Porni în goană, urmat de părinţii săi, şi urcă scara sărind câte patru trepte. O luminare ardea în pragul odăii. Léon o luă şi împinse uşa întredeschisă.

E oare nevoie să vă mai spun? speranţa şi bucuria vorbeau în el mai tare ca teama. Se credea deja debarasat de colonel. Însă spectacolul oferit ochilor săi îi schimbă brusc cursul ideilor, iar îndrăgostitul acesta nemângâiat se apucă să râdă ca un nebun. Un zgomot de lovituri de picioare, de pumni şi de palme; un grup inform rostogolindu-se pe parchet în convulsiile unei lupte desperate; asta e tot ce putu el vedea şi auzi mai întâi. Curând Fougas, luminat de licărul roşiatic al luminării, îşi dădu seama că se lupta cu Gothon întocmai ca Iacob cu îngerul, şi intră încurcat şi vrednic de milă în pat.

Colonelul adormise citind istoria lui Napoleon fără să stingă lumânarea.

Gothon, după ce-şi terminase serviciul, observă lumină pe sub uşă. Ea îşi aduse aminte de acel sărman baptist care poate că gemea în purgatoriu pentru că-şi dăduse drumul de pe acoperiş. Nădăjduind că Fougas ar fi putut să-i dea veşti despre ibovnicul ei, ea bătu de mai multe ori, la început încetişor, apoi mult mai tare. Tăcerea colonelului şi luminarea aprinsă o făcură pe servitoare să înţeleagă că exista un pericol în locuinţă. Focul putea să cuprindă draperiile şi de aici întreaga casă. Îşi puse deci jos

lumânarea, deschise uşa şi se apropie în vârful picioarelor să stingă

lumânarea. Însă, fie că ochii celui adormit au perceput vag trecerea unei umbre, fie că Gothon, o persoană zdravănă şi necioplită, făcuse să

trosnească o foaie a parchetului, Fougas se deşteptă pe jumătate, auzi foşnetul unei rochii, visă vreuna din acele aventuri care animau viaţa de garnizoană sub primul imperiu, îşi întinse braţele la întâmplare chemând-o pe Clémentine! Gothon, apucată de păr şi de corsaj, ripostă cu o palmă atât de masculină încât inamicul se crezu atacat de un bărbat. Din represalii în represalii, sfârşiră prin a se înşfăca strâns şi a se rostogoli pe parchet.

Cui i se făcu ruşine? jupânului Fougas. Gothon se duse la culcare, destul de învineţită; familia Renault vorbi cu cap colonelului şi obţinu aproape tot ce dori de la dânsul. El făgădui să plece a doua zi, acceptă cu titlu de împrumut suma ce-i fu oferită, şi jură să nu se întoarcă fără a-şi fi recuperat epoleţii şi fără a-şi fi încasat moştenirea de la Dantzig.

— Atunci, spuse el, am să mă însor cu Clémentine.

Asupra acestui punct, era zadarnică orice discuţie cu el: era o idee fixă.

Toată lumea dormi zdravăn în casa Renault: stăpânii casei, deoarece petrecuseră trei nopţi albe; Fougas şi Gothon, deoarece se snopiseră în bătaie, iar tânărul Celestin deoarece băuse ceea ce rămăsese pe fundul tuturor paharelor.

A doua zi dimineaţa, domnul Rollon veni să afle dacă Fougas era în stare să vină la el la dejun; nu se temea câtuşi de puţin să-l găsească sub duş. Nicidecum! Smintitul din ajun era cuminte ca o icoană şi proaspăt ca un boboc de trandafir, îşi rădea barba cu briciul lui Léon şi fredona o arietă

de Nicolo. Fu fermecător cu gazdele sale şi făgădui lui Gothon să-i facă o rentă din succesiunea domnului Meiser.

Îndată ce el plecă la dejun, Léon alergă la logodnica sa.

— Totul merge mai bine, zise el. Colonelul e mult mai rezonabil. A făgăduit să plece chiar astăzi la Paris; ne putem căsători aşadar mâine.

