— Sunt sigur!

— Mă iubeşte.

— Eşti nebun!

— Ai văzut-o la picioarele mele.

— Ce contează! La mijloc e frica, respectul, superstiţia, diavolul dacă

vrei; nu e dragostea!

— Vom vedea noi, după şase luni de căsnicie.

— Dar, ţipă Léon Renault, ai oare dreptul să dispui de dumneata însuţi?

Există o altă Clémentine, cea adevărată; ea ţi-a jertfit totul; te-ai angajat pe onoare faţă de ea; colonelul Fougas este oare surd la glasul onoarei?

— Îţi baţi joc?… Eu? să mă-nsor cu o femeie de şaizeci şi patru de ani?

— Ai datoria s-o faci! dacă nu pentru ea, cel puţin pentru fiul dumitale.

— Fiul meu e băiat mare; are patruzeci şi şase de ani, nu mai are nevoie de sprijinul meu.

— Are nevoie de numele dumitale.

— Am să-l adoptez.

— Legea se opune! Nu ai cincizeci de ani, iar el nu are cu cinsprezece ani mai puţin decât dumneata, dimpotrivă!

— Ei bine! îl voi legitima căsătorindu-mă cu tânăra Clémentine!

— Cum vrei dumneata ca ea să recunoască un copil de peste două ori mai în vârstă ca ea?

— Dar atunci nu pot să-l recunosc nici eu, şi sunt nevoit să mă însor cu bătrâna! De altfel, bine-mi sade să-mi sparg capul cu un fiu care poate a şi murit… ce spun eu? poate că nici n-a ajuns la termen! Iubesc şi sunt iubit, iată lucrul solid şi sigur, iar tu vei fi cavalerul meu de onoare!

— Nu încă! Domnişoara Sambucco e minoră iar tutorele ei este tatăl meu.

— Tatăl tău e un om cumsecade; n-o să fie atât de ticălos încât să mi-o refuze.

— Cel puţin o să te întrebe dacă ai o situaţie, un rang, o avere spre a le oferi pupilei sale!

— Situaţia mea? colonel; rangul meu? colonel; averea mea? solda colonelului. Şi milioanele de la Dantzig! nu trebuie să le uit… Iată-ne acasă; dă-mi testamentul acelui bun bătrân care purta o perucă liliachie; dă-mi de asemenea cărţi de istorie, multe cărţi, pe toate acelea în care se vorbeşte de

Napoleon!

Tânărul Renault se supuse cu tristeţe stăpânului pe care singur şi-l luase.

Îl conduse pe Fougas într-o odaie bună, îi înmână testamentul domnului Meiser şi un raft întreg de bibliotecă, apoi îi ură seară bună celui mai de moarte duşman al său. Colonelul îl îmbrăţişa cu forţa şi îi spuse:

— N-am să uit niciodată că îţi datorez viaţa şi pe Clémentine. Pe mâine, nobil şi generos fiu al patriei mele! pe mâine!

Léon coborî la parter, trecu prin faţa sufrageriei, unde Gothon ştergea paharele şi aranja argintăria, îl regăsi pe tatăl şi pe mama sa, care îl aşteptau în salon. Invitaţii erau plecaţi, lumânările stinse. O singură lampă

lumina singurătatea; cei doi mandarini de pe etajeră, nemişcaţi în ungherul lor întunecat, păreau că meditează grav asupra capriciilor norocului.

— Ei bine! întrebă doamna Renault.

— L-am lăsat în camera lui mai nebun şi mai înverşunat ca niciodată.

Totuşi, am o idee.

— Cu atât mai bine! zise tatăl, căci noi nu mai avem niciuna. Durerea ne-a făcut stupizi. Fără scandal, mai ales! Aceşti soldaţi ai Imperiului erau nişte duelgii teribili.

— O! nu mi-e frică de el! Cea care mă înspăimântă e Clémentine. Cu câtă

duioşie şi supunere îl asculta pe palavragiul ăsta blestemat!

— Inima femeii e un abis insondabil. În sfârşit! ce ai de gând să faci?

Léon îşi expuse vreme îndelungată proiectul pe care îl concepuse pe stradă, în timp ce conversa cu Fougas.

— Lucrul cel mai urgent, zise el, este s-o sustragem pe Clémentine acestei influenţe. Dacă el se îndepărtează mâine, judecata îşi recapătă

stăpânirea, şi ne căsătorim poimâine. Lucrul odată făcut, răspund eu de restul.

— Însă cum să îndepărtezi un om atât de înverşunat?

— Nu văd decât un mijloc, dar e aproape infailibil; să-i exploatez patima lui dominantă. Oamenii ăştia îşi închipuie uneori că sunt îndrăgostiţi, dar, în fond, ei nu iubesc decât praful de puşcă. Vorba e să-l aruncăm pe Fougas în curentul ideilor războinice. Dejunul de mâine de la colonelul regimentului 23 va constitui o bună pregătire. L-am făcut să înţeleagă că

trebuie înainte de orice să-şi reclame gradul şi epoleţii, şi a căzut în cursă.

Se va duce deci la Paris. Poate va da acolo peste vreo deşcă bătrână pe care o cunoaşte; în orice caz, va reintra în serviciu. Ocupaţiile slujbei lui vor constitui o diversiune puternică; el nu se va mai gândi la Clémentine pe care eu o voi fi pus la adăpost. Noi suntem cei care trebuie să-i oferim mijloacele de a bântui lumea; însă toate sacrificiile băneşti nu înseamnă

nimic pe lângă fericirea aceasta pe care vreau s-o salvez.

Doamna Renault, femeie practică, blama un pic generozitatea fiului ei.

— Colonelul e un ingrat, spunea ea. Deja am făcut prea mult redându-i viaţa. Să se descurce acum!

— Nu, zise tatăl. Nu avem dreptul să-l trimitem la plimbare dezbrăcat.

Binefacerea obligă!

Această deliberare care durase cinci sferturi bune de ceas fu întreruptă

de o hărmălaie înspăimântătoare. S-ar fi zis că se dărâma casa.

— Tot el este! ţipă Leon. Fără îndoială, un acces de nebunie furioasă!