— Bun! spuse el, admit asta. Ceea ce mă miră e că împăratul n-a inventat acest lucru în 1810, căci avea geniul transporturilor, geniul administraţiei, geniul birourilor, geniul oricărui lucru! Dar desigur că austriecii s-au apărat şi e cu neputinţă pentru dumneavoastră ca în mai puţin de trei luni să fi ajuns la Viena.
— N-am mers atât de departe, într-adevăr.
— N-aţi înaintat până la Viena?
— Nu.
— Ei bine, atunci, unde aţi semnat pacea?
— La Villafranco.
— La Villafranco? Prin urmare asta e capitala Austriei?
— Nu, e un sat din Italia.
— Domnule, eu nu admit ca pacea să fie semnată în altă parte decât în capitale. Acesta era principiul nostru, ABC-ul nostru, primul paragraf din Teorie. Se pare că lumea s-a schimbat mult de când nu mai sunt eu de faţă.
Răbdare însă!
Aici, adevărul mă obligă să spun că Fougas se ameţi la desert. Băuse şi mâncase ca un erou din Homer şi vorbise mai copios decât Cicero în zilele lui bune. Aburii vinului, ai cărnii şi ai elocinţei i se urcară la cap. Deveni familiar, îi tutui pe unii, îi repezi pe alţii şi lansă un torent de absurdităţi care ar fi putut pune-n mişcare patruzeci de mori. Beţia lui nu avea nimic brutal şi mai ales nimic abject; ca nu era decât revărsarea unui spirit tânăr, afectuos, vanitos şi dezordonat. Ţinu vreo cinci-şase toasturi: pentru glorie,
pentru extinderea frontierelor noastre, pentru nimicirea ultimului englez, pentru domnişoara Mars, speranţă a scenei franceze, pentru sensibilitate, legătură fragilă, dar scumpă, care leagă pe îndrăgostit de obiectul său, pe tată de fiul său, pe colonel de regimentul său!
Stilul său, straniu amestec de familiaritate şi emfază, provocă
numeroase zâmbete în rândul auditoriului. El observă acest lucru şi un rest de suspiciune se trezi în adâncul inimii lui. Din când în când el se întreba cu glas tare dacă oamenii aceia nu abuzau de naivitatea sa.
— Vai şi amar! strigă el, vai şi amar de aceia care ar vrea să mă facă să
iau bostanii drept felinare! Felinarul ar exploda ca o bombă şi ar aduce numai prăpăd în jur!
După asemenea discursuri, nu-i mai rămânea decât să se rostogolească
sub masă, iar acest deznodământ era destul de previzibil. Dar colonelul aparţinea unei generaţii de oameni robuşti, obişnuiţi cu excese de tot felul, la fel de rezistenţi când era vorba de plăcere ca şi în faţa primejdiilor, a privaţiunilor şi a eforturilor istovitoare. Atunci când doamna Renault îşi mişcă scaunul pentru a arăta că masa luase sfârşit, Fougas se ridică fără
efort, îşi arcui braţul cu graţie şi îşi conduse vecina de masă în salon. Avea umbletul un pic ţeapăn şi dintr-o bucată, dar mergea drept înainte şi fără să
se clatine. Bău două ceşti de cafea şi o cantitate acceptabilă de lichioruri, după care începu să vorbească în modul cel mai rezonabil cu putinţă. Către ceasurile zece, întrucât domnul Martout îşi exprimase dorinţa de a-i auzi povestea, luă loc singur pe banca acuzaţilor, se reculese o clipă şi ceru un pahar cu apă îndulcită. Se aşezară cu toţii în cerc în jurul lui, iar el începu următorul discurs, al cărui stil niţel învechit face apel la indulgenţa dumneavoastră.
13
POVESTEA COLONELULUI FOUGAS, SPUSĂ DE EL
ÎNSUŞI
Să nu vă aşteptaţi ca eu să-mi presar povestirea cu acele flori mai mult agreabile decât solide, cu care imaginaţia se împodobeşte uneori pentru a sulemeni adevărul. Francez şi soldat, eu ignor de două ori artificiul.
Prietenia e cea care îmi pune întrebările, sinceritatea e cea care va răspunde.
