— Prietene, nu voi uita că încrederea este prima datorie a recunoştinţei faţă de binefacere. Dar vorbiţi-mi despre patrie! Eu calc pământul sacru pe care am luat fiinţă şi ignor destinele ţării mele. Franţa e tot regina lumii, nu-i aşa?

— Desigur, zise Léon.

— Ce mai face împăratul?

— Bine.

— Şi împărăteasa?

— Foarte bine.

— Şi regele Romei?

— Prinţul imperial? E un copil foarte frumos.

— Cum? un copil frumos? Şi ai obrazul să spui că suntem în 1859!

Domnul Nibor luă cuvântul şi explică pe scurt că suveranul actual al Franţei nu era Napoleon I, ci Napoleon III.

— Dar atunci, exclamă Fougas, împăratul meu a murit!

— Da.

— Imposibil! Îndrugaţi-mi tot ce vreţi, dar asta nu! Împăratul meu e nemuritor.

Domnul Nibor şi cei doi Renault, care nu erau totuşi istorici de profesie, fură obligaţi să-i facă în rezumat istoria secolului nostru. Se duseră să caute o carte groasă, scrisă de domnul de Norvins şi ilustrată cu nişte frumoase gravuri de Raffet. El nu acceptă adevărul decât pipăindu-l cu degetul, şi încă mai exclama la tot pasul: „Imposibil! Ce-mi citiţi dumneavoastră nu e istorie; e un roman scris spre a-i face pe soldaţi să plângă!”

Trebuie, într-adevăr, că acest tânăr avea un suflet tare şi bine călit, căci el află în patruzeci de minute toate nenorocirile pe care soarta le distribuise în

răstimpul a douăzeci şi opt de ani, de la prima abdicare până la moartea regelui Romei. Mai puţin norocos decât foştii săi tovarăşi de arme, el nu avu un interval de odihnă între acele lovituri teribile şi repetate care îl izbeau toate în inimă, în acelaşi loc. Ar fi putut exista temerea ca lovitura să-şi atingă ţinta şi ca sărmanul Fougas să moară în primul ceas de viaţă.

Însă acest diavol de om se încovoia şi zvâcnea rând pe rând, ca un arc. Ţipă

de admiraţie ascultând despre frumoasele bătălii ale campaniei din Franţa; mugi de durere, asistând la scena de despărţire de la Fontainebleau, întoarcerea din insula Elba îi lumină frumosul şi nobilul chip; inima sa alergă la Waterloo o dată cu ultima armată a Imperiului şi se frânse acolo.

Apoi îşi strângea pumnii şi spunea printre dinţi: „De-aş fi fost eu acolo, în fruntea regimentului 23, Blücher şi Wellington ar fi văzut ei!” Invazia, drapelul alb, martirul din Sfânta Elena, teroarea albă din Europa, uciderea lui Murat, acel dumnezeu al cavaleriei, moartea lui Ney, a lui Brune, a lui Mouton Duvernet şi a atâtor alţi oameni de suflet pe care-i cunoscuse, admirase şi iubise, îl aruncară într-o serie de crize de furie; nimic nu-l doborâ însă. Ascultând despre moartea lui Napoleon, jura să sfâşie cu dinţii inima Angliei; lenta agonie a palidului şi fermecătorului moştenitor al Imperiului îi inspira tentaţia de a spinteca burta Austriei. Atunci când drama luă sfârşit şi cortina căzu peste Schoenbrunn, îşi şterse lacrimile şi zise:

— Bine. Am trăit într-o clipă o viaţă întreagă de om. Acum, arătaţi-mi harta Franţei!

Léon se apucă să răsfoiască un atlas, în timp ce domnul Renault încerca să rezume pentru colonel istoria Restauraţiei şi a monarhici de la 1830. Însă

Fougas era cu mintea aiurea.

— Ce-mi pasă mie, zicea el, că două sute de palavragii de deputaţi au pus un rege în locul altuia? Regi! am văzut atâţia pe pământ! Dacă imperiul ar mai fi durat încă zece ani, aş fi putut să-mi iau un rege ca să-mi perie hainele!

Când i se puse atlasul sub ochi, exclamă mai întâi cu un profund dispreţ:

„Asta – Franţa!” Dar îndată două lacrimi de duioşie, scăpându-i din ochi, udară Ardeche şi Gironde. Sărută harta şi spuse cu o emoţie care îi cuprinse aproape pe toţi cei de faţă:

— Iartă-mă sărmana mea bătrână, că ţi-am insultat nefericirea! Sceleraţii aceia, pe care i-am snopit pretutindeni în bătaie, au profitat de somnul meu pentru a-ţi reduce hotarele; dar, mică sau mare, bogată sau săracă, tu eşti maica mea, şi te iubesc ca un fiu bun! Iată Corsica, unde s-a născut gigantul secolului nostru, iată Toulouse, unde am văzut lumina zilei; iată Nancy, unde mi-am simţit inima bătând, unde cea pe care o numeam Egle a mea poate că mă aşteaptă încă! Franţa! tu ai un templu în inima mea; braţul acesta îţi aparţine; mă vei găsi mereu gata să-mi vărs sângele până la ultima picătură pentru a te apăra sau pentru a te răzbuna!

