dăm bani tuturor aventurierilor care se prezintă? Şi, în primul rând, cu ce drept te-ai introdus dumneata în domiciliul nostru, dacă nu eşti o umbră?

A! eşti un om ca toţi oamenii! A! nu eşti un duh! Ei bine! domnule, există

judecători la Berlin; există şi în provincie şi o să vedem noi dacă ai să te atingi de banii noştri! Ridică-te odată, nătărăule ce eşti: nu-i decât un om!

Iar dumneata, strigoiule, afară de-aici! Şterge-o!

Colonelul nu se clinti nici măcar cât o stâncă.

— Dar-ar dracu-n limba muierii! Stai jos, bătrânico… şi ia-ţi mâinile din ochii mei: înţeapă. Tu, umflatule, aşează-te pe scaunul tău şi ascultă-mă. O

să avem destul timp să ne judecăm, dacă nu cădem la-nvoială. Însă hârtia timbrată îmi pute: de aceea prefer să discutăm prieteneşte.

Domnul şi doamna Meiser îşi reveniră din prima lor emoţie. Nu aveau încredere în magistraţi, ca toţi cei care nu au conştiinţa curată. Dacă acest colonel era un pârlit pe care îl poţi trimite la plimbare azvârlindu-i câţiva taleri, era mai bine să se evite procesul.

Fougas le expuse pe scurt cazul, cu o francheţe specific militară. El dovedi evidenţa dreptului său, povesti că ceruse să i se constate identitatea la Fontainebleau, la Paris, la Berlin; cită din memorie două-trei pasaje din testament şi termină declarând că guvernul prusac, de acord cu Franţa, va sprijini la nevoie cererile sale juste.

— Înţelegi, aşadar, adăugă el zgâlţâindu-l pe Meiser de nasturele hainei, că nu sunt un vulpoi care umblă cu tertipuri. Dacă ai avea braţul destul de viguros pentru a mânui o sabie, ne-am duce pe teren, braţ la braţ, şi ţi-aş

câştiga suma din trei mişcări, pe cât de adevărat e că duhneşti a supă!

— Din fericire, domnule, spuse Meiser, vârsta mea mă pune la adăpost de orice brutalitate. Doar nu veţi fi vrând să călcaţi în picioare cadavrul

unui bătrân!

— Venerabilă canalie! tu însă m-ai fi ucis ca pe-un câine, dacă pistoletul n-ar fi ratat!

— Nu era încărcat, domnule colonel! Aproape că… nu era încărcat. Dar eu sunt om de înţeles şi putem foarte bine să cădem la-nvoială. Nu îţi datorez nimic, şi de altfel există prescripţia, dar în sfârşit… cât ceri dumneata?

— Uite o vorbă cu judecată. Acum să mă văd!

Complicea bătrânului ticălos îşi îndulci glasul: Închipuiţi-vă un fierăstrău lingând un copac înainte de a-şi înfige colţii în el.

— Ascultă, dragă Claus, ascultă ce-o să-ţi spună domnul colonel Fougas.

Ai să vezi ce rezonabil este! Nu-i el omul care să vrea să ruineze nişte bieţi oameni ca noi. Ah! cerule! nu-i el capabil de aşa ceva. E un suflet atât de nobil! Un om atât de dezinteresat! Un demn ofiţer al marelui Napoleon (Dumnezeu să-i odihnească sufletul!)…

— Destul, bătrâno! zise Fougas cu un gest energic care curmă acest discurs la jumătate. Am cerut la Berlin să se facă socoteala a ceea ce mi se datorează în chip de capital şi de dobânzi.

— Dobânzi! ţipă Meiser. Dar în ce ţară, sub ce latitudine se plătesc dobânzi la bani? Asta se face poate în comerţ, dar între prieteni! niciodată, în vecii vecilor, scumpul meu domn colonel! Ce-ar zice bietul meu unchi, care ne vede din înaltul cerului, dacă ar şti că dumneata pretinzi dobânzi la succesiunea lui?

