toate organele, să-i supunem abdomenul unor apăsări metodice pentru ca seroasele pântecelui, ale pieptului şi ale inimii să fie perfect dezaglutinate şi susceptibile de a aluneca unele pe altele. Vă închipuiţi că cea mai mică

agăţătură în acele regiuni, şi chiar cea mai mică rezistenţă, ar fi de-ajuns să-l ucidă pe omul nostru în clipa învierii sale.

Vorbind, el îmbina pilda cu preceptul, şi frământa torsul colonelului.

Cum spectatorii umpleau cam prea exact sala de baie şi cum ţi-era aproape imposibil să te mişti acolo, domnul Nibor îi rugă să treacă în laborator. Dar laboratorul se dovedi atât de aglomerat încât trebuiră să-l evacueze în folosul salonului: comisarii societăţii de biologie aveau abia un colţ de masă pe care să-şi întocmească procesul-verbal. Salonul însuşi era înţesat de lume, ca şi sufrageria şi până şi curtea casei. Prieteni, străini, necunoscuţi, se strângeau unii într-alţii şi aşteptau în tăcere. Însă liniştea unei mulţimi nu e cu mult mai puţin zgomotoasă decât vuietul mării.

Voluminosul doctor Martout, extraordinar de aferat, se arăta din când în când şi despica valurile de curioşi, ca un galion încărcat cu veşti. Fiecare vorbă a sa circula din gură-n gură şi se răspândea până-n stradă, unde treizeci de grupuri de militari şi de civili se agitau în toate părţile.

Niciodată această mică rue de la Faisanderie nu cunoscuse o asemenea îmbulzeală. Un trecător mirat se opri, întrebând:

— Ce s-a-ntâmplat? E o înmormântare?

— Dimpotrivă, domnule.

— Prin urmare, un botez?

— Cu apă caldă!

— O naştere?

— O renaştere!

Un bătrân judecător la tribunalul civil explica substitutului legenda bătrânului Aeson, fiert în cazanul Medeii.

— E aproape aceeaşi experienţă, zicea el, iar eu credeam că poeţii au calomniat-o pe vrăjitoarea din Colchos. Ar trebui făcute nişte frumoase versuri latineşti în legătură cu asta; dar nu mai am eu cutezanţa mea de altădată!

Fabula Medeam cur crimine carpit iniquo?

Ecce novus surgit redividus Aeson ab undisFortior, arma petens, juvenili pectore miles…

Redividus e luat în sens activ; e o licenţă, sau cel puţin o îndrăzneală. Ah, domnule! fost-a o vreme când eram omul care cuteza orice, în versuri latineşti!

— Dom’căprar! zicea un recrut din leatul 1859.

— Ce e, Freminot?

— Drept e c-au pus să fiarbă pe unu’ din ăi bătrâni într-o oală, cică să-l reîmbrace în hainele lui de colonel?

— Drept ori nu, subaltern, eu am stat şi-am ascultat.

— M-închipui că-i o poveste fără o bază, să ne fie cu pardon?

— Să-ţi intre-n cap, Freminot, că nimic nu-i imposibil pentru superiorii tăi! Accidental ignori că legumele uscate, puse la fiert, îşi recapitulează

starea lor primitivă şi supranaturală?

— Numai că, domn’ căprar, dacă le-ai fierbe trei zile de-a rândul, terci s-ar face!

— Păi, imbecilule, pentru ce se zice de ăi bătrâni că au carnea tare?

La prânz, comisarul de poliţie şi locotenentul de jandarmi îşi croiră

drum prin îmbulzeală şi pătrunseră în casă. Domnii ăştia se grăbiră să

declare domnului Renault-tatăl că vizita lor nu avea nimic oficial şi că

veneau din curiozitate. Întâlniră în coridor pe subprefect, pe primar şi pe

Gothon, care se plângea în gura mare, văzând că guvernul dădea o mână

de ajutor la asemenea vrăjitorii.

Către ceasurile unu domnul Nibor îi făcu colonelului o nouă baie prelungită, după terminarea căreia trupul suportă un masaj mai puternic şi mai complet decât primul.

— Acum, spuse doctorul, îl putem transporta pe domnul Fougas în laborator, pentru a oferi învierii sale întreaga publicitate dorită. S-ar cuveni însă să-l îmbrăcăm, iar uniforma lui e ruptă fâşii.

— Eu cred, răspunse bunul domn Renault, că colonelul este cam de aceeaşi talie cu mine; pot deci să-i împrumut nişte haine de-ale mele. Facă

cerul să le folosească! Însă, între noi fie vorba, eu unul nu sper.

Gothon aduse, bombănind, tot ce era necesar pentru a îmbrăca un om complet gol. Dar îmbufnarea îi trecu în faţa frumuseţii colonelului:

— Săracu domnu’! se văicări ea. E tânăr, e fraged, e alb ca un pui de găină! Mare păcat ar fi să nu-şi revină!

Se aflau circa patruzeci de persoane în laborator când îl transportară

acolo pe Fougas. Domnul Nibor, ajutat de domnul Martout, îl aşeză pe o canapea şi ceru câteva clipe de tăcere absolută. Doamna Renault întrebă

tocmai în acel moment dacă avea voie să intre; i se îngădui.

— Doamnă şi domnilor, spuse doctorul Nibor, viaţa se va manifesta peste câteva minute. E posibil ca muşchii să intre în acţiune primii şi ca acţiunea lor să fie convulsivă, ea nefiind încă reglată de influenţa sistemului nervos. Trebuie să vă previn asupra acestui lucru, pentru ca, dacă se va întâmpla, să nu vă înspăimântaţi. Doamna, care este mamă, trebuie că va fi impresionată mai puţin ca oricine; ea a simţit în luna a patra a sarcinii efectul acestor mişcări dezordonate care probabil se vor produce la scară mare. Sper, pe deasupra, că primele contracţii spontane se vor produce în fibrele inimii. E ceea ce se întâmplă la embrion, la care mişcările ritmice ale inimii preced actele nervoase.

El începu din nou să exercite presiuni metodice asupra părţii de jos a pieptului, stimulând pielea mâinilor, întredeschizând pleoapele, examinând pulsul, ascultând regiunea inimii.

Atenţia spectatorilor fu o clipă atrasă de un tumult exterior. Un batalion al regimentului 23 trecea, cu muzica în frunte, pe rue de la Faisanderie. În

timp ce alămurile domnului Sax zguduiau geamurile casei, o roşeaţă subită

împurpura obrajii colonelului. Ochii săi, care rămăseseră întredeschişi, clipiră cu o lumină mai vie. În aceeaşi clipă, domnul Nibor, care asculta pieptul, exclamă:

— Aud bătăile inimii!

Abia rostise aceste cuvinte, că pieptul se umflă printr-o aspiraţie violentă, membrele se contractară, trupul se ridică şi se auzi un strigăt de:

„Vive l’Empereur!”

Dar ca şi cum un asemenea efort i-ar fi epuizat energia, colonelul Fougas recăzu pe canapea, murmurând cu glas stins: