— Eu le-am văzut, ceea ce e şi mai trist. Eram şef de escadron după

Waterloo; Bourbonii m-au dat deoparte cu jumate soldă. Prietenii m-au

ajutat să reintru în serviciu în 1822, însă aveam note proaste şi am rulat garnizoanele, Lille, Grenoble şi Straslbourg, fără să avansez. Al doilea epolet n-a venit decât în 1830; de data asta am făcut o bucată de drum în Africa. Am fost numit general de brigadă la Isly, m-am întors, am hoinărit într-o parte şi-n alta până în 1848. Am avut în anul acela o campanie de iunie în plin Paris. Inima îmi sângerează încă de fiecare dată când mă

gândesc la asta şi zău! tu eşti un fericit că n-ai trăit s-o vezi. Am primit trei gloanţe în tors şi am trecut general de divizie. În sfârşit, nu am dreptul să

mă plâng, deoarece campania din Italia mi-a purtat noroc. Iată-mă mareşal al Franţei, cu o sută de mii de franci venit, şi chiar duce de Solferino. Da, împăratul a pus chiar o coadă numelui meu. Adevărul e că Leblanc pur şi simplu era cam simplu.

— Mii de tunete! exclamă Fougas, uite un lucru bun. Îţi jur, Leblanc, că

nu sunt gelos pe ce ţi se întâmplă! E destul de rar un soldat care se bucură

de avansarea altuia; dar cinstit, din adâncul inimii, ţi-o spun: cu atât mai bine! Meritai toate onorurile, şi trebuie că oarba zeiţă ţi-a văzut inima şi geniul tău prin legătura care-i acoperă ochii!

— Mulţumesc! dar să vorbim despre tine: unde mergeai când te-am întâlnit?

— Să-l văd pe împărat.

— Şi eu la fel; dar unde naiba îl căutai tu?

— Nu ştiu; eram condus.

— Dar el se află la Tuileries!

— Nu mai spune!

— Chiar aşa! e ceva necurat la mijloc; povesteşte-mi toată tărăşenia.

Fougas nu se lăsă rugat; mareşalul înţelese de la ce fel de primejdie îşi scăpase prietenul.

— Portarul s-a înşelat, îi spuse el. Împăratul se află la castel, şi întrucât am ajuns, vino cu mine: te voi prezenta la sfârşitul audienţei mele.

— Fir-ar să fie! Leblanc, inima-mi bate la gândul că am să-l văd pe acest tânăr. E amabil? Te poţi bizui pe el? Are vreo asemănare cu celălalt?

— Ai să-l vezi; aşteaptă aici.

Prietenia celor doi bărbaţi data din iarna lui 1812. În deruta armatei franceze, întâmplarea îi apropiase pe locotenentul de artilerie şi pe

colonelul lui 23. Unul era în vârstă de douăzeci şi opt de ani, celălalt nu număra decât douăzeci şi patru. Distanţa dintre gradele lor fu lesne micşorată datorită primejdiei comune; toţi oamenii sunt egali în faţa foamei, a frigului şi a oboselii. Într-o dimineaţă, Leblanc, în fruntea a zece oameni, îl smulsese pe Fougas din mâinile cazacilor; apoi Fougas tăiase cu sabia o jumătate de duzină de urmăritori care râvneau la mantaua lui Leblanc. Opt zile mai târziu, Leblanc îşi scoase prietenul dintr-o coşmelie căreia ţăranii îi dăduseră foc; la rândul său Fougas îl pescui pe Leblanc din apă la malul Berezinei. Lista primejdiilor lor şi a serviciilor lor mutuale e prea lungă ca s-o dau în întregime. Astfel, colonelul, la Koenigsberg, petrecuse trei săptămâni la căpătâiul locotenentului atins de febra degerăturii. Fără îndoială că numai acele îngrijiri devotate i-au salvat viaţa.

Această reciprocitate a devotamentului crease între ei legături atât de strânse încât o despărţire de patruzeci şi şase de ani nu putu să le rupă.

Fougas, singur în mijlocul unui salon mare, se cufundă din nou în amintirile acelor vremuri frumoase, când un uşier îl invită să-şi scoată

mănuşile şi să treacă în cabinetul împăratului.

Respectul faţă de puterile stabilite, care este fondul însuşi al naturii mele, nu-mi îngăduie să introduc în scenă personaje auguste. Însă

corespondenţa lui Fougas aparţine istoriei contemporane, şi iată scrisoarea pe oare o scrise el Clémentinei, reîntors la hotel: La Paris, ce spun? în cer! la 21 august 1859

Frumosul meu înger,

Sunt beat de bucurie, de recunoştinţă şi de admiraţie. L-am văzut, i-am vorbit; el mi-a întins mâna, mi-a oferit loc. E un mare prinţ; va fi stăpânitorul pământului! Mi-a dat medalia Sfânta Elena şi crucea de ofiţer. Micul Leblanc, un vechi prieten şi o inimă nobilă, este cel care m-a condus acolo; de aceea este el mareşal al Franţei şi duce al noului imperiu! La avansare nu trebuie să mă gândesc încă: prizonier de război în Prusia şi într-un triplu sicriu, eu reintru în gradul meu; aşa cere legea militară. Însă până în trei luni voi fi general de brigadă, e lucru sigur; a binevoit să mi-o promită el însuşi. Ce om! un zeu pe pământ! Nu mai trufaş decât acela de la Wagram şi de la

Moscova, şi tată al soldatului ca şi dânsul! Vroia să-mi dea bani din caseta sa pentru a-mi reface echipamentul. I-am răspuns:

„Nu, sire! Am o creanţă de încasat la Dantzig: dacă mi se va plăti, voi fi bogat; dacă se neagă datoria, solda mea îmi va fi de-ajuns”. La acestea… o, generozitate a prinţilor, tu nu eşti aşadar o vorbă goală! el zâmbi cu şiretenie şi îmi spuse, răsucindu-şi mustaţa: „Dumneata ai rămas în Prusia din 1813

până în 1859?

