Aici, adevărul mă obligă să spun că Fougas se ameţi la desert. Băuse şi mâncase ca un erou din Homer şi vorbise mai copios decât Cicero în zilele lui bune. Aburii vinului, ai cărnii şi ai elocinţei i se urcară la cap. Deveni familiar, îi tutui pe unii, îi repezi pe alţii şi lansă un torent de absurdităţi care ar fi putut pune-n mişcare patruzeci de mori. Beţia lui nu avea nimic brutal şi mai ales nimic abject; ca nu era decât revărsarea unui spirit tânăr, afectuos, vanitos şi dezordonat. Ţinu vreo cinci-şase toasturi: pentru glorie,

pentru extinderea frontierelor noastre, pentru nimicirea ultimului englez, pentru domnişoara Mars, speranţă a scenei franceze, pentru sensibilitate, legătură fragilă, dar scumpă, care leagă pe îndrăgostit de obiectul său, pe tată de fiul său, pe colonel de regimentul său!

Stilul său, straniu amestec de familiaritate şi emfază, provocă

numeroase zâmbete în rândul auditoriului. El observă acest lucru şi un rest de suspiciune se trezi în adâncul inimii lui. Din când în când el se întreba cu glas tare dacă oamenii aceia nu abuzau de naivitatea sa.

— Vai şi amar! strigă el, vai şi amar de aceia care ar vrea să mă facă să

iau bostanii drept felinare! Felinarul ar exploda ca o bombă şi ar aduce numai prăpăd în jur!

După asemenea discursuri, nu-i mai rămânea decât să se rostogolească

sub masă, iar acest deznodământ era destul de previzibil. Dar colonelul aparţinea unei generaţii de oameni robuşti, obişnuiţi cu excese de tot felul, la fel de rezistenţi când era vorba de plăcere ca şi în faţa primejdiilor, a privaţiunilor şi a eforturilor istovitoare. Atunci când doamna Renault îşi mişcă scaunul pentru a arăta că masa luase sfârşit, Fougas se ridică fără

efort, îşi arcui braţul cu graţie şi îşi conduse vecina de masă în salon. Avea umbletul un pic ţeapăn şi dintr-o bucată, dar mergea drept înainte şi fără să

se clatine. Bău două ceşti de cafea şi o cantitate acceptabilă de lichioruri, după care începu să vorbească în modul cel mai rezonabil cu putinţă. Către ceasurile zece, întrucât domnul Martout îşi exprimase dorinţa de a-i auzi povestea, luă loc singur pe banca acuzaţilor, se reculese o clipă şi ceru un pahar cu apă îndulcită. Se aşezară cu toţii în cerc în jurul lui, iar el începu următorul discurs, al cărui stil niţel învechit face apel la indulgenţa dumneavoastră.

13

POVESTEA COLONELULUI FOUGAS, SPUSĂ DE EL

ÎNSUŞI

Să nu vă aşteptaţi ca eu să-mi presar povestirea cu acele flori mai mult agreabile decât solide, cu care imaginaţia se împodobeşte uneori pentru a sulemeni adevărul. Francez şi soldat, eu ignor de două ori artificiul.

Prietenia e cea care îmi pune întrebările, sinceritatea e cea care va răspunde.

M-am născut din părinţi săraci, dar cinstiţi, în pragul unui an fecund şi glorios care lumină Jeu de Paume cu o auroră de libertate. Sudul fu patria mea; limba îndrăgită de trubaduri fu aceea pe care o bâiguii în leagăn.

Naşterea mea o costă viaţa pe mama. Autorul zilelor mele, modest posesor al unui ogor, îşi uda pâinea cu sudoarea muncii. Primele mele jocuri nu fură acelea ale opulenţei. Pietricelele pestriţe care se găsesc pe malul râului şi acea insectă bine cunoscută pe care copilăria o face să zburătăcească

liberă şi captivă la capătul unui fir, îmi ţinură loc de jucării.

Un bătrân slujitor al altarului, eliberat din lanţurile întunecate ale fanatismului şi reconciliat cu instituţiile noi ale Franţei, fu Chironul şi Mentorul meu. El mă nutri cu măduva viguroasă a leilor Romei şi Atenei; buzele sale distilau în urechile mele mierea înmiresmată a înţelepciunii.