M-am născut din părinţi săraci, dar cinstiţi, în pragul unui an fecund şi glorios care lumină Jeu de Paume cu o auroră de libertate. Sudul fu patria mea; limba îndrăgită de trubaduri fu aceea pe care o bâiguii în leagăn.
Naşterea mea o costă viaţa pe mama. Autorul zilelor mele, modest posesor al unui ogor, îşi uda pâinea cu sudoarea muncii. Primele mele jocuri nu fură acelea ale opulenţei. Pietricelele pestriţe care se găsesc pe malul râului şi acea insectă bine cunoscută pe care copilăria o face să zburătăcească
liberă şi captivă la capătul unui fir, îmi ţinură loc de jucării.
Un bătrân slujitor al altarului, eliberat din lanţurile întunecate ale fanatismului şi reconciliat cu instituţiile noi ale Franţei, fu Chironul şi Mentorul meu. El mă nutri cu măduva viguroasă a leilor Romei şi Atenei; buzele sale distilau în urechile mele mierea înmiresmată a înţelepciunii.
Onoare ţie, bătrâne doct şi respectabil, care mi-ai dat primele lecţii de ştiinţă şi primele pilde de virtute!
Dar deja acea atmosferă de glorie, pe care geniul unui bărbat şi vitejia unui popor o făcură să plutească peste patria mea, îmi îmbăta toate simţurile şi făcea inima-mi tânără să palpite. Franţa, a doua zi după
vulcanul războiului civil, îşi înmănunchease forţele pentru a le lansa asupra Europei, iar lumea uluită, dacă nu supusă, ceda la avântul torentului dezlănţuit. Care bărbat, care francez ar fi putut privi cu indiferenţă la acest ecou al victoriei repercutat de milioane de inimi?
Abia ieşit din copilărie, simţii că onoarea este mai de preţ decât viaţa.
Cântecul războinic al tobelor smulgea ochilor mei lacrimi bărbăteşti şi curajoase. Şi eu, spuneam urmând muzica regimentelor pe străzile din Toulouse, şi eu vreau să culeg laurii, de-ar fi să-i ud cu sângele meu!
Palidul măslin al păcii nu-mi stârnea decât dispreţul. În zadar erau celebrate triumfurile paşnice ale baroului, lâncedele delicii ale comerţului ori finanţelor. Frazei Ciceronilor noştri, togilor magistraţilor noştri, scaunului de fildeş al legislatorilor noştri, opulenţei Medorilor noştri, eu le preferam paloşul. S-ar fi zis că supsesem laptele Bellonei. „Să învingi sau să
mori” era deja deviza mea, şi nu aveam încă şaisprezece ani!
Cu ce nobil dispreţ auzeam povestindu-se istoria Proteilor politicii noastre! Cu ce privire scârbită bravam pe Turcareţii finanţei, ce se lăfaiau pe pernele unei căleşti magnifice, conduşi de un vizitiu galonat către budoarul vreunei Aspasii! Dacă însă auzeam repovestindu-se isprăvile cavalerilor Mesei rotunde, sau celebrându-se în versuri elegante vitejia cruciaţii lor; dacă hazardul îmi punea sub mână înaltele fapte ale modernilor noştri Rolanzi, evocate într-un buletin al armatei de către moştenitorul lui Carol cel Mare, o flacără vestitoare de focul bătăliilor se aprindea în ochii mei juvenili.
Ah! însemna să lâncezesc prea mult, iar frâul meu ros de nerăbdare avea să se rupă poate, când înţelepciunea unui tată îl dezlegă.
„Pleacă, îmi zise el, încercând, în van însă, să-şi înfrâneze lacrimile. Cel ce te-a zămislit nu-i un tiran, şi n-am să-ţi otrăvesc viaţa pe care cu însumi ţi-am dat-o. Credeam că mâna ta va rămâne în cocioaba noastră ca să-mi închidă ochii, însă, când patriotismul vorbeşte, egoismul trebuie să tacă.
Urările mele te vor însoţi de acum înainte pe câmpurile unde Marte îi seceră pe eroi. Fie ca tu să meriţi distincţia curajului şi să te dovedeşti bun cetăţean, aşa după cum ai fost un fiu bun!”