— Da, sire. — Prizonier de război în condiţii excepţionale? —

Da, sire. — Tratatele din 1814 şi 1815 stipulează remiterea prizonierilor? — Da, sire. — Ei bine, Prusia îţi datorează o despăgubire. Voi da dispoziţii să fie reclamată pe cale diplomatică. — Da, sire. Câte amabilităţi!” Iată o idee care mie nu mi-ar fi venit niciodată! Să iau înapoi nişte bani Prusiei, Prusiei care s-a arătat atât de lacomă de comorile noastre în 1814

şi 1815! Vive L’Empereur! iubita mea Clémentine! O! trăiască în veci slăvitul şi mărinimosul nostru suveran! Trăiască

împărăteasa şi prinţul imperial! Eu i-am văzut! Împăratul m-a prezentat familiei sale! Prinţul este un mic soldat admirabil! A catadicsit să bată toba pe pălăria mea nouă; plângeam de înduioşare. M. S. Împărăteasa, cu un surâs angelic, mi-a spus că

auzise vorbindu-se despre nenorocirile mele. „O, doamnă! i-am spus eu, un moment precum acesta le răscumpără însutit. — Va trebui să veniţi să dansaţi la Tuileries la iarnă. — Vai! doamnă, cu n-am dansat niciodată decât după bubuitul tunurilor; însă

niciun efort nu va fi prea greu pentru a vă fi pe plac! Voi studia arta lui Vestris. — Eu am învăţat contradanţul”, adăugă Leblanc.

Împăratul a binevoit să-mi spună că era fericit să regăsească

un ofiţer ca mine, care a făcut, ca să zic aşa, ieri cele mai frumoase campanii ale secolului şi care a păstrat tradiţiile marelui război. Elogiul acesta m-a încurajat. Nu m-am sfiit să-i amintesc faimosul principiu din vremurile bune: pacea să fie semnată în capitale! „Ai grijă, zise el; în virtutea acestui principiu armatele aliate au venit de două ori să semneze pacea

la Paris. Nu vor mai veni, exclamai eu, decât trecând peste trupul meu.” Insistai asupra inconvenientelor unei prea mari familiarităţi cu Anglia. Îmi exprimai dorinţa de a începe în viitorul apropiat cucerirea lumii. Mai întâi, frontierele care ne aparţin; pe urmă, frontierele naturale ale Europei; căci Europa este suburbia Franţei şi niciodată n-ar putea fi anexată prea devreme, împăratul clătină din cap cum că nu era de părerea mea. O fi ascunzând nişte proiecte paşnice? Nu vreau să mă

opresc la această idee, ea m-ar ucide!

El întrebă ce sentiment încercasem la vederea schimbărilor care s-au făcut în Paris? Îi răspunsei cu sinceritatea unui suflet mândru: „Sire, noul Paris este capodopera unui regim măreţ; dar îmi place să cred că edilii dumneavoastră nu şi-au spus ultimul lor cuvânt. — Ce mai rămâne aşadar de făcut după

părerea dumitale? — Înainte de toate, îndreptarea cursului Senei, a cărei curbă neregulată are ceva şocant. Linia dreaptă

este cel mai scurt drum de la un punct la altul, pentru fluvii ca şi pentru bulevarde. În al doilea rând, nivelarea suprafeţei solului şi suprimarea tuturor accidentelor de teren ce par să spună

administraţiei: „Tu eşti mai puţin puternică decât natura!” După

ce s-a înfăptuit această treabă pregătitoare, eu aş trasa un cerc cu un diametru de trei leghe, a cărui circumferinţă, reprezentată

printr-un grilaj elegant, ar forma incinta Parisului, în centru aş

construi un palat pentru Majestatea Voastră şi pentru prinţii familiei imperiale; vast şi grandios edificiu, cuprinzând în dependinţele sale toate serviciile publice: statele-majore, tribunalele, muzeele, ministerele, arhiepiscopia, poliţia, academiile, ambasadele, închisorile, banca Franţei, liceele, teatrele, Le Moniteur, imprimeria imperială, manufactura de Sèvres şi Gobelins, manutanţa alimentelor. Către acest palat de formă circulară şi de arhitectură magnifică s-ar îndrepta douăsprezece bulevarde largi de o sută douăzeci de metri, terminate prin douăsprezece căi ferate şi desemnate prin numele a doisprezece mareşali ai Franţei. Fiecare bulevard este

mărginit de case uniforme, înalte de patru etaje, precedate de un grilaj de fier şi de o mică grădiniţă de trei metri plantată cu flori uniforme. O sută de străzi largi de şaizeci de metri unesc bulevardele între ele; ele sunt legate unele cu altele prin străduţe de treizeci şi cinci de metri, totul clădit uniform după planuri oficiale, cu grilaje, grădini şi flori obligatorii. Interzis proprietarilor să îngăduie în casa lor vreun negoţ, căci vederea dughenelor înjoseşte spiritele şi degradează inimile; negustorii sunt liberi să se stabilească în suburbii, conformându-se legilor.

Parterul tuturor caselor va fi ocupat de grajduri şi bucătării; primul etaj închiriat celor cu o avere de o sută de mii de franci rentă şi peste; al doilea, celor cu averi de la optzeci până la o sută