Aşa vorbi şi-mi întinse braţele. Căzui la pieptul său, ne amestecarăm lacrimile, iar eu îi făgăduii să mă întorc la cămin de îndată ce steaua onoarei mi-ar fi atârnat pe piept. Însă, vai! Nefericitul nu avea să mă mai vadă. Parcă, aceea care-mi aurea deja firul zilelor mele, pe al lui îl curmă
fără milă. Mâna unui străin îi închise pleoapele, în timp ce eu îmi câştigam întâiul epolet în bătălia de la Jena.
Locotenent la Eylau, căpitan la Wagram şi decorat de propria mână a
împăratului pe câmpul de bătaie, şef de batalion în faţa Almeidei, locotenent-colonel la Badajos, colonel la Moscova, am savurat, plină ochi, cupa victoriei. Am băut de asemenea şi potirul soartei potrivnice. Câmpiile îngheţate ale Rusiei m-au văzut singur, cu un pluton de viteji, ultimă
rămăşiţă a regimentului meu, devorând rămăşiţele pământeşti ale aceluia care mă purtase de atâtea ori până în inima batalioanelor vrăjmaşe. Tandru şi fidel tovarăş al primejdiilor mele, pierzându-şi potcoavele în apropiere de Smolensk, până şi moartea şi-o închină salvării stăpânului său şi făcu din pielea sa un zid de apărare pentru picioarele mele îngheţate şi învineţite.
Limba mea refuză să evoce povestea nenorocirilor noastre din acea funestă campanie. O voi scrie poate într-o zi cu o pană muiată în lacrimi…
lacrimi, tribut al slăbiciunii omeneşti. Surprinşi de anotimpul nămeţilor într-o zonă îngheţată, fără foc, fără pâine, fără încălţări, fără mijloace de transport, lipsiţi de ajutorul artei lui Esculap, hărţuiţi de cazaci, jefuiţi de ţărani, adevăraţi vampiri, ne vedeam trăsnetele amuţite, căzute în puterea vrăjmaşului, scuipând moartea împotriva noastră înşine. Ce să vă mai spun? Trecerea Berezinei, învălmăşeala de la Wilna, tot cutremurul de tunetul şi dumnezeii ei de soartă… dar simt că durerea mă face să-mi pierd şirul şi că povestea mea începe să se-ntunece de amărăciunea acelor amintiri.
Natura şi dragostea îmi rezervau scurte, dar preţioase mângâieri.
Refăcut după chinurile acelea istovitoare, petrecui zile fericite pe pământul patriei, prin paşnicele vâlcele din Nancy. În timp ce falangele noastre se pregăteau de noi bătălii, în timp ce adunam în jurul drapelului meu trei mii de tineri dar valoroşi războinici, foarte hotărâţi să croiască pentru nepoţii lor drumul onoarei, un sentiment nou, pe care nu-l cunoşteam încă, se strecură pe furiş în sufletul meu.
Împodobită cu toate darurile firii, îmbogăţită cu roadele unei educaţii alese, tânăra şi interesanta Clémentine ieşea abia din întunecimile copilăriei pentru a intra în dulcile iluzii ale tinereţii. Optsprezece primăveri alcătuiau vârsta ei; autorii vieţii ei ofereau câte unui şef al armatei o ospitalitate care, deşi nu era gratuită, nu era mai puţin cordială. S-o văd şi s-o îndrăgesc pe fiica lor fu pentru mine treabă de o zi. Inima ei novice
surâse focului meu: la primele mărturisiri ce-mi fură dictate de pasiune îi văzui fruntea îmbujorându-se de o tandră pudoare. Schimbarăm jurăminte într-o frumoasă seară de iunie, sub un umbrar de viţă, unde fericitul ei tată
turna uneori ofiţerilor însetaţi bruna licoare a nordului. Jurai că-mi va fi soţie, ea îmi făgădui să-mi aparţină; făcu mai mult chiar. Fericirea noastră
tăinuită tuturor avu calmul unui pârâu a cărui undă pură nu e turburată de furtună şi care, curgând încetişor printre malurile presărate cu flori, răspândeşte răcoarea în crângul care-i protejează modesta curgere.
