Şi îi dădu cu vârful sabiei o lovitură care l-ar fi străpuns ca pe un cerc de butoi, dacă domnul du Marnet n-ar fi reuşit să pareze la timp. El ripostă

printr-o frumoasă lovitură de cuartă, destul de puternică pentru a-l despica în două pe infailibilul Fougas. Dar celălalt era mai agil ca o maimuţă. Pară

cu tot corpul, lăsându-se să alunece la pământ, şi sări în spinarea calului său în aceeaşi clipă.

— Complimentele mele! spuse domnul du Marnet. Nici la circ nu se face mai bine!

— Şi nici la război, răspunse celălalt. Ah! sceleratule! Batjocoreşti vechea armată? Ţine! Ratat! Mulţumesc pentru ripostă, dar încă nu e cea bună; n-am să mor din asta! Na! Ţine! Ţine! Ah! pretinzi că infanteristul e un om incomplet! Noi o să-ţi descompletăm membrele! Na, cizmă! A parat-o! Şi crede poate că se va plimba diseară pe sub ferestrele Clémentinei! Na! Ţine pentru Clémentine, şi ţine pentru infanterie! O parezi şi pe asta? Da, trădătorule! Dar asta? Iarăşi! nu cumva ai să le parezi pe toate, dumnezeii mamii ei! Victorie! Ah! domnule! Îţi curge sânge! Ce-am făcut? La naiba spada şi calul şi tot! Maior! maior, dă fuga iute! Domnule, dă-ţi drumul în braţele mele! Animal ce sunt! Ca şi când toţi soldaţii n-ar fi fraţi! Prietene, iartă-mă! Aş vrea să răscumpăr fiecare picătură din sângele tău cu tot sângele meu! Mizerabilul de Fougas, incapabil să-şi stăpânească patimile-i feroce! O dumneata, Esculap al lui Marte! spune-mi că firul zilelor nu-i va fi curmat! Nu i-aş supravieţui, căci e un viteaz!

Domnul du Marnet avea o crestătura magnifică ce-i brăzda braţul şi

flancul stâng iar sângele şiroia înfiorător. Chirurgul, care se aprovizionase cu apă hemostatică, se grăbi să oprească hemoragia. Rana era mai mult lungă decât profundă; putea fi vindecată în câteva zile. Fougas îl purtă el însuşi pe adversarul său la trăsură şi nu fu lucrul pe care-l făcu cu cea mai mică energie. Vroi neapărat să se alăture celor doi ofiţeri care-l duceau pe domnul du Marnet acasă; îl copleşi pe rănit cu proteste şi îi jură tot drumul o prietenie veşnică. Ajunşi acasă, îl culcă, îl sărută, îl scaldă în lacrimile sale şi nu-l părăsi decât atunci când îl auzi sforăind.

Bătea de Ceasurile şase; el se duse să cineze la hotel împreună cu martorii săi şi cu judecătorul de câmp, pe care-i invitase după bătălie. Îi trată magnific şi se ameţi la fel.

15

ÎN CARE SE VA VEDEA CĂ NU ESTE CALE LUNGĂ

DE LA CAPITOLIU LA STÂNCA TARPEIANĂ

A doua zi, după o vizită la domnul du Marnet, îi scrise Clémentinei: Lumina vieţii mele, eu părăsesc aceste locuri, martore ale funestului meu curaj şi depozitare ale iubirii mele. În sânul capitalei, la picioarele tronului îmi port eu primii paşi. Dacă moştenitorul zeului bătăliilor nu este surd la glasul sângelui ce-i curge în vine, el îmi va redea spada şi epoleţii pentru ca eu să le depun la picioarele tale. Să-mi fii credincioasă, aşteaptă, nădăjduieşte: fie ca aceste rânduri să-ţi slujească

drept talisman împotriva primejdiilor ce-ţi ameninţă independenţa. O,Clémentine a mea, păstrează-te pentru al tău VICTOR FOUGAS

Clémentine nu-i răspunse nimic, însă, în clipa când el urcă în vagon, fu acostat de un comisioner care îi înmână un frumos portofel din piele roşie şi o luă la fugă de-i sfârâiau călcâiele. Carnetul acesta nou-nouţ, solid şi bine închis, conţinea o mie douăsute de franci în bancnote, toate economiile tinerei fete. Fougas nu avu timp să chibzuiască asupra acestui subiect delicat. El fu împins în vagon, locomotiva fluieră şi trenul porni.

