tocmai în acel moment dacă avea voie să intre; i se îngădui.
— Doamnă şi domnilor, spuse doctorul Nibor, viaţa se va manifesta peste câteva minute. E posibil ca muşchii să intre în acţiune primii şi ca acţiunea lor să fie convulsivă, ea nefiind încă reglată de influenţa sistemului nervos. Trebuie să vă previn asupra acestui lucru, pentru ca, dacă se va întâmpla, să nu vă înspăimântaţi. Doamna, care este mamă, trebuie că va fi impresionată mai puţin ca oricine; ea a simţit în luna a patra a sarcinii efectul acestor mişcări dezordonate care probabil se vor produce la scară mare. Sper, pe deasupra, că primele contracţii spontane se vor produce în fibrele inimii. E ceea ce se întâmplă la embrion, la care mişcările ritmice ale inimii preced actele nervoase.
El începu din nou să exercite presiuni metodice asupra părţii de jos a pieptului, stimulând pielea mâinilor, întredeschizând pleoapele, examinând pulsul, ascultând regiunea inimii.
Atenţia spectatorilor fu o clipă atrasă de un tumult exterior. Un batalion al regimentului 23 trecea, cu muzica în frunte, pe rue de la Faisanderie. În
timp ce alămurile domnului Sax zguduiau geamurile casei, o roşeaţă subită
împurpura obrajii colonelului. Ochii săi, care rămăseseră întredeschişi, clipiră cu o lumină mai vie. În aceeaşi clipă, domnul Nibor, care asculta pieptul, exclamă:
— Aud bătăile inimii!
Abia rostise aceste cuvinte, că pieptul se umflă printr-o aspiraţie violentă, membrele se contractară, trupul se ridică şi se auzi un strigăt de:
„Vive l’Empereur!”
Dar ca şi cum un asemenea efort i-ar fi epuizat energia, colonelul Fougas recăzu pe canapea, murmurând cu glas stins:
— Unde mă aflu? Băiete! anuarul!
11
ÎN CARE COLONELUL FOUGAS AFLĂ CÂTEVA NOUTĂŢICE VOR PĂREA VECHI CITITORILOR MEI
Printre persoanele prezente în această scenă, nu exista măcar una singură care să fi văzut vreodată o înviere. Vă las să vă imaginaţi surpriza şi bucuria care se stârniră în laborator. O triplă salvă de aplauze amestecate cu strigăte salută triumful doctorului Nibor. Mulţimea, înghesuită în salon, pe culoare, în curte şi până şi în stradă, înţelese la acest semnal că miracolul se înfăptuise. Nimic nu o mai putu reţine, ea forţă uşile, trecu peste obstacole, răsturnă pe înţelepţii care vroiau s-o oprească, şi ajunse în sfârşit să năvălească în cabinetul de fizică.
— Domnilor! strigă domnul Nibor, vreţi să-l ucideţi!
Dar nimeni nu-l băgă în seamă. Cea mai feroce dintre toate patimile, curiozitatea, împingea mulţimea înainte; fiecare voia să vadă, cu riscul de a-i strivi pe ceilalţi. Domnul Nibor căzu, domnul Renault şi fiul său, încercând să-i sară în ajutor, fură doborâţi peste trupul lui; doamna Renault fu răsturnată la rândul ei la picioarele colonelului şi începu să ţipe.
— Pe toţi dracii! zise Fougas, ridicându-se ca împins de un resort, ticăloşii ăştia au să ne înăbuşe de nu-i omorâm!
Atitudinea, sclipirea din ochii lui, şi mai ales prestigiul miracolului făcură un vid în juru-i. S-ar fi zis că pereţii se îndepărtaseră, sau că
spectatorii intraseră unii într-alţii.
— Afară cu toţii! răcni Fougas cu cel mai poruncitor glas al său.
Un concert de ţipete, de explicaţii, de raţionamente, se ridică în jurul lui; el crede că aude ameninţări, înşfacă primul scaun aflat la îndemână, îl învârte deasupra capului ca pe-o armă, împinge, loveşte, îi doboară pe civili, pe soldaţi, pe funcţionari, pe savanţi, pe prieteni, pe curioşi, pe comisarul de poliţie şi revarsă tot acest torent omenesc în stradă cu un vacarm înspăimântător. Lucrul odată terminat, el închide uşa cu zăvorul, se întoarce în laborator, vede trei bărbaţi în picioare alături de doamna
Renault şi spune bătrânei doamne, îndulcindu-şi glasul:
— Ce zici, măicuţă, să-i expediez şi pe ăştia trei ca pe ceilalţi?
— Să nu cumva să faceţi asta! strigă buna doamnă. Soţul meu şi fiul meu, domnule. Şi domnul doctor Nibor, care v-a redat viaţa.
— În acest caz, cinste lor, măicuţă! Fougas n-a încălcat niciodată legile recunoştinţei şi ale ospitalităţii. Cât despre dumneata, Esculap, poftim!
În aceeaşi clipă el observă că zece-doisprezece curioşi se căţăraseră de pe trotuarul străzii până la ferestrele laboratorului. Se duse drept la ei şi deschise fereastra cu o repeziciune care îi făcu să sară înapoi în mulţime.
— Popor! zise el, am doborât o sută de tâlhari care nu respectau nici sexul nici slăbiciunea. Pentru cei care nu vor fi mulţumiţi, mă numesc colonelul Fougas, din regimentul 23. Et vive l’Empereur!
Un amestec confuz de aplauze, de strigăte, de râsete şi de vorbe deşucheate răspunse acestei alocuţiuni bizare. Léon Renault se grăbi să iasă
pentru a prezenta scuze tuturor celor cărora li se datorau. El invită pe câţiva prieteni să cineze în aceeaşi seară cu teribilul colonel şi, mai ales, nu uită să trimită un mesager la Clémentine.
Fougas, după ce vorbi poporului, se întoarse spre gazdele sale şi, legănându-se cu un aer trufaş, se aşeză călare pe scaunul care i se întinsese, îşi răsuci vârfurile mustăţilor şi zise:
— Aşa, să stăm de vorbă. Prin urmare am fost bolnav?
— Foarte bolnav.
— Nemaipomenit! Mă simt foarte bine. Mi-e foame şi, în aşteptarea cinei, chiar aş bea un pahar din schnick-ul vostru.
Doamna Renault ieşi, dădu un ordin şi se întoarse imediat.
— Dar spuneţi-mi unde mă aflu! reluă colonelul. După aceste simboluri ale muncii, recunosc un discipol al Uraniei; poate un prieten al lui Monge şi al lui Berthollet. Însă amabila cordialitate întipărită pe feţele voastre îmi dovedeşte că nu sunteţi locuitori ai acestei ţări ai mâncătorilor de varză
călită. Da, mi-o spun bătăile inimii mele. Prieteni, noi avem aceeaşi patrie.
Sensibilitatea cu care m-aţi primit, în lipsa altor indicii, m-ar fi avertizat că
sunteţi francezi. Ce întâmplări v-au adus atât de departe de pământul natal? Copii ai ţării mele, ce furtună v-a aruncat pe-un ţărm neospitalier?
— Dragul meu colonel, răspunse domnul Nibor, dacă vrei să fii cuminte,
nu pune prea multe întrebări deodată. Lasă-ne nouă plăcerea să te informăm încetul cu încetul şi în mod ordonat, căci ai multe lucruri de aflat.