Onoare ţie, bătrâne doct şi respectabil, care mi-ai dat primele lecţii de ştiinţă şi primele pilde de virtute!

Dar deja acea atmosferă de glorie, pe care geniul unui bărbat şi vitejia unui popor o făcură să plutească peste patria mea, îmi îmbăta toate simţurile şi făcea inima-mi tânără să palpite. Franţa, a doua zi după

vulcanul războiului civil, îşi înmănunchease forţele pentru a le lansa asupra Europei, iar lumea uluită, dacă nu supusă, ceda la avântul torentului dezlănţuit. Care bărbat, care francez ar fi putut privi cu indiferenţă la acest ecou al victoriei repercutat de milioane de inimi?

Abia ieşit din copilărie, simţii că onoarea este mai de preţ decât viaţa.

Cântecul războinic al tobelor smulgea ochilor mei lacrimi bărbăteşti şi curajoase. Şi eu, spuneam urmând muzica regimentelor pe străzile din Toulouse, şi eu vreau să culeg laurii, de-ar fi să-i ud cu sângele meu!

Palidul măslin al păcii nu-mi stârnea decât dispreţul. În zadar erau celebrate triumfurile paşnice ale baroului, lâncedele delicii ale comerţului ori finanţelor. Frazei Ciceronilor noştri, togilor magistraţilor noştri, scaunului de fildeş al legislatorilor noştri, opulenţei Medorilor noştri, eu le preferam paloşul. S-ar fi zis că supsesem laptele Bellonei. „Să învingi sau să

mori” era deja deviza mea, şi nu aveam încă şaisprezece ani!

Cu ce nobil dispreţ auzeam povestindu-se istoria Proteilor politicii noastre! Cu ce privire scârbită bravam pe Turcareţii finanţei, ce se lăfaiau pe pernele unei căleşti magnifice, conduşi de un vizitiu galonat către budoarul vreunei Aspasii! Dacă însă auzeam repovestindu-se isprăvile cavalerilor Mesei rotunde, sau celebrându-se în versuri elegante vitejia cruciaţii lor; dacă hazardul îmi punea sub mână înaltele fapte ale modernilor noştri Rolanzi, evocate într-un buletin al armatei de către moştenitorul lui Carol cel Mare, o flacără vestitoare de focul bătăliilor se aprindea în ochii mei juvenili.

Ah! însemna să lâncezesc prea mult, iar frâul meu ros de nerăbdare avea să se rupă poate, când înţelepciunea unui tată îl dezlegă.

„Pleacă, îmi zise el, încercând, în van însă, să-şi înfrâneze lacrimile. Cel ce te-a zămislit nu-i un tiran, şi n-am să-ţi otrăvesc viaţa pe care cu însumi ţi-am dat-o. Credeam că mâna ta va rămâne în cocioaba noastră ca să-mi închidă ochii, însă, când patriotismul vorbeşte, egoismul trebuie să tacă.

Urările mele te vor însoţi de acum înainte pe câmpurile unde Marte îi seceră pe eroi. Fie ca tu să meriţi distincţia curajului şi să te dovedeşti bun cetăţean, aşa după cum ai fost un fiu bun!”

Aşa vorbi şi-mi întinse braţele. Căzui la pieptul său, ne amestecarăm lacrimile, iar eu îi făgăduii să mă întorc la cămin de îndată ce steaua onoarei mi-ar fi atârnat pe piept. Însă, vai! Nefericitul nu avea să mă mai vadă. Parcă, aceea care-mi aurea deja firul zilelor mele, pe al lui îl curmă

fără milă. Mâna unui străin îi închise pleoapele, în timp ce eu îmi câştigam întâiul epolet în bătălia de la Jena.

Locotenent la Eylau, căpitan la Wagram şi decorat de propria mână a

împăratului pe câmpul de bătaie, şef de batalion în faţa Almeidei, locotenent-colonel la Badajos, colonel la Moscova, am savurat, plină ochi, cupa victoriei. Am băut de asemenea şi potirul soartei potrivnice. Câmpiile îngheţate ale Rusiei m-au văzut singur, cu un pluton de viteji, ultimă

rămăşiţă a regimentului meu, devorând rămăşiţele pământeşti ale aceluia care mă purtase de atâtea ori până în inima batalioanelor vrăjmaşe. Tandru şi fidel tovarăş al primejdiilor mele, pierzându-şi potcoavele în apropiere de Smolensk, până şi moartea şi-o închină salvării stăpânului său şi făcu din pielea sa un zid de apărare pentru picioarele mele îngheţate şi învineţite.

