domnul Léon Renault, bine făcătorul dumitale!

— Iar eu mă opun; auzi dumneata, mătuşă? Şi, dacă e dispusă să-l ia de bărbat pe băiatul ăsta…

— Ce-ai să faci?

— O voi blestema!

Léon nu-şi putu stăpâni râsul. Blestemul acestui colonel de douăzeci şi patru de ani i se părea mai mult comic decât teribil. Clémentine păli, izbucni în lacrimi şi căzu la rândul ei la picioarele lui Fougas.

— Domnule, exclamă ea sărutându-i mâinile, nu zdrobiţi o biată fată

care vă venerează, care vă iubeşte, care vă va sacrifica fericirea ei dacă i-o cereţi! Pe toate semnele de tandreţe pe care vi le-am arătat din belşug de o lună încoace, pe lacrimile pe care le-am vărsat deasupra sicriului dumneavoastră, pe zelul respectuos pe care l-am depus spre a vă grăbi învierea, vă conjur să ne iertaţi ofensele. Nu mă voi căsători cu Léon dacă

mi-o interziceţi; voi face ce veţi dori dumneavoastră; vă voi da ascultare în toate privinţele; dar, pentru Dumnezeu! nu aruncaţi blestemul asupră-mi!

— Sărută-mă, zise Fougas. Tu cedezi, eu iert.

Clémentine se ridică strălucind de bucurie şi îi întinse frumoasa-i frunte.

Stupefacţia celor de faţă, şi mai ales a celor interesaţi, e mai uşor de ghicit decât de descris. O fostă mumie dictând legi, rupând căsătorii şi impunându-şi dorinţele în casă! Drăgălaşa Clémentine, atât de rezonabilă, atât de supusă, atât de fericită să-l ia de bărbat pe Léon Renault, sacrificându-şi deodată sentimentele, fericirea şi aproape datoria sa în faţa capriciului unui intrus!… Domnul Nibor recunoscu că asta te putea face să-ţi pierzi capul. Cât despre Léon, el s-ar fi dat cu capul de toţi pereţii dacă

nu l-ar fi reţinut mama sa.

— Ah! bietul meu copil, îi spunea ea, pentru ce ne-ai adus asta de la Berlin?

— E vina mea! ţipă domnul Renault.

— Nu, reluă doctorul Martout, a mea este.

Membrii comisiei pariziene discutau cu domnul Rollon despre noutatea cazului. Înviaseră ei oare un nebun? Revivificarea produsese cumva unele dezordini în sistemul nervos? Oare abuzul de vin şi de băuturi din timpul acelei prime mese cauzase o urcare a sângelui la cap? Ce autopsie curioasă,

dacă ar putea, acolo pe loc, să-l disece pe jupânul Fougas!

— Aţi face-o degeaba, domnilor, spunea colonelul regimentului 23.

Autopsia ar explica poate delirul acestui nefericit, dar ea n-ar putea să dea seamă de impresia produsă asupra fetei. E vorba oare de fascinaţie, de magnetism, sau ce anume?

În timp ce prietenii şi rudele plângeau, discutau şi bâzâiau în jurul său, Fougas, surâzător şi senin, se oglindea în ochii Clémentinei, care îl privea cu aceeaşi duioşie.

— Trebuie să se termine odată! ţipă Virginie Sambucco, cea severă. Vino, Clémentine!

Fougas păru uimit.

— Ea nu locuieşte la noi?

— Nu, domnule, ea șade la mine!

— Atunci am s-o conduc. Îngeraş! vrei să mă iei de braţ?

— O, da, domnule! cu multă plăcere.

Léon scrâşnea din dinţi.

— Admirabil! el o tutuieşte şi ea găseşte lucrul ăsta foarte firesc!

Îşi căută pălăria pentru a ieşi cel puţin împreună cu mătuşa, dar pălăria nu mai era acolo; Fougas, care nu avea pălărie, o luase simplu. Bietul îndrăgostit îşi puse pe cap o şapcă şi îi urmă pe Fougas şi Clémentine odată

cu respectabila Virginie, al cărei braţ era tăios ca o coasă.

