— Singur şi fără escortă?

— Da, sire.

— E vorba de a duce o scrisoare la Dantzig.

— Da, sire.

— O vei preda generalului Rapp, în mână.

— Da, sire.

— E posibil să fii prins şi ucis.

— Da, sire.

— Iată de ce trimit alţi doi ofiţeri cu copii ale aceleiaşi depeşe. Sunteţi

trei, inamicii vor ucide doi, al treilea va ajunge, şi Franţa va fi salvată.

— Da, sire.

— Acela care se va întoarce va fi general de brigadă.

— Da, sire.

Toate amănuntele acestei convorbiri, toate cuvintele împăratului, toate răspunsurile pe care avui cinstea de a i le adresa sunt încă întipărite în mintea mea. Plecarăm separat toţi trei. Vai! niciunul dintre noi nu ajunse la ţinta curajului său, şi am aflat astăzi că Franţa nu fusese salvată. Când văd însă nişte civili de istorici povestind că împăratul a uitat să trimită ordine generalului Rapp, mă încearcă o poftă să le tai… cel puţin vorba.

Prizonier al ruşilor într-un sat german, avui mângâierea de a întâlni acolo un savant bătrân care îmi oferi cea mai rară dovadă de prietenie. Cine mi-ar fi putut spune, atunci când căzui pradă amorţelii frigului în turnul din Liebenfeld, că somnul acela nu avea să fie cel din urmă? Dumnezeu mi-e martor că, adresând din adâncul inimii un suprem rămas bun Clémentinei, nu-mi făceam iluzii că o voi mai revedea vreodată. Te voi revedea aşadar, o, dulce şi încrezătoare Clémentine, tu, cea mai bună dintre toate soţiile şi probabil dintre toate mamele! Ce spun eu? O revăd! Ochii nu mă-nşală! Chiar ea e! Iat-o aşa cum am lăsat-o! Clémentine! Vino în braţele mele! La pieptul meu! Aşa, vasăzică! Ce-mi tot cântaţi prin urmare, voi ăştia! Napoleon n-a murit şi lumea n-a îmbătrânit cu patruzeci şi şase de ani, de vreme ce Clémentine e aceeaşi!

Logodnica lui Léon Renault tocmai intrase în salon şi rămase stană de piatră, văzându-se atât de bine primită de colonel.

14

JOCUL DRAGOSTEI ŞI AL SPADEI

Cum ea ezita în mod vizibil să se ducă să-i cadă-n braţe, Fougas imită pe Mahomet: alergă la munte.

— O, Clémentine! zise el, acoperind-o de sărutări, soarta prietenă te redă

iubirii mele! O regăsesc pe tovarăşa vieţii mele şi pe mama copilului meu!

Tânăra fată, uluită, nu se mai gândea nici măcar să se apere. Din fericire, Léon Renault o smulse din mâinile colonelului şi se aşeză între ei ca un om hotărât să-şi apere bunul său.

— Domnule! ţipă el strângând pumnii, te înşeli amarnic de crezi că o cunoşti pe domnişoara! Ea nu e din vremea dumitale, e dintr-a noastră; nu e logodnica dumitale, ci a mea; ea n-a fost niciodată mama copilului dumitale, şi socot că va fi mama copiilor mei!

Fougas era de neclintit. Îl înşfacă pe rival de braţ, îl învârti ca pe un titirez şi se aşeză din nou în faţa fetei.

— Eşti Clémentine? îi spuse.

— Da, domnule.

— Sunteţi cu toţii martori că este Clémentine a mea!

Léon reveni la atac şi înşfacă pe colonel de gulerul redingotei, cu riscul de a fi zdrobit de pereţi.

— Destul cu gluma, îi spuse el. Nu cumva ai pretenţia de a le acapara pe toate Clémentinele de pe pământ? Domnişoara se numeşte Clémentine Sambucco; s-a născut în Martinica, unde dumneata nu ai pus niciodată

piciorul, dacă e să cred tot ce-ai povestit adineauri. Ea are optsprezece ani…

— Cealaltă la fel!

— Eh! cealaltă are şaizeci şi patru astăzi, de vreme ce avea optsprezece în 1813. Domnişoara Sambucco e dintr-o familie onorabilă şi cunoscută.

Tatăl ei, domnul Sambucco, era magistrat; bunicul ei făcea parte din serviciul administrativ al armatei. Vezi aşadar că nu se-nrudeşte cu

dumneata nici de-aproape, nici de departe; iar bunul simţ şi buna-cuviinţă, ca să nu mai vorbim de recunoştinţă, îţi impun ca o datorie s-o laşi în pace!

Îl îmbrânci pe colonel la rândul său şi-l făcu să cadă într-un fotoliu.

Fougas zvâcni din nou în picioare de parcă fusese aruncat pe un milion de resorturi. Dar Clémentine îl opri cu un gest şi cu un surâs.

— Domnule, îi spuse cu glasul cel mai dezmierdător, nu vă mâniaţi pe el; mă iubeşte.

— Un motiv mai mult, drăcia dracului!

Se calmă totuşi, o făcu pe tânăra fată să se aşeze alături de el, şi o cercetă

din cap până-n picioare cu toată atenţia imaginabilă.

— Ea este! zise Fougas. Memoria, ochii, inima, totul în mine o recunoaşte şi îmi spune că ea e! Şi totuşi mărturia oamenilor, calculul timpului şi al distanţelor, într-un cuvânt, evidenţa însăşi pare că-şi dă

osteneala să mă convingă de eroare. E oare cu putinţă ca două femei să

semene până într-atât? Sunt cumva victima unei iluzii a simţurilor? Nu mi-am recăpătat viaţa decât pentru a-mi pierde minţile? Nu; mă recunosc, mă regăsesc pe mine însumi; judecata mea solidă şi dreaptă se orientează

netulburată şi fără şovăire în această lume atât de frământată şi de nouă.

Raţiunea mea nu se clatină decât într-un punct: Clémentine! Cred că te revăd şi nu-eşti tu! Eh! Ce contează, la urma urmei? Dacă destinul care mă

scoate din groapă a avut grijă să-mi ofere la trezire portretul celei ce-o iubeam, o face fără îndoială pentru că a hotărât să-mi înapoieze rând pe rând toate bunurile pe care le-am pierdut. Peste câteva zile, epoleţii; mâine drapelul regimentului 23 de linie; astăzi acest adorabil chip care a făcut să-mi vibreze inima pentru prima dată! Vie icoană a trecutului celui mai promiţător şi mai scump, îţi cad la picioare; fii soţia mea!

Acest diavol de om îmbină gestul cu vorba, iar martorii acestei scene neprevăzute deschiseră ochii mari. Mătuşa Clémentinei însă, austera domnişoară Sambucco, socoti că era timpul să-şi arate autoritatea, îşi întinse spre Fougas mâinile mari şi uscate, îl ridică energic şi îi spuse cu glasul ei cel mai acru:

— Destul, domnule; e timpul să punem capăt acestei farse scandaloase.

Nepoata mea nu e pentru dumneata; am făgăduit-o şi am dat-o deja. Află

că poimâine, în 19 ale lunii, la orele zece dimineaţa, ea se va căsători cu