Colonelul începu prin a rememora diferitele evenimente care se succedaseră în viaţa sa în mai puţin de o săptămână. Arestarea sa pe gheţurile Vistulei, condamnarea sa la moarte, captivitatea în fortăreaţa de la Liebenfeld, deşteptarea sa la Fontainebleau, invazia din 1814, întoarcerea din insula Elba, cele o sută de zile, moartea împăratului şi a regelui Romei, restauraţia bonapartistă din 1852, întâlnirea unei tinere fete întru totul asemănătoare eu Clémentine Pichon, drapelul regimentului 23, duelul cu un colonel de cuirasieri, toate acestea, lui Fougas, nu-i luaseră mai mult de patru zile! Noaptea din 11 noiembrie 1813 spre 17 august 1859 îi părea chiar ceva mai puţin lungă decât altele; era singura dată când dormise

neîntors şi fără vise.

Un spirit mai puţin activ, o inimă mai puţin fierbinte ar fi căzut poate într-o oarecare melancolie. Căci, în sfârşit, cel care a dormit patruzeci şi şase de ani trebuie să se simtă cam dezrădăcinat în propria-i ţară. Fără

rude, fără prieteni, fără un chip cunoscut pe toată faţa pământului!

Adăugaţi o mulţime de cuvinte, de idei, de obiceiuri, de invenţii noi care îl fac să simtă nevoia unui cicerone şi care îi dovedesc că este un străin. Însă

Fougas, redeschizând ochii, se aruncase direct în miezul acţiunii, urmând preceptul lui Horaţiu. Îşi improvizase prieteni, duşmani, o armată, un rival. Fontainebleau, al doilea oraş natal al său, era în mod provizoriu centrul existenţei sale. Aici se simţea iubit, urât, temut, admirat, în sfârşit, cunoscut. El ştia că în această subprefectură numele său n-ar mai putea fi rostit fără a trezi un ecou. Dar ceea ce îl lega mai ales de epoca modernă era înrudirea sa bine stabilită cu marea familie a armatei. Pretutindeni unde fâlfâie un drapel francez, soldatul, tânăr sau bătrân, se simte acasă. În jurul acestei clopotniţe a patriei, în alt chip scumpă şi sacră decât clopotniţa din sat, limba, ideile, instituţiile se schimbă puţin. În zadar mor oamenii; ei sunt înlocuiţi cu alţii care le seamănă, care gândesc, vorbesc şi acţionează la fel; care nu se mulţumesc să îmbrace uniforma înaintaşilor lor; ci le moştenesc şi amintirile, gloria lor dobândită, tradiţiile lor, glumele, anumite intonaţii ale glasului lor. Acest lucru explică subita prietenie a lui Fougas pentru noul colonel al lui 23, după o primă pornire de gelozie, precum şi brusca simpatie pe oare o dovedi faţă de domnul du Marnet, îndată ce văzu curgându-i sângele din rană. Certurile între soldaţi sunt discuţii de familie, care nu desfiinţează rudenia.

Ferm convins că nu era singur pe lume, domnul Fougas se bucura de toate obiectele noi pe care civilizaţia i le punea sub ochi. Iuţeala drumului de fier îl ameţea în mod pozitiv. Era cuprins de un adevărat entuziasm pentru această forţă a aburului, a cărei teorie rămânea literă moartă pentru el, dar el se gândea la rezultate:

„Cu o mie de maşini ca aceasta, cu două mii de tunuri ghintuite şi cu două sute de mii de vlăjgani ca mine, Napoleon ar fi cucerit lumea în şase săptămâni. Pentru ce tânărul ăsta care se află la tron nu se slujeşte oare de instrumentele pe care le are în mână? Poate că nu s-a gândit la asta. Bun,

am să văd eu. Dacă o să-mi lase impresia unui om de ispravă, am să-i prezint ideea mea, el o să mă numească ministru de război şi – înainte marş!”

Ceruse să i se explice la ce foloseau acele lungi fire de oţel care aleargă

pe stâlpi de-a lungul drumului.

