— Douăzeci şi patru şi cu patruzeci şi şase; dar atunci ar trebui să am şaptezeci de ani, după socoteala dumneavoastră.
— Vioiciunea dumitale arată bine că ai tot douăzeci şi patru.
El ridică din umeri, rupse calendarul şi îi spuse, izbind cu piciorul în
parchet:
— Almanahul dumneavoastră e o glumă!
Domnul Renault dădu fuga în biblioteca sa, luă o jumătate de duzină de volume la întâmplare, şi îl puse să citească, în josul titlurilor, datele de 1826, 1833,1847,1858.
— Iertaţi-mă, spuse Fougas, cuprinzându-şi capul în mâini. Ceea ce mi se întâmplă e atât de nou! Nu cred ca vreo fiinţă omenească să fi trecut vreodată printr-o asemenea încercare. Am şaptezeci de ani!
Buna doamnă Renault se duse şi luă o oglindă din baie şi i-o dădu, spunând:
— Priviţi-vă!
El ţinea oglinda cu ambele mâini şi era ocupat în tăcere să facă din nou cunoştinţă cu el însuşi, când o orgă ambulantă pătrunse în curte şi cântă:
„Pornind spre Siria!”
Fougas trânti oglinda de pământ, strigând:
— Ce-mi tot îndrugaţi acolo? Aud cântecul reginei Hortense!
Domnul Renault îi explică cu răbdare, în timp ce aduna cioburile oglinzii, că frumosul cântec al reginei Hortense devenise o arie naţională şi chiar oficială, că muzica regimentelor substituise această melodie Marsiliezei şi că soldaţii noştri, lucru ciudat! nu luptau mai prost dintr-atât.
Dar deja colonelul deschisese fereastra şi striga la savoyard:
— Hei! amice! Ai un napoleon dacă-mi spui în ce an respir eu acum!
Artistul se porni să danseze cât putu de uşurel, clătinându-şi râşniţa lui muzicală.
— Ieşi la ordin! zbieră colonelul. Şi lasă în repaus maşina aia satanică!
— Un bănuţ, don’sorule!
— Am să-ţi dau nu un bănuţ, ci un napoleon, dacă îmi spui în ce an suntem!
— Ţe caraghios, hi! hi! hi!
— Iar dacă nu-mi spui mai iute, îţi tai urechile!
Savoyardul o luă la fugă, dar se întoarse imediat, de parcă ar fi meditat în goană la maxima: Cine nu riscă, nu câştigă.
„Conasule! zise el cu o voce mucalită, suntem în o mie optsute ţinzeţi şi nouă.
— Bun! răcni Fougas. Căută după bani în buzunare, dar nu găsi nimic.
Léon îl văzu în încurcătură şi aruncă douăzeci de franci în curte, înainte de a închide fereastra, arătă cu degetul faţada unei mici clădiri noi şi cochete, pe care colonelul putu citi literă cu literă:
AUDRET, ARHITECT
MDCCCLIX
Informaţie perfect limpede, şi care nu costa douăzeci de franci.
Fougas, niţel încurcat, îi strânse mâna lui Léon şi îi spuse:
— Prietene, nu voi uita că încrederea este prima datorie a recunoştinţei faţă de binefacere. Dar vorbiţi-mi despre patrie! Eu calc pământul sacru pe care am luat fiinţă şi ignor destinele ţării mele. Franţa e tot regina lumii, nu-i aşa?
— Desigur, zise Léon.
— Ce mai face împăratul?
— Bine.
— Şi împărăteasa?
— Foarte bine.
— Şi regele Romei?
— Prinţul imperial? E un copil foarte frumos.
— Cum? un copil frumos? Şi ai obrazul să spui că suntem în 1859!
Domnul Nibor luă cuvântul şi explică pe scurt că suveranul actual al Franţei nu era Napoleon I, ci Napoleon III.