Domnişoara Virginie Sambucco lăudă din toată inima acest plan de acţiune, nu numai pentru că făcuse mari pregătiri pentru nuntă, ci mai ales pentru că o căsătorie amânată ar fi fost de poveste în tot oraşul. Invitaţiile se aflau deja la poştă, primarul fusese anunţat, capela Fecioarei reţinută la

parohie. A amâna toate acestea pentru capriciul unui strigoi şi al unui nebun însemna o nesocotire a uzanţelor, a judecăţii şi a cerului însuşi.

Clémentine nu răspundea decât cu lacrimi. Ea nu putea fi fericită, decât căsătorindu-se cu Léon, însă mai degrabă ar fi murit, spunea ea, decât să-i acorde mâna fără îngăduinţa domnului Fougas. Ea făgădui să-l implore în genunchi, dacă era nevoie, şi să-i smulgă consimţământul.

— Dar dacă, refuză? Şi e foarte probabil!

— Îl voi implora din nou până când va spune da.

Cu toţii se uniră-n cor spre a-i dovedi că era nebună; mătuşă-sa, Léon, domnul şi doamna Renault, domnul Martout, domnul Bonnivet şi toţi prietenii celor două familii. Ea se supuse în sfârşit, însă aproape în aceeaşi clipă uşa se deschise şi domnul Audret se năpusti în salon spunând:

— Ei bine! iată o noutate! Colonelul Fougas se bate mâine cu domnul du Marnet!

Tânăra fată căzu ca trăsnită în braţele lui Léon Renault.

— Mă pedepseşte Dumnezeu, ţipă ea. Iar pedeapsa pentru impietatea mea nu s-a lăsat aşteptată! Mă mai forţezi să-ţi dau ascultare? Voi fi târâtă

oare în faţa altarului fără dezlegarea lui, în ceasul chiar când el îşi va risca viaţa?

Nimeni nu îndrăzni să mai insiste văzând-o într-o stare atât de jalnică.

Léon însă îşi exprimă dorinţa sinceră ca victoria să fie de partea colonelului de cuirasieri. Era nedrept, sunt de acord, dar care îndrăgostit ar putea fi destul de virtuos ca să-i arunce piatra?

Iată în ce chip îşi petrecuse frumosul Fougas acea zi.

La ceasurile zece dimineaţa, doi dintre cei mai tineri căpitani ai lui 23

veniră să-l ia cu ceremonie pentru a-l conduce la casa colonelului. Domnul Rollon locuia într-un mic palat din epoca imperială. O placă de marmură, încrustată deasupra porţii pentru trăsuri, purta încă cuvintele: Ministerul finanţelor. Amintire a epocii glorioase când curtea lui Napoleon îl urma pe stăpân la Fontainebleau!

Colonelul Rollon, locotenentul-colonel, maiorul, cei trei şefi de batalion, chirurgul maior şi vreo zece-doisprezece ofiţeri aşteptau în aer liber sosirea ilustrului strigoi. Drapelul era înălţat în mijlocul curţii, sub paza portdrapelului şi a unui pluton de subofiţeri aleşi pentru această cinste.

Muzica regimentului ocupa fundalul tabloului, la intrarea spre grădină.

Opt mănunchiuri de arme, improvizate în aceeaşi dimineaţă de către armurierii corpului, împodobeau zidurile şi grilajul. O companie de grenadieri, cu arma la picior, stătea în aşteptare.

La intrarea lui Fougas, fanfara cântă faimosul: Pornind spre Siria; grenadierii prezentară arma; tamburii bătură de atac; subofiţerii şi soldaţii strigară: „Trăiască colonelul Fougas!”; ofiţerii se îndreptară în masă către decanul regimentului lor. Toate acestea nu erau nici regulamentare, nici disciplinare; însă trebuie să le trecem ceva cu vederea unor bravi soldaţi care îşi regăsesc un strămoş. Pentru ei era un fel de desfrâu al gloriei.

Eroul serbării dădu mâna cu colonelul şi cu ofiţerii cu atâta efuziune de parcă reîntâlnise nişte vechi camarazi. Îi salută cordial pe subofiţeri şi pe soldaţi, se apropie de drapel, îşi puse un genunchi pe pământ, se ridică

semeţ, apucă prăjina steagului, se întoarse către mulţimea atentă şi zise:

— Prieteni, după patruzeci şi şase de ani, la umbra drapelului îşi regăseşte astăzi un soldat al Franţei familia. Onoare ţie, simbol al patriei, bătrân tovarăş al victoriilor noastre, eroic sprijin al nenorocirilor noastre!