Limba mea refuză să evoce povestea nenorocirilor noastre din acea funestă campanie. O voi scrie poate într-o zi cu o pană muiată în lacrimi…

lacrimi, tribut al slăbiciunii omeneşti. Surprinşi de anotimpul nămeţilor într-o zonă îngheţată, fără foc, fără pâine, fără încălţări, fără mijloace de transport, lipsiţi de ajutorul artei lui Esculap, hărţuiţi de cazaci, jefuiţi de ţărani, adevăraţi vampiri, ne vedeam trăsnetele amuţite, căzute în puterea vrăjmaşului, scuipând moartea împotriva noastră înşine. Ce să vă mai spun? Trecerea Berezinei, învălmăşeala de la Wilna, tot cutremurul de tunetul şi dumnezeii ei de soartă… dar simt că durerea mă face să-mi pierd şirul şi că povestea mea începe să se-ntunece de amărăciunea acelor amintiri.

Natura şi dragostea îmi rezervau scurte, dar preţioase mângâieri.

Refăcut după chinurile acelea istovitoare, petrecui zile fericite pe pământul patriei, prin paşnicele vâlcele din Nancy. În timp ce falangele noastre se pregăteau de noi bătălii, în timp ce adunam în jurul drapelului meu trei mii de tineri dar valoroşi războinici, foarte hotărâţi să croiască pentru nepoţii lor drumul onoarei, un sentiment nou, pe care nu-l cunoşteam încă, se strecură pe furiş în sufletul meu.

Împodobită cu toate darurile firii, îmbogăţită cu roadele unei educaţii alese, tânăra şi interesanta Clémentine ieşea abia din întunecimile copilăriei pentru a intra în dulcile iluzii ale tinereţii. Optsprezece primăveri alcătuiau vârsta ei; autorii vieţii ei ofereau câte unui şef al armatei o ospitalitate care, deşi nu era gratuită, nu era mai puţin cordială. S-o văd şi s-o îndrăgesc pe fiica lor fu pentru mine treabă de o zi. Inima ei novice

surâse focului meu: la primele mărturisiri ce-mi fură dictate de pasiune îi văzui fruntea îmbujorându-se de o tandră pudoare. Schimbarăm jurăminte într-o frumoasă seară de iunie, sub un umbrar de viţă, unde fericitul ei tată

turna uneori ofiţerilor însetaţi bruna licoare a nordului. Jurai că-mi va fi soţie, ea îmi făgădui să-mi aparţină; făcu mai mult chiar. Fericirea noastră

tăinuită tuturor avu calmul unui pârâu a cărui undă pură nu e turburată de furtună şi care, curgând încetişor printre malurile presărate cu flori, răspândeşte răcoarea în crângul care-i protejează modesta curgere.

O lovitură de trăsnet ne despărţi unul de celălalt, în clipa când legea şi altarul se pregăteau să cimenteze nişte legături atât de dulci. Plecai înainte de-a fi putut să dau numele meu celei care îmi dăruise inima ei. Făgăduii să

mă-ntorc, ea făgădui să mă aştepte, şi mă smulsei din braţele-i udat de lacrimile sale, pentru a alerga după laurii de la Dresda şi după chiparoşii de la Leipzig. Câteva rânduri scrise de mâna ei ajunseră până la mine în răstimpul dintre cele două bătălii: „Vei fi tată”, îmi spunea ea. Oare sunt într-adevăr? Dumnezeu ştie! M-a aşteptat ea oare? Eu aşa cred. Trebuie că i s-a părut lungă aşteptarea lângă leagănul acelui copil care are patruzeci şi şase de ani astăzi şi care ar putea la rându-i să-mi fie tată!

Iertaţi-mă că vă vorbesc atât de mult despre nefericire. Vroiam să trec repede peste această lamentabilă poveste, însă nefericirea virtuţii are în ea ceva blând, care temperează amărăciunea durerii!

La câteva zile după dezastrul de la Leipzig, gigantul secolului nostru mă

chemă în cortul său şi îmi spuse:

— Colonele, eşti dumneata omul care să traverseze patru armate?

— Da, sire.