— Dar mai tacă-ţi gura, Nickle! reluă femeia. Domnul colonel tocmai ţi-a, spus el însuşi că nu vroia să audă de dobânzi.

— Trăsnetul şi tunul ghintuit! nu tăceţi odată, mori stricate ce sunteţi?

Eu crăp de foame şi nu mi-am adus boneta de bumbac ca să mă culc aici!…

Uite care-i treaba. Voi îmi datoraţi mult, însă suma nu e rotundă, există

fracţiuni iar eu sunt pentru afacerile limpezi. De altfel, gusturile mele sunt modeste. Eu am atât cât îmi trebuie pentru nevastă-mea şi pentru mine; nu mai e vorba decât să-mi înzestrez fiul!

— Foarte bine! strigă Meiser. Eu mă însărcinez cu educaţia micuţului!…

— Or, de vreo zece zile, de când am redevenit cetăţean al lumii, peste tot

nu aud decât acelaşi cuvânt. La Paris, ca şi la Berlin, nu se vorbeşte decât despre milioane; de altceva nu mai auzi şi toată lumea are gura plină de milioane. Tot auzind vorbindu-se, am avut şi eu curiozitatea să ştiu ce-i aia.

Aduceţi-mi un milion şi vă dau chitanţă!

Dacă doriţi să vă faceţi o idee aproximativă despre ţipetele ascuţite care îi răspunseră, duceţi-vă în Jardin des Plantes la ora când prânzesc păsările de pradă şi încercaţi să le smulgeţi carnea din cioc. Fougas îşi astupă

urechile şi rămase neclintit. Rugăminţile, argumentele, minciunile, linguşelile, josniciile alunecau pe el ca ploaia pe un acoperiş de zinc. Însă la ceasurile zece seara, atunci când socoti că orice învoială era imposibilă, îşi luă pălăria:

— Bună seara, zise el. Nu mai vreau un milion, ci două milioane şi restul. Ne vom judeca. Mă duc să cinez.

Era deja pe scară, când doamna Meiser îi spuse bărbatului ei:

— Cheamă-l înapoi şi dă-i milionul!

— Eşti nebună?

— Nu-ţi fie teamă.

— N-am s-o fac în vecii vecilor!

— Doamne! ce proşti sunt bărbaţii! Domnule! domnule Fougas!

domnule colonel Fougas! Veniţi înapoi, vă rog! consimţim la tot ce doriţi!

— Drăcia dracului! spuse el întorcându-se, ar fi trebuit să vă hotărâţi mai repede. Dar, în sfârşit, să vedem bănetul!

Doamna Meiser îi explică cu glasul ei cel mai duios că nişte bieţi capitalişti ca ei nu aveau un milion în casa lor de fier.

— Însă nu pierdeţi nimic dacă mai aşteptaţi, scumpul meu domn!

Mâine, veţi încasa suma în argint strălucitor: soţul meu vă va semna un bon către Banca Regală din Dantzig.

— Dar… mai zicea încă nefericitul Meiser. El semnă totuşi, căci avea o încredere nemărginită în geniul practic al Catherinei. Bătrâna îl rugă pe Fougas să ia loc în capul mesei şi îi dictă o chitanţă de două milioane, pentru sold şi toată socoteala. Puteţi fi siguri că ea nu uită un cuvinţel din formulele legale şi că se puse în regulă cu codul prusac. Chitanţa, scrisă în întregime de mâna colonelului, umplea trei pagini mari.

Uf! El semnă şi parafa toată chestia şi primi în schimb semnătura lui

Nicolas, pe care o ştia valabilă.

— Hotărât lucru, îi spuse el bătrânului, nu eşti atât de arab pe cât mi s-a spus la Berlin. Bate palma, pungaş bătrân! Eu nu dau mâna decât cu oamenii cumsecade de obicei; dar într-o zi ca asta se poate face o mică

excepţie.

— Faceţi două, domnule Fougas, spuse cu umilinţă doamna Meiser.