— Scumpul meu camarad, îi spuse, am căpătat, un mare interes pentru învierea dumneavoastră, atât în numele meu personal, cât şi în numele regimentului. Regimentul 23, pe care am cinstea de a-l comanda, vă dădea ieri onorul ca unui strămoş. Începând din această zi, el vă va îndrăgi ca pe un prieten.

Nici cea mai mică aluzie la scena de dimineaţă, când domnul Rollon fusese tăvălit la fel ca şi ceilalţi.

Fougas răspunse cuviincios, dar cu o nuanţă de răceală:

— Dragă camarade, spuse el, vă mulţumesc pentru bunele sentimente. E

ciudat că destinul mă pune în faţa succesorului meu, în chiar ziua în care deschid din nou ochii pe lume, căci, în sfârşit, nu sunt nici mort, nici general, nu m-am transferat, n-am fost scos la pensie şi văd totuşi un alt ofiţer, mai demn fără îndoială, în fruntea faimosului meu 23. Dacă însă

aveţi ca deviză: „Onoare şi curaj”, aşa cum de altfel sunt convins, nu am dreptul să mă plâng, iar regimentul e în mâini bune.

Cina era servită. Doamna Renault îl luă de braţ pe Fougas. Ea îl aşeză în dreapta sa, iar pe domnul Nibor în stânga. Colonelul şi primarul îşi ocupară locurile alături de domnul Renault; ceilalţi convivi la întâmplare şi fără etichetă.

Fougas înghiţi ciorba şi antreurile, luând şi a doua oară din fiecare fel şi bând în aceeaşi proporţie. O poftă de pe lumea cealaltă!

— Stimabil amfitrion, îi spuse el domnului Renault, nu vă speriaţi văzându-mă că mă năpustesc asupra bucatelor. Am mâncat întotdeauna la fel de mult, în afară de retragerea din Rusia. Aveţi în vedere de altfel că

m-am culcat ieri fără să cinez, la Liebenfeld.

El îl rugă pe domnul Nibor să-i povestească prin ce şir de împrejurări ajunsese de la Liebenfeld la Fontainebleau.

— Îţi aminteşti, spuse doctorul, un neamţ bătrân, care ţi-a slujit de interpret în faţa consiliului de război?

— Perfect. Un om de treabă care avea o perucă violetă. Am să-mi amintesc toată viaţa, căci nu există două peruci de culoarea aceea.

— Ei bine! omul cu peruca violetă, altfel zis celebrul doctor Meiser, e cel care ţi-a conservat viaţa.

— Unde este? vreau să-l văd, să-i cad în braţe, să-i spun…

— Avea şaizeci şi opt de ani trecuţi atunci când ţi-a adus acest mic serviciu: deci ar fi astăzi în al o sută cincisprezecelea an, dacă ar fi aşteptat mulţumirile dumitale.

— Aşadar nu mai este! Moartea l-a răpit recunoştinţei mele!

— Nu ştii încă tot ce îi datorezi. El ţi-a lăsat, în 1824, o avere de trei sute şaptezeci şi cinci de mii franci, al căror legitim proprietar eşti. Or, cum un capital plasat cu cinci la sută se dublează în patrusprezece ani, datorită

dobânzilor compuse, dumneata posedai, în 1838, o bagatelă de şapte sute cincizeci de mii franci; în 1852, un milion şi jumătate. În sfârşit, dacă doreşti să-ţi laşi fondurile în mâinile domnului Nicolas Meiser, din Dantzig, acest om cumsecade îţi va datora trei milioane la începutul lui 1866, adică peste şapte ani. Îţi vom da astă-seară o copie după testamentul binefăcătorului dumitale; e un document foarte instructiv, la care vei putea medita mergând la culcare.

— Am să-l citesc cu plăcere, zise colonelul Fougas. Însă aurul n-are valoare în ochii mei. Opulenţa generează moliciunea. Eu! să lâncezesc în trândăvia fără vlagă a lui Sibaris! Să-mi efeminez simţurile pe un pat de roze, niciodată! Mirosul prafului de puşcă mi-e mai scump decât toate parfumurile Arabiei. Viaţa n-ar mai avea pentru mine nici farmec nici savoare dacă ar trebui să renunţ la tumultul ameţitor al armelor. Iar în ziua în care vi se va spune că Fougas nu mai mărşăluieşte în rândurile armatei, veţi putea răspunde cu îndrăzneală: înseamnă că Fougas nu mai este!

