Se ridicară proteste puternice, fu aruncat în balanţă numele lui Murat.

— Fără-ndoială, fară-ndoială, zise el clătinând din cap, Murat era un bun general în micul său domeniu; el era perfect satisfăcător pentru ceea ce se aştepta de la el. Dacă, însă, cavaleria îl avea pe Murat, infanteria îl avea

pe Napoleon.

Domnul du Marnet observă în mod judicios că Napoleon, dacă cineva ar ţine neapărat să-l confişte în folosul unei singure arme, ar aparţine artileriei.

— Chiar doresc asta, domnule, răspunse Fougas, artileria şi infanteria.

Artileria de departe, infanteria de aproape… cavaleria pe alături.

— Încă o dată iertare, reluă domnul du Marnet, vreţi să spuneţi pe laturi, ceea ce e cu totul altceva.

— Pe laturi, pe alături, nu-mi pasă! În ceea ce mă priveşte, dacă aş fi comandant şef, aş pune cavaleria deoparte.

Mai mulţi ofiţeri de cavalerie se aruncau deja în discuţie. Domnul du Marnet îi opri şi făcu semn că dorea să-i răspundă singur lui Fougas.

— Şi pentru ce, mă rog, aţi pune cavaleria deoparte?

— Deoarece cavaleristul este un soldat incomplet.

— Incomplet!

— Da, domnule, iar dovada este că statul e obligat să cheltuiască patru sau cinci sute de franci pe un cal, pentru a-l completa! Iar atunci când calul primeşte un glonte sau o lovitură de baionetă, cavaleristul nu mai e bun de nimic. Aţi văzut vreodată un călăreţ pe jos? E ceva nostim!

— Eu mă văd zilnic umblând pe jos, şi nu mă găsesc ridicol.

— Sunt prea politicos ca să vă contrazic!

— Iar cu domnule, sunt prea drept pentru a opune un paradox altuia.

Ce-aţi crede despre logica mea, (ideea nu-mi aparţine, am găsit-o într-o carte), dacă v-aş spune: Stimez infanteria, dar infanteristul este un soldat incomplet, un dezmoştenit, un infirm lipsit de acel complement firesc al războinicului, care se numeşte cal! Îi admir curajul, recunosc că se face util în bătălii, dar, în sfârşit, sărmanul, nu are decât două picioare în serviciul său, pe când noi avem patru! Găsiţi că un călăreţ pe jos este ridicol; dar infanteristul este oare totdeauna foarte strălucit atunci când i se pune un cal între picioare? Am văzut excelenţi căpitani de infanterie pe care ministrul de război îi punea cu cruzime în încurcătură numindu-i şefi de batalion. Ei spuneau, scărpinându-se-n ureche: „Nu totul e să urci în grad, mai trebuie să urci şi pe cal!”

Această glumă veche amuză o clipă auditoriul. Râseră, iar lui Fougas

încet-încet îi sări muştarul.

— În vremea mea, zise el, un infanterist devenea cavalerist în douăzeci şi patru de ceasuri, iar aceluia care ar vrea să facă o partidă de călărie cu mine, cu sabia-n mână, i-aş arăta eu ce înseamnă infanteria!

— Domnule, răspunse rece domnul du Marnet, nădăjduiesc că

prilejurile nu vă vor lipsi la război. Acolo îşi arată un adevărat soldat talentul şi curajul. Infanterişti şi cavalerişti, noi aparţinem cu toţii Franţei.

Pentru dânsa beau eu, domnule, şi sper că nu veţi refuza să ciocniţi paharul cu mine. Pentru Franţa!

Era, pe crucea mea, un lucru fain vorbit şi bine încheiat. Clinchetele paharelor dădură dreptate domnului du Marnet. Fougas însuşi se apropie de adversarul său şi ciocni sincer cu el. Însă îi spuse la ureche, graseind apăsat:

— Sper, la rândul meu, că nu veţi refuza partida de sabie pe care am avut onoarea să v-o ofer?

— Cum doriţi, zise colonelul de cuirasieri.

Strigoiul, mai beat ca oricând, ieşi din mulţime împreună cu doi ofiţeri pe care îi luă la-ntâmplare. Le declară că se considera ofensat de domnul du Marnet, că provocarea era făcută şi acceptată, şi că afacerea avea să

meargă de la sine.

— Cu atât mai mult, adăugă el confidenţial, cu cât există o femeie între noi! Iată condiţiile mele, cu totul în onoarea infanteriei, a armatei şi a Franţei: ne vom lupta călare, goi până la centură, călărind fără şa pe doi armăsari! Arma? sabia de cavalerie! La prima sângerare! Vreau să aplic o lecţie unui marţafoi, nicidecum să răpesc un soldat Franţei!