Vulturul tău luminos a planat peste Europa prosternată şi tremurândă!

Vulturul tău zdrobit încă lupta cu încăpăţinare împotriva destinului şi îi îngrozea pe cei puternici! Onoare ţie care ne-ai condus la glorie, ţie care ne-ai apărat de povara deznădejdii! Te-am văzut mereu înălţat în momentele de supremă primejdie, mândru drapel al ţării mele! Oamenii cădeau în jurul tău ca spicele retezate de secerător; singur, tu arătai duşmanului tău fruntea ta neînduplecată şi superbă. Gloanţele şi ghiulelele te-au ciuruit cu răni, însă niciodată cutezătorul străin n-a pus mâna pe tine.

Fie ca viitorul să-ţi încingă fruntea cu noi lauri! Fie ca tu să cucereşti noi şi întinse regate, pe care fatalitatea nu ni le va mai lua înapoi! Marca epocă va renaşte; crede glasului unui războinic care iese din mormânt pentru a-ţi spune: „Înainte!” Da, o jur pe mormântul celui care ne comanda la Wagram! Vor fi zile frumoase pentru Franţa, atâta timp cât faldurile tale glorioase vor ocroti soarta bravului regiment 23!

Această elocinţă militară şi patriotică înălţă toate inimile. Fougas fu aplaudat, sărbătorit, îmbrăţişat şi aproape purtat în triumf în sala festinului. Şezând la masă în faţa domnului Rollon, ca şi cum ar fi fost un al

doilea stăpân al casei, el prânzi bine, vorbi mult şi bău şi mai mult.

Întâlneşti în lume oameni care ameţesc fără să bea, Fougas nu se număra printre aceştia. Deseori chiar, el mergea mult mai departe, fără să cadă.

Toasturile care se rostiră la desert se distingeau prin energie şi prin cordialitate. Vroiam să le citez pe toate la rând, însă bag seama că ele ar ocupa prea mult loc şi că ultimele, care fură cele mai mişcătoare, nu erau de o claritate voltairiană.

Se ridicară de la masă la ceasurile două şi se îndreptară în bloc spre cafeneaua militară, unde ofiţerii lui 23 ofereau un punci celor doi colonei.

Ei invitaseră, dintr-un sentiment de înaltă curtoazie, pe ofiţerii superiori ai regimentului de cuirasieri.

Fougas, mai beat el singur decât un batalion de elveţieni, distribui o groază de strângeri de mână. Însă, prin norul care îi învăluia mintea, el recunoscu figura şi numele domnului du Marnet, şi se strâmbă. Între ofiţeri şi mai ales între ofiţerii de arme diferite, politeţea e niţel excesivă, eticheta cam severă, amorul propriu cam susceptibil. Domnul du Marnet, care era un om de lume, înţelese după atitudinea domnului Fougas că nu se afla în prezenţa unui prieten.

Punciul apăru, pâlpâi, se stinse în puterea sa şi fu împărţit cu polonicul în vreo şaizeci de pahare. Fougas ciocni cu toată lumea, în afară de domnul du Marnet. Conversaţia, care era variată şi zgomotoasă, ridică cu imprudenţă o chestiune de meserie. Un comandant de cuirasieri îl întrebă

pe Fougas dacă văzuse acea admirabilă şarjă a lui Bourdesoulle care i-a aruncat pe austrieci în valea Pauen. Fougas cunoscuse personal pe generalul Bourdesoulle şi văzuse cu ochii lui frumoasa manevră de cavalerie grea care decisese victoria de la Dresda. Însă el se gândi să-i fie dezagreabil domnului du Marnet, afectând un aer de ignoranţă sau de indiferenţă.

— Pe vremea noastră, zise el, cavaleria servea îndeosebi după bătălie; noi o foloseam pentru a-i aduna pe inamicii pe care îi risipisem.