„Fir-ar să fie! zicea el, iată nişte aghiotanţi rapizi şi discreţi. Puneţi toată

chestia asta în mâinile unui şef de stat-major ca Berthier şi universul va fi prins ca într-o plasă prin simpla voinţă a unui om!”

Meditaţia îi fu întreruptă, la trei kilometri de Melun, de sunetele unei limbi străine. Ciuli urechea, apoi sări în sus în colţul său ca un om care s-a aşezat pe o legătură de spini. Oroare! era engleza! Unul din acei monştri care l-au asasinat pe Napoleon în Sfânta Elena, pentru a-şi asigura monopolul bumbacului, intrase în compartiment împreună cu o femeie destul de drăguţă şi cu doi copii magnifici.

— Conductor! opreşte! strigă Fougas, aplecându-se cu trupul pe jumătate în afara portierei.

— Domnule, îi spuse englezul într-o franceză corectă, vă sfătuiesc să

aveţi răbdare până la staţia următoare. Conductorul nu vă aude şi riscaţi să

cădeţi pe linie. Dacă de-acum încolo v-aş putea fi de folos cu ceva, am aici un clondir cu rachiu şi o farmacie de voiaj.

— Nu, domnule, răspunse Fougas pe tonul cel mai arogant. N-am nevoie de nimic şi mai degrabă aş muri decât să accept ceva de la un englez! Chem conductorul pentru a mă muta în alt vagon şi a-mi purifica ochii de un duşman al împăratului!

— Vă asigur, domnule, replică englezul, că eu nu sunt un duşman al împăratului. Am avut cinstea de a fi primit la dânsul atunci când locuia la Londra; el a binevoit chiar să se oprească pentru câteva zile la micul meu castel din Lancashire.

— Cu atât mai bine pentru dumneata dacă acest tânăr este destul de amabil pentru a uita ce i-aţi făcut familiei sale; dar Fougas nu va ierta niciodată crimele voastre împotriva ţării mele!

Acestea spuse, întrucât trenul intra în gara Melun, deschise portiera şi se năpusti în alt compartiment. Se trezi singur în faţa a doi domni tineri care nu aveau fizionomii engleze şi care vorbeau franceza cu cel mai pur accent

din Touraine. Şi unul şi celălalt îşi purtau emblemele la degetul mic, pentru ca nimeni să nu ignore calitatea lor de gentilomi. Fougas era prea plebeian pentru a gusta prea mult nobilimea; însă, ieşind dintr-un compartiment populat de insulari, fu fericit să întâlnească doi francezi.

— Prieteni, zise el aplecându-se spre ei cu un zâmbet cordial, noi suntem copii ai aceleiaşi mume. Vă salut; aspectul dumneavoastră mă întremează!

Cei doi tineri făcură ochii mari, se înclinară pe jumătate şi se izolară în conversaţia lor, fără a răspunde în alt mod avansurilor lui Fougas.

— Prin urmare, dragul meu Astophe, zicea unul, l-ai văzut pe rege la Froshdorf?

— Da, bunul meu Améric; şi m-a primit cu graţia cea mai mişcătoare.

„Viconte, mi-a spus el, dumneavoastră sunteţi dintr-un sânge cunoscut pentru fidelitatea sa. Ne vom aminti de dumneavoastră, în ziua în care Dumnezeu ne va restabili pe tronul strămoşilor noştri. Spuneţi bravei noastre nobilimi din Touraine că implorăm rugăciunile ei şi că noi nu o uităm niciodată în rugăciunile noastre”.

— Pitt şi Cobourg! murmură Fougas printre dinţi. Uite doi voinici care conspiră cu armata lui Conde! Răbdare, însă!

Strânse pumnii şi trase cu urechea.

— Nu ţi-a spus nimic despre politică?

— Câteva vorbe-n vânt. Între noi fie zis, eu nu cred că se prea ocupă de asta; el aşteaptă evenimentele.

— Nu va mai aştepta multă vreme.

— Cine ştie?

— Cum aşa! cine ştie? Imperiul nu o mai duce nici şase luni. De Montereau o spunea încă lunea trecută, la mătuşa mea, călugăriţa.

— Eu le dau un an, deoarece campania lor din Italia i-a întărit în rândul poporului de jos. O! nu m-am jenat să i-o spun regelui!