Colonelul se înroşi de furie şi răspunse cu aprindere:
— Nu dumneata ai să-mi dai mie lecţii, domnişorule!
O picătură de sânge care îi căzu pe mână îi schimbă şirul ideilor:
— Ia te uită! zise el, nu cumva sângerez?
— Nu-i nimic grav; circulaţia s-a restabilit iar urechea dumitale ruptă…
Îşi duse iute mâna la ureche şi zise:
— E desigur adevărat. Dar, la dracu’ dacă-mi amintesc de accidentul ăsta!
— Am să-ţi fac un mic pansament şi în două zile n-are să se mai vadă.
— Nu te mai osteni, dragul meu Hippocrate; un pic de praf de puşcă e cel mai bun leac!
Domnul Nibor se pregăti să-l panseze ceva mai puţin milităreşte. În acest moment Léon intră pe uşă.
— Ah! ah! îi zise el doctorului, reparaţi răul pe care l-am făcut.
— Mii de tunete! răcni Fougas smulgându-se din mâinile domnului Nibor pentru a-l înşfăca pe Léon de guler. Aşadar tu, pramatie, mi-ai rupt urechea?
Léon era foarte blând, dar îşi pierdu calmul. Îl smuci brusc pe omul său.
— Da domnule, eu ţi-am rupt urechea, trăgând de ea, şi dacă această
mică nenorocire nu mi s-ar fi întâmplat, e sigur că astăzi te-ai afla la şase picioare sub pământ. Eu sunt cel care ţi-am salvat viaţa, după ce te-am cumpărat cu banii mei, atunci când nu erai cotat la mai mult de douăzeci şi cinci de ludovici. Eu sunt cel care a petrecut trei zile şi două nopţi îndesând cărbuni sub cazanul dumitale. Tatăl meu este cel care ţi-a dat veşmintele pe care le ai pe trup; te afli în casa noastră, bei păhărelul de rachiu pe care ţi-l aduce Gothon; dar pentru Dumnezeu! lasă obiceiul de-a mă numi pramatie, de a o numi pe mama măicuţă, şi de a-i azvârli pe prietenii noştri în stradă, fpcându-i tâlhari!
Colonelul, complet aiurit, îi întinse mâna lui Léon, domnului Renault şi doctorului, sărută galant mâna doamnei Renault, sorbi dintr-o înghiţitură
un pahar de vin de Bordeaux plin ochi cu rachiu şi spuse cu emoție-n glas:
— Virtuoşi locuitori, daţi uitării ieşirile unui suflet aprig, dar generos.
Domolirea patimilor va fi de-acum înainte lege pentru mine. După ce am biruit toate popoarele din univers, e frumos să te birui pe tine însuţi.
Acestea fiind spuse, îşi lăsă urechea pe mâna domnului Nibor, care termină pansamentul.
— Dar, zise el, adunându-şi amintirile, prin urmare n-am fost împuşcat?
— Nu.
— Şi n-am fost îngheţat în turn?
— Nu de tot.
— Pentru ce mi s-a scos uniforma? Am ghicit! Sunt prizonier!
— Eşti liber.
— Liber! Vive l’Empereur! Dar atunci, n-am nicio clipă de pierdut! Câte leghe sunt de-aici până la Dantzig?
— E foarte departe.
— Cum numiţi dumneavoastră văgăuna asta?
— Fontainebleau.
— Fontainebleau! În Franţa?
— În Seine-et-Marne. Tocmai vă prezentam pe subprefect atunci când l-aţi azvârlit în strada.
— Puţin îmi pasă mie de toţi subprefecţii! Eu am o misiune de la împărat pentru generalul Rapp şi trebuie să plec chiar astăzi spre Dantzig.
Dumnezeu ştie dacă am să ajung la timp!
— Bietul meu colonel, aţi ajunge prea târziu. Dantzigul s-a predat.
— Imposibil. De când?
— De patruzeci şi şase de ani în curând.
— Mii de tunete! Nu înţeleg să fiu… luat peste picior!
Domnul Nibor îi puse în mână un calendar şi îi spuse:
— Vezi dumneata singur! Suntem în 17 august 1859; ai adormit în turnul din Liebenfeld în ziua de 11 noiembrie 1813; sunt aşadar patruzeci şi şase de ani de când lumea merge fără dumneata.