Printr-o întâmplare care se repeta aproape zilnic, colonelul de cuirasieri fu întâlnit din nou în drumul Clémentinei. Fata îi atrase atenţia lui Fougas.

— Este domnul du Marnet, îi spuse ea. Cafeneaua sa se află în capătul străzii noastre, iar apartamentul său, lângă parc. Îl cred foarte îndrăgostit de mica mea persoană, dar el nu mi-a plăcut niciodată. Singurul bărbat pentru care mi-a bătut inima este Léon Renault!

— Ei bine, dar eu? zise Fougas.

— O, cu dumneavoastră, e altceva. Vă respect şi mi-e teamă de dumneavoastră. Îmi păreţi a fi un bun şi respectabil părinte.

— Merci!

— Vă spun adevărul, atât cât îl pot citi în inima mea. Toate acestea nu sunt foarte clare, mărturisesc, însă nu mă înţeleg pe mine însămi.

— Floare azurie a inocenţei, ador fâstâceala ta plăcută. Lasă dragostea

să-şi urmeze cursul, ea îţi va vorbi curând ca stăpân!

— Nu ştiu nimic; e posibil… Iată-ne ajunşi acasă. Bună seara, domnule!

sărutaţi-mă!… Noapte bună, Leon; nu te lua la harţă cu domnul Fougas: îl iubesc din răsputeri, însă pe dumneata te iubesc în alt chip!

Mătuşa Virginie nu răspunse la salutul lui Fougas. Când cei doi bărbaţi rămaseră singuri în stradă, Léon merse fără o vorbă până la primul, felinar.

Ajuns aici, se proţăpi cu hotărâre în faţa colonelului şi îi spuse:

— Aşa, deci! domnule, să ne explicăm, acum că suntem singuri. Nu ştiu cu ajutorul cărui filtru sau al cărei vrăji ai pus o asemenea prodigioasă

stăpânire asupra viitoarei mele soţii; însă eu ştiu că o iubesc, că sunt iubit de ea de peste patru ani, şi că nu mă voi da înapoi de la niciun mijloc pentru a o păstra şi a o apăra.

— Prietene, răspunse Fougas, poţi să mă înfrunţi fără nicio teamă: braţul meu e încătuşat de recunoştinţă. Nu se va scrie în istorie:

„Pierre-Victor fu ingrat!”

— Ar fi oare o mai mare ingratitudine să te tai în săbii cu mine decât să-mi furi femeia?

— O, binefăcătorule! încearcă să înţelegi şi să ierţi! Ferească Dumnezeu ca eu să mă însor cu Clémentine împotriva voinţei tale şi a ei. De la ea şi de la tine însuţi vreau s-o obţin. Gândeşte-te că mi-e dragă, nu de patru ani cum îţi este ţie, ci de aproape o jumătate de veac. Pune la socoteală faptul că sunt singur pe lume, şi că dulcele-i chip e unica mea mângâiere. Tu care mi-ai dăruit viaţa, îmi interzici să trăiesc fericit? Oare nu m-ai readus pe lume decât pentru a mă da pradă durerii? Tigrule ce eşti! ia-mi aşadar înapoi zilele pe care mi le-ai redat, dacă nu vrei să le consacru adorabilei Clémentine!

— Zău aşa! dragul meu, este superb! Trebuie că obişnuinţa cuceririlor ţi-a deformat mintea. Pălăria mea e pe capul dumitale, o iei, fie! însă numai pentru că viitoarea mea soţie îţi aminteşte vag de o domnişoară din Nancy, va trebui să ţi-o cedez? Până aici!

— Prietene, am să-ţi înapoiez pălăria îndată ce-ai să-mi cumperi una nouă, însă nu-mi cere să renunţ la Clémentine. Ştii tu mai întâi dacă ea ar renunţa la mine?