Se întoarse către noul colonel al lui 23 şi îi spuse:

— O, dumneavoastră, dragul meu camarad, spuneţi-le că fastul insolent al bogăţiei e de o mie de ori mai puţin dulce decât austera simplicitate a soldatului! A colonelului, mai ales! Coloneii sunt regii armatei. Un colonel este mai puţin decât un general, şi totuşi ceva mai mult. El trăieşte mai mult laolaltă cu soldatul, el pătrunde mai mult în intimitatea trupei. El este tatăl, judecătorul, prietenul regimentului său. Viitorul fiecăruia dintre

oamenii săi se află în mâinile sale; drapelul e depus sub cortul său, ori în odaia sa. Colonelul şi drapelul nu pot fi despărţiţi, unul este sufletul, celălalt – trupul!

El ceru domnului Rollon îngăduinţa de a merge să revadă şi să sărute drapelul regimentului 23.

— Îl veţi vedea mâine dimineaţă, răspunse noul colonel, dacă îmi veţi face cinstea de a dejuna la mine acasă împreună cu câţiva dintre ofiţerii mei.

El acceptă invitaţia cu entuziasm şi se lansă în mii de întrebări despre soldă, despre efective, despre avansare, despre cadrele de rezervă, despre uniformă, despre marele şi micul echipament, despre armament, despre teorie. Înţelese fără dificultate avantajele carabinei cu piston, însă zadarnică

fu încercarea de a i se explica despre tunul cu ţeava ghintuită. Artileria nu era partea lui tare; recunoştea totuşi că Napoleon datora numeroase victorii faimoasei lui artilerii.

În timp ce nenumăratele fripturi ale doamnei Renault se succedau pe masă, Fougas întrebă, fără însă a pierde prilejul de a fi niţel muşcător, care erau principalele războaie ale anului, câte naţiuni avea Franţa în seamă, dacă nu se gândea în sfârşit să reînceapă cucerirea lumii? Informaţiile ce i se dădură, fără a-l satisface în întregime, nu-i răpiră orice speranţă.

— Am făcut bine c-am venit, zise el, e de lucru.

Războaiele din Africa nu-l prea seduceau, cu toate că regimentul 23

dobândise acolo o frumoasă sporire a gloriei.

— Ca şcoală e un lucru bun, zicea el. Soldaţii trebuie să se formeze altfel decât în grădinile Tivoli, ascunşi după fustele doicilor. Dar de ce dracu’ nu sunt aruncaţi cinci sute de mii de oameni în spatele Angliei? Anglia e sufletul coaliţiei, ascultaţi ce vă spun eu!

Câte argumente trebuiră pentru a-l face să înţeleagă campania din Crimeea, în care englezii luptaseră alături de noi!

— Înţeleg, spunea el, să-i ardem pe ruşi; m-au făcut să-mi mănânc cel mai bun cal al meu. Dar englezii sunt de o mie de ori mai răi! Dacă acest tânăr (împăratul Napoleon III) nu ştie asta, am să i-o spun. Nu mai poate fi vorba de îndurare după ceea ce au făcut în Sfânta Elena! Dacă aş fi fost în Crimeea, comandant şef, aş fi început prin a-i tăbăci ca lumea pe ruşi; după

care m-aş fi întors împotriva englezilor şi i-aş fi azvârlit în mare, care e elementul lor!

I se dădură câteva amănunte asupra campaniei din Italia şi fu încântat să

afle că regimentul 23 luase o redută sub ochii mareşalului duce de Solferino.

— Asta e tradiţia regimentului, spuse el plângând în şervet. Tâlharul ăsta de 23 n-o să facă niciodată altceva! Zeiţa Victoriei l-a atins cu aripa ei!

Ceea ce-l uimi mult, de pildă, e că un război de o asemenea importanţă

se terminase într-un timp atât de scurt. Fu nevoie să i se explice că de câţiva ani se descoperise secretul de a transporta o sută de mii de oameni în patru zile, de la un capăt la celălalt al Europei.

— Bun! spuse el, admit asta. Ceea ce mă miră e că împăratul n-a inventat acest lucru în 1810, căci avea geniul transporturilor, geniul administraţiei, geniul birourilor, geniul oricărui lucru! Dar desigur că austriecii s-au apărat şi e cu neputinţă pentru dumneavoastră ca în mai puţin de trei luni să fi ajuns la Viena.

— N-am mers atât de departe, într-adevăr.

— N-aţi înaintat până la Viena?

— Nu.

— Ei bine, atunci, unde aţi semnat pacea?

— La Villafranco.

— La Villafranco? Prin urmare asta e capitala Austriei?

— Nu, e un sat din Italia.

— Domnule, eu nu admit ca pacea să fie semnată în altă parte decât în capitale. Acesta era principiul nostru, ABC-ul nostru, primul paragraf din Teorie. Se pare că lumea s-a schimbat mult de când nu mai sunt eu de faţă.

Răbdare însă!