12

PRIMA MASĂ A CONVALESCENTULUI

Mesagerul pe care Léon îl trimisese la Moret nu putea ajunge acolo înainte de ceasurile şapte. Presupunând că le găsea pe doamne la masă la gazdele lor, că marea veste le-ar fi scurtat cina şi că ar fi putut să-şi procure cu uşurinţă o trăsură, Clémentine şi mătuşa ei aveau să fie probabil la Fontainebleau între ceasurile zece şi unsprezece. Fiul domnului Renault se bucura dinainte de fericirea logodnicei sale. Ce bucurie pentru ea şi pentru el, atunci când avea să-i prezinte pe omul miraculos pe care ea îl apărase de ororile mormântului, şi pe care el îl înviase la rugăminţile ei!

Între timp, Gothon, fericită şi mândră pe cât fusese de neliniştită şi scandalizată, aranja o masă de douăsprezece persoane. Tovarăşul ei de galeră, un tânăr mojic de optsprezece ani, născut în comuna Sablons, o ajuta cu braţele şi o amuza cu conversaţia lui.

— În căzu’ ăsta don’şoară Gothon, zicea el aşezând teancul de farfurii adânci, este cum s-ar zice un strigoi care-a ieşit din cutie ca să se-ncaiere cu comisarul şi cu subprefectul!

— Strigoi dacă vrei, Celestin; sigur şi cert este că se-ntoarce de departe, săracu’ tânăr; dar strigoi poate că nu-i un cuvânt să-l spui când vorbeşti de stăpâni.

— Aşa că e-adevărat c-o să fie şi stăpânul nostru, ăsta? Se întâmplă zilnic ceva în plus. Mi-ar place mai mult de-ar veni nişte servitori să ne într-ajute!

— Tacă-ţi gura, puturosule! Când îţi dau domnii bacşiş la plecare, nu te plângi că nu sunt decât doi la împărţeală.

— Aiurea! am cărat mai mult de cincizeci de găleţi de apă ca să-l fiarbă

pe colonelul ăsta al matale, şi ştiu bin’că n-o să-mi dea bănuţu’, că n-are para chioară-n buzunare! Îmi vine să cred că nu prea-s bani cu toptanu în ţara de un’ se-ntoarce!

— Lumea zice că are testamente de moştenit de pe la Strasbourg; un domn care i-a luat cu japca averea.

— Ia spune-mi, don’şoară Gothon, matale care citeşti toate duminicile într-o cărţulie, unde-o fi stat colonelu’ nost’ în vremea când nu era pe lumea asta?

— Eh! în purgatoriu, unde!

— Atunci, de ce nu-i ceri matale ştiri despre vestitul ăla de baptist, ibovnicul matale din 1837, care s-a lăsat devale din vârful unui acoperiş, de unde pui să-i ţină atâtea şi-atâtea slujbe? Ei trebuie că s-or fi întâlnit p-acolo.

— Poate că-i posibil.

— Doar dacă baptistul n-o fi ieşit de-acolo, de când tot plăteşti matale pentru asta!

— Păi bun! mă duc seara asta în odaia colonelului, şi cum nu-i trufaş din fire, o să-mi spună el ce ştie… Dar, Celestin, tu nu vrei să mai faci şi altceva? Uite, iar mi-ai frecat cuţitele mele de argint pentru dulce pe piatra de ascuţit!

Invitaţii intrară în salon, unde familia Renault se instalase împreună cu domnul Nibor şi cu colonelul. Îi prezentară pe rând lui Fougas pe primarul oraşului, pe doctorul Martout, pe maestrul Bonnivet, notar, pe domnul Audret şi trei membri ai comisiei pariziene; cei trei erau obligaţi să-i părăsească înainte de cină. Convivii nu erau întru totul liniştiţi: coastele lor învineţite de primele mişcări ale lui Fougas le permiteau să presupună că

aveau să cineze cu un nebun. Curiozitatea fu însă mai puternică decât frica.

Colonelul îi linişti imediat, făcându-le o primire din cele mai cordiale. El se scuză pentru faptul că se comportase ca un om care se-ntoarce de pe cealaltă lume. Vorbi mult, un pic prea mult poate, însă lumea era atât de fericită să-l audă, iar cuvintele sale făceau atât de preţioasă ciudăţenia evenimentelor, încât el obţinu un succes fără rezerve. I se spuse că doctorul Martout fusese unul din principalii factori ai învierii sale, împreună cu o altă persoană, despre care i se promise că îi va fi prezentată mai târziu. El mulţumi cu căldură domnului Martout, şi întrebă când va putea să-şi exprime recunoştinţa faţă de cealaltă persoană.

— Sper, zise Leon, că o veţi vedea astă-seară.

Nu-l mai aşteptau decât pe colonelul regimentului 23 de linie, domnul Rollon. Acesta sosi, nu fără greutate, străbătând talazurile de popor care

umpleau rue de la Faisanderie. Era un bărbat de patruzeci şi cinci de ani, cu o voce tăioasă, cu figura deschisă. Părul îi era vag încărunţit, dar mustaţa brună, groasă şi cu vârfurile-n sus, se ţinea bine. Vorbea puţin, spunea ce trebuie, ştia multe şi nu se lăuda: într-un cuvânt, un frumos tip de colonel.

El veni direct la Fougas şi îi întinse mâna ca unei vechi cunoştinţe.