Aceste condiţii fură socotite absurde de martorii domnului du Marnet; fură acceptate totuşi, căci onoarea militară cere să fie înfruntate toate primejdiile, chiar absurde.

Fougas folosi restul zilei ducându-i la exasperare pe bieţii Renault.

Mândru de puterea ce-o exercita asupra Clémentinei, îşi declară intenţiile, jură s-o ia de soţie îndată ce-şi va fi redobândit gradul, familia şi averea şi îi interzise să dispună, până atunci, de ea însăşi. Îi repezi pe Léon şi pe părinţii acestuia, le refuză serviciile şi părăsi casa lor după un solemn schimb de cuvinte grele. Léon încheie spunând că nu-şi va ceda soţia decât

o dată cu viaţa; colonelul ridică din umeri şi se întoarse pe călcâie, luând cu el, fără să se sinchisească, hainele tatălui şi pălăria fiului. Ceru 500 de franci domnului Rollon, închirie o cameră la hotelul Cadran-Bleu, se culcă fără să

cineze şi dormi neîntors până la sosirea martorilor săi.

Nu fu nevoie să i se povestească ce se petrecuse în ajun. Aburii punciului şi ai somnului se risipiră într-o clipă. Îşi cufundă capul şi mâinile într-un ciubăr cu apă rece şi zise:

— Iată toaleta mea. Acum, vive l’Empereur! Să facem alinierea!

Terenul ales de comun acord era câmpul de manevre. Acesta e o câmpie nisipoasă, înconjurată de pădure, la o bună depărtare de oraş. Toţi ofiţerii din garnizoană se duseră acolo singuri; nu trebui să-i invite nimeni.

Numeroşi soldaţi alergară acolo în ascuns şi ocupară locurile în copaci.

Jandarmeria însăşi împodobea cu prezenţa sa această mică serbare de familie. Lumea mergea să vadă încleştându-se într-un turnir eroic nu numai infanteria şi cavaleria, dar şi vechea şi noua armată. Spectacolul răspunse pe deplin aşteptării publicului. Nimeni nu fu ispitit să fluiere piesa şi toată lumea fu mulţumită pentru banii daţi.

La ceasurile nouă precis, combatanţii intrară în arenă împreună cu cei patru martori şi cu judecătorul de câmp. Fougas, gol până la centură, era frumos ca un zeu tânăr. Trupul său zvelt şi nervos, capul său surâzător şi semeţ, virila cochetărie a mişcărilor sale îi aduseră un succes de la intrare.

El îşi cabra calul englezesc şi saluta asistenţa cu vârful sabiei.

Domnul du Marnet, blond, puternic, destul de păros, modelat ca un Bacchus indian şi nu ca un Achille, lăsa să i se vadă pe frunte un nor uşor de nelinişte. Nu trebuia să fii vrăjitor ca să ghiceşti că acest duel în naturalibus, sub ochii propriilor săi ofiţeri, îi părea inutil şi chiar ridicol.

Calul său era un demi-sânge percheron, un animal viguros şi focos.

Martorii lui Fougas călăreau destul de prost; ei îşi împărţeau atenţia între luptă şi scările şeii lor. Domnul du Marnet alesese pe cei mai buni doi călăreţi din regimentul său, un şef de escadron şi un căpitan comandant.

Judecătorul de câmp era colonelul Rollon, excelent călăreţ.

La semnalul pe care acesta îl dădu, Fougas goni drept spre adversarul său, prezentând vârful sabiei în poziţia de gardă, ca un soldat de cavalerie care-i atacă pe infanterişti în careu. Dar el se opri la trei lungimi de cal şi

descrise în jurul domnului du Marnet şapte sau opt cercuri rapide, întocmai ca un arab într-o fantasia. Domnul du Marnet, obligat să se învârtă

pe loc, apărându-se din toate părţile, dădu pinteni calului, rupse cercul, ieşi în câmp liber şi ameninţă să reînceapă aceeaşi manevră în jurul lui Fougas.

Însă strigoiul nu-l aşteptă. El o luă la fugă în mare galop şi făcu un tur de hipodrom, mereu urmărit de domnul du Marnet. Cuirasierul, mai greu şi călărind un cal mai puţin iute, fu distanţat. El se răzbună, strigându-i lui Fougas: „Hei! Domnule! trebuia să-mi spui că e o alergare şi nu o luptă!

Mi-aş fi luat cravaşa în locul spadei!” Însă deja Fougas se întorcea asupra lui, gâfâind şi furios. „Aşteaptă-mă acolo! strigă el; ţi l-am arătat pe călăreţ, acum ai să-l vezi pe soldat!”