O lovitură de trăsnet ne despărţi unul de celălalt, în clipa când legea şi altarul se pregăteau să cimenteze nişte legături atât de dulci. Plecai înainte de-a fi putut să dau numele meu celei care îmi dăruise inima ei. Făgăduii să
mă-ntorc, ea făgădui să mă aştepte, şi mă smulsei din braţele-i udat de lacrimile sale, pentru a alerga după laurii de la Dresda şi după chiparoşii de la Leipzig. Câteva rânduri scrise de mâna ei ajunseră până la mine în răstimpul dintre cele două bătălii: „Vei fi tată”, îmi spunea ea. Oare sunt într-adevăr? Dumnezeu ştie! M-a aşteptat ea oare? Eu aşa cred. Trebuie că i s-a părut lungă aşteptarea lângă leagănul acelui copil care are patruzeci şi şase de ani astăzi şi care ar putea la rându-i să-mi fie tată!
Iertaţi-mă că vă vorbesc atât de mult despre nefericire. Vroiam să trec repede peste această lamentabilă poveste, însă nefericirea virtuţii are în ea ceva blând, care temperează amărăciunea durerii!
La câteva zile după dezastrul de la Leipzig, gigantul secolului nostru mă
chemă în cortul său şi îmi spuse:
— Colonele, eşti dumneata omul care să traverseze patru armate?
— Da, sire.
— Singur şi fără escortă?
— Da, sire.
— E vorba de a duce o scrisoare la Dantzig.
— Da, sire.
— O vei preda generalului Rapp, în mână.
— Da, sire.
— E posibil să fii prins şi ucis.
— Da, sire.
— Iată de ce trimit alţi doi ofiţeri cu copii ale aceleiaşi depeşe. Sunteţi
trei, inamicii vor ucide doi, al treilea va ajunge, şi Franţa va fi salvată.
— Da, sire.
— Acela care se va întoarce va fi general de brigadă.
— Da, sire.
Toate amănuntele acestei convorbiri, toate cuvintele împăratului, toate răspunsurile pe care avui cinstea de a i le adresa sunt încă întipărite în mintea mea. Plecarăm separat toţi trei. Vai! niciunul dintre noi nu ajunse la ţinta curajului său, şi am aflat astăzi că Franţa nu fusese salvată. Când văd însă nişte civili de istorici povestind că împăratul a uitat să trimită ordine generalului Rapp, mă încearcă o poftă să le tai… cel puţin vorba.
Prizonier al ruşilor într-un sat german, avui mângâierea de a întâlni acolo un savant bătrân care îmi oferi cea mai rară dovadă de prietenie. Cine mi-ar fi putut spune, atunci când căzui pradă amorţelii frigului în turnul din Liebenfeld, că somnul acela nu avea să fie cel din urmă? Dumnezeu mi-e martor că, adresând din adâncul inimii un suprem rămas bun Clémentinei, nu-mi făceam iluzii că o voi mai revedea vreodată. Te voi revedea aşadar, o, dulce şi încrezătoare Clémentine, tu, cea mai bună dintre toate soţiile şi probabil dintre toate mamele! Ce spun eu? O revăd! Ochii nu mă-nşală! Chiar ea e! Iat-o aşa cum am lăsat-o! Clémentine! Vino în braţele mele! La pieptul meu! Aşa, vasăzică! Ce-mi tot cântaţi prin urmare, voi ăştia! Napoleon n-a murit şi lumea n-a îmbătrânit cu patruzeci şi şase de ani, de vreme ce Clémentine e aceeaşi!
Logodnica lui Léon Renault tocmai intrase în salon şi rămase stană de piatră, văzându-se atât de bine primită de colonel.
14
JOCUL DRAGOSTEI ŞI AL SPADEI
Cum ea ezita în mod vizibil să se ducă să-i cadă-n braţe, Fougas imită pe Mahomet: alergă la munte.
— O, Clémentine! zise el, acoperind-o de sărutări, soarta prietenă te redă
