.
Ei invitaseră, dintr-un sentiment de înaltă curtoazie, pe ofiţerii superiori ai regimentului de cuirasieri.
Fougas, mai beat el singur decât un batalion de elveţieni, distribui o groază de strângeri de mână. Însă, prin norul care îi învăluia mintea, el recunoscu figura şi numele domnului du Marnet, şi se strâmbă. Între ofiţeri şi mai ales între ofiţerii de arme diferite, politeţea e niţel excesivă, eticheta cam severă, amorul propriu cam susceptibil. Domnul du Marnet, care era un om de lume, înţelese după atitudinea domnului Fougas că nu se afla în prezenţa unui prieten.
Punciul apăru, pâlpâi, se stinse în puterea sa şi fu împărţit cu polonicul în vreo şaizeci de pahare. Fougas ciocni cu toată lumea, în afară de domnul du Marnet. Conversaţia, care era variată şi zgomotoasă, ridică cu imprudenţă o chestiune de meserie. Un comandant de cuirasieri îl întrebă
pe Fougas dacă văzuse acea admirabilă şarjă a lui Bourdesoulle care i-a aruncat pe austrieci în valea Pauen. Fougas cunoscuse personal pe generalul Bourdesoulle şi văzuse cu ochii lui frumoasa manevră de cavalerie grea care decisese victoria de la Dresda. Însă el se gândi să-i fie dezagreabil domnului du Marnet, afectând un aer de ignoranţă sau de indiferenţă.
— Pe vremea noastră, zise el, cavaleria servea îndeosebi după bătălie; noi o foloseam pentru a-i aduna pe inamicii pe care îi risipisem.
Se ridicară proteste puternice, fu aruncat în balanţă numele lui Murat.
— Fără-ndoială, fară-ndoială, zise el clătinând din cap, Murat era un bun general în micul său domeniu; el era perfect satisfăcător pentru ceea ce se aştepta de la el. Dacă, însă, cavaleria îl avea pe Murat, infanteria îl avea
pe Napoleon.
Domnul du Marnet observă în mod judicios că Napoleon, dacă cineva ar ţine neapărat să-l confişte în folosul unei singure arme, ar aparţine artileriei.
— Chiar doresc asta, domnule, răspunse Fougas, artileria şi infanteria.
Artileria de departe, infanteria de aproape… cavaleria pe alături.
— Încă o dată iertare, reluă domnul du Marnet, vreţi să spuneţi pe laturi, ceea ce e cu totul altceva.
— Pe laturi, pe alături, nu-mi pasă! În ceea ce mă priveşte, dacă aş fi comandant şef, aş pune cavaleria deoparte.
Mai mulţi ofiţeri de cavalerie se aruncau deja în discuţie. Domnul du Marnet îi opri şi făcu semn că dorea să-i răspundă singur lui Fougas.
— Şi pentru ce, mă rog, aţi pune cavaleria deoparte?
— Deoarece cavaleristul este un soldat incomplet.
— Incomplet!
— Da, domnule, iar dovada este că statul e obligat să cheltuiască patru sau cinci sute de franci pe un cal, pentru a-l completa! Iar atunci când calul primeşte un glonte sau o lovitură de baionetă, cavaleristul nu mai e bun de nimic. Aţi văzut vreodată un călăreţ pe jos? E ceva nostim!
— Eu mă văd zilnic umblând pe jos, şi nu mă găsesc ridicol.
— Sunt prea politicos ca să vă contrazic!
— Iar cu domnule, sunt prea drept pentru a opune un paradox altuia.
Ce-aţi crede despre logica mea, (ideea nu-mi aparţine, am găsit-o într-o carte), dacă v-aş spune: Stimez infanteria, dar infanteristul este un soldat incomplet, un dezmoştenit, un infirm lipsit de acel complement firesc al războinicului, care se numeşte cal! Îi admir curajul, recunosc că se face util în bătălii, dar, în sfârşit, sărmanul, nu are decât două picioare în serviciul său, pe când noi avem patru! Găsiţi că un călăreţ pe jos este ridicol; dar infanteristul este oare totdeauna foarte strălucit atunci când i se pune un cal între picioare? Am văzut excelenţi căpitani de infanterie pe care ministrul de război îi punea cu cruzime în încurcătură numindu-i şefi de batalion. Ei spuneau, scărpinându-se-n ureche: „Nu totul e să urci în grad, mai trebuie să urci şi pe cal!”
Această glumă veche amuză o clipă auditoriul. Râseră, iar lui Fougas
încet-încet îi sări muştarul.
— În vremea mea, zise el, un infanterist devenea cavalerist în douăzeci şi patru de ceasuri, iar aceluia care ar vrea să facă o partidă de călărie cu mine, cu sabia-n mână, i-aş arăta eu ce înseamnă infanteria!
