iubirii mele! O regăsesc pe tovarăşa vieţii mele şi pe mama copilului meu!
Tânăra fată, uluită, nu se mai gândea nici măcar să se apere. Din fericire, Léon Renault o smulse din mâinile colonelului şi se aşeză între ei ca un om hotărât să-şi apere bunul său.
— Domnule! ţipă el strângând pumnii, te înşeli amarnic de crezi că o cunoşti pe domnişoara! Ea nu e din vremea dumitale, e dintr-a noastră; nu e logodnica dumitale, ci a mea; ea n-a fost niciodată mama copilului dumitale, şi socot că va fi mama copiilor mei!
Fougas era de neclintit. Îl înşfacă pe rival de braţ, îl învârti ca pe un titirez şi se aşeză din nou în faţa fetei.
— Eşti Clémentine? îi spuse.
— Da, domnule.
— Sunteţi cu toţii martori că este Clémentine a mea!
Léon reveni la atac şi înşfacă pe colonel de gulerul redingotei, cu riscul de a fi zdrobit de pereţi.
— Destul cu gluma, îi spuse el. Nu cumva ai pretenţia de a le acapara pe toate Clémentinele de pe pământ? Domnişoara se numeşte Clémentine Sambucco; s-a născut în Martinica, unde dumneata nu ai pus niciodată
piciorul, dacă e să cred tot ce-ai povestit adineauri. Ea are optsprezece ani…
— Cealaltă la fel!
— Eh! cealaltă are şaizeci şi patru astăzi, de vreme ce avea optsprezece în 1813. Domnişoara Sambucco e dintr-o familie onorabilă şi cunoscută.
Tatăl ei, domnul Sambucco, era magistrat; bunicul ei făcea parte din serviciul administrativ al armatei. Vezi aşadar că nu se-nrudeşte cu
dumneata nici de-aproape, nici de departe; iar bunul simţ şi buna-cuviinţă, ca să nu mai vorbim de recunoştinţă, îţi impun ca o datorie s-o laşi în pace!
Îl îmbrânci pe colonel la rândul său şi-l făcu să cadă într-un fotoliu.
Fougas zvâcni din nou în picioare de parcă fusese aruncat pe un milion de resorturi. Dar Clémentine îl opri cu un gest şi cu un surâs.
— Domnule, îi spuse cu glasul cel mai dezmierdător, nu vă mâniaţi pe el; mă iubeşte.
— Un motiv mai mult, drăcia dracului!
Se calmă totuşi, o făcu pe tânăra fată să se aşeze alături de el, şi o cercetă
din cap până-n picioare cu toată atenţia imaginabilă.
— Ea este! zise Fougas. Memoria, ochii, inima, totul în mine o recunoaşte şi îmi spune că ea e! Şi totuşi mărturia oamenilor, calculul timpului şi al distanţelor, într-un cuvânt, evidenţa însăşi pare că-şi dă
osteneala să mă convingă de eroare. E oare cu putinţă ca două femei să
semene până într-atât? Sunt cumva victima unei iluzii a simţurilor? Nu mi-am recăpătat viaţa decât pentru a-mi pierde minţile? Nu; mă recunosc, mă regăsesc pe mine însumi; judecata mea solidă şi dreaptă se orientează
netulburată şi fără şovăire în această lume atât de frământată şi de nouă.
Raţiunea mea nu se clatină decât într-un punct: Clémentine! Cred că te revăd şi nu-eşti tu! Eh! Ce contează, la urma urmei? Dacă destinul care mă
scoate din groapă a avut grijă să-mi ofere la trezire portretul celei ce-o iubeam, o face fără îndoială pentru că a hotărât să-mi înapoieze rând pe rând toate bunurile pe care le-am pierdut. Peste câteva zile, epoleţii; mâine drapelul regimentului 23 de linie; astăzi acest adorabil chip care a făcut să-mi vibreze inima pentru prima dată! Vie icoană a trecutului celui mai promiţător şi mai scump, îţi cad la picioare; fii soţia mea!
Acest diavol de om îmbină gestul cu vorba, iar martorii acestei scene neprevăzute deschiseră ochii mari. Mătuşa Clémentinei însă, austera domnişoară Sambucco, socoti că era timpul să-şi arate autoritatea, îşi întinse spre Fougas mâinile mari şi uscate, îl ridică energic şi îi spuse cu glasul ei cel mai acru:
— Destul, domnule; e timpul să punem capăt acestei farse scandaloase.
Nepoata mea nu e pentru dumneata; am făgăduit-o şi am dat-o deja. Află
că poimâine, în 19 ale lunii, la orele zece dimineaţa, ea se va căsători cu
domnul Léon Renault, bine făcătorul dumitale!
— Iar eu mă opun; auzi dumneata, mătuşă? Şi, dacă e dispusă să-l ia de bărbat pe băiatul ăsta…
— Ce-ai să faci?
— O voi blestema!
Léon nu-şi putu stăpâni râsul. Blestemul acestui colonel de douăzeci şi patru de ani i se părea mai mult comic decât teribil. Clémentine păli, izbucni în lacrimi şi căzu la rândul ei la picioarele lui Fougas.
— Domnule, exclamă ea sărutându-i mâinile, nu zdrobiţi o biată fată
care vă venerează, care vă iubeşte, care vă va sacrifica fericirea ei dacă i-o cereţi! Pe toate semnele de tandreţe pe care vi le-am arătat din belşug de o lună încoace, pe lacrimile pe care le-am vărsat deasupra sicriului dumneavoastră, pe zelul respectuos pe care l-am depus spre a vă grăbi învierea, vă conjur să ne iertaţi ofensele. Nu mă voi căsători cu Léon dacă
mi-o interziceţi; voi face ce veţi dori dumneavoastră; vă voi da ascultare în toate privinţele; dar, pentru Dumnezeu! nu aruncaţi blestemul asupră-mi!
— Sărută-mă, zise Fougas. Tu cedezi, eu iert.
Clémentine se ridică strălucind de bucurie şi îi întinse frumoasa-i frunte.
