Toţi adepţii omeniei vor înţelege fără îndoială că nu puteam ezita multă
vreme.
Trimisei după ofiţerul inferior Garok şi îl rugai să-mi vândă trupul colonelului. Nu era prima oară când cumpăram un cadavru pentru a-l deshidrata şi cererea mea nu trezi nicio suspiciune. Târgul odată încheiat, dădui patru sticle de Kirschen-Wasser, şi imediat doi soldaţi ruşi mi-l aduseră pe o brancardă pe domnul colonel Fougas.
Îndată ce rămăsei singur cu el, îl înţepai în deget: presiunea făcu să iasă
o picătură de sânge. Plasarea ei sub un microscop, între două lamele de sticlă, îmi luă un minut. Ce fericire! fibrina nu se coagulase! Globulele roşii se arătau net circulare, turtite, biconcave, fără creneluri nici danteluri, nici umflături sferoidale. Globulele albe se deformau şi recăpătau alternativ forma sferică, pentru a se deforma iar încet prin delicate expansiuni. Nu mă înşelasem aşadar, aveam în faţa ochilor un om amorţit, iar nu un cadavru!
Îl dusei pe un cântar. Cântărea o sută patruzeci de livre, cu îmbrăcăminte cu tot. Nu voii să-l dezbrac, căci mă convinsesem că
animalele uscate în contact direct cu aerul mureau mai des decât cele care rămâneau acoperite cu muşchi şi cu alte obiecte moi în timpul experienţei de deshidratare.
Marea mea maşină pneumatică, imensul ei platou, enormul ei clopot din
fier forjat pe care o cremalieră, lunecând pe un scripete fixat solid pe platou, îl ridica şi cobora fără greutate graţie troliului său, toate acele o mie şi unu de mecanisme pe care le pregătisem cu atâta migală, cu toată
batjocura invidioşilor, şi de care eram mâhnit văzându-le inutile, aveau să-şi afle deci utilizarea. Împrejurări neaşteptate veneau în sfârşit să-mi procure un subiect de experienţă aşa cum în van încercasem să obţin căutând să amorţesc câini, iepuri, oi şi alte mamifere cu ajutorul unor amestecuri refrigerente. De multă vreme, desigur, ar fi fost obţinute aceste rezultate dacă aş fi fost ajutat de cei care mă înconjurau, în loc să fiu obiectul batjocurii lor; dacă miniştrii noştri m-ar fi sprijinit cu autoritatea lor în loc să mă trateze ca pe un spirit subversiv.
Mă închisei între patru ochi cu colonelul şi interzisei chiar şi bătrânei Gretchen, guvernanta mea, astăzi defunctă, să mă tulbure în lucrul meu.
Înlocuisem penibila pârghie a vechilor maşini pneumatice printr-o roată
înzestrată cu un excentric care transforma mişcarea circulară a axului în mişcare rectilinie aplicată pistoanelor: roata, excentricul, biela, articulaţia aparatului funcţionau admirabil şi-mi îngăduiau să fac totul de unul singur. Frigul nu stânjenea mişcarea maşinii, iar uleiurile nu se îngroşaseră: le purificasem eu însumi printr-un procedeu nou, bazat pe descoperirile pe atunci recente ale savantului francez domnul Chevreul.
După ce culcai trupul pe platoul maşinii pneumatice şi coborâi clopotul, chituindu-i marginile, începui să-l supun în mod gradat acţiunii vidului uscat şi frigului. Câteva capsule pline cu clorură de calciu erau plasate în jurul domnului colonel pentru a absorbi apa care avea să se evaporeze din trupul lui şi pentru a grăbi deshidratarea.
Desigur, aveam cele mai bune condiţii cu putinţă pentru a aduce trupul omenesc la o stare de deshidratare treptată fără încetarea bruscă a funcţiunilor, fără dezorganizarea ţesuturilor sau a umorilor. Rareori experienţele mele asupra rotiferelor şi tardigradelor avuseseră parte de asemenea şanse de succes şi ele reuşiseră întotdeauna. Însă natura deosebită a subiectului şi scrupulele speciale pe care le impunea conştiinţei mele mă obligau să îndeplinesc un anumit număr de condiţii noi, pe care de altfel le prevăzusem de mult. Avusesem grijă să tai câte o ferestruică la cele două capete ale clopotului meu oval şi să fixez acolo un geam gros,
care îmi permitea să urmăresc cu ochii efectele vidului asupra domnului colonel. Mă ferisem să închid ferestrele laboratorului, de teamă că o temperatură prea ridicată ar fi putut pune capăt letargici subiectului sau ar fi putut determina vreo alterare a umorilor. Dacă ar fi survenit decongelarea, s-ar fi zis cu experienţa mea! Dar termometrul se menţinu timp de mai multe zile între 6 şi 8 grade sub zero, iar eu fui destul de fericit văzând că somnul letargic se prelungeşte, fără riscul congelării ţesuturilor.
Începui prin a produce vidul cu o încetineală extremă, de teamă ca gazele dizolvate în sânge, eliberate datorită diferenţei dintre presiunea lor şi aceea a aerului rarefiat, să nu ajungă să se degaje în vase şi să cauzeze moartea imediată. Supravegheam în plus, clipă de clipă, efectele vidului asupra gazelor din intestin, căci, dilatându-se în interior pe măsură ce presiunea aerului scădea în jurul trupului, ele ar fi putut să ducă la dezordini grave. Îndelungata conservare a ţesuturilor n-ar fi fost afectată, însă era de ajuns o leziune interioară pentru a cauza moartea la câteva ore de la reînviere. Este ceea ce se observă destul de des la animalele uscate fără precauţie.
În mai multe rânduri, o umflare prea rapidă a abdomenului mă puse în gardă în legătură cu pericolul de care mă temeam şi fui obligat să las să
intre un pic de aer sub clopot. În sfârşit, încetarea oricărui fenomen de acest ordin mă asigură că gazele dispăruseră prin exosmoză ori fuseseră
expulzate prin contracţia spontană a viscerelor. Numai la sfârşitul primei zile am putut să renunţ la acele precauţii minuţioase şi să împing vidul ceva mai departe.
A doua zi, în 13, împinsei vidul până într-atât încât barometrul coborî la cinci milimetri. Cum nu survenise nicio schimbare în poziţia corpului, nici a membrelor, eram sigur că nu se produsese nicio convulsie. Domnul colonel era pe cale să se usuce, să devină imobil, să înceteze de a putea să
execute actele vieţii, fără ca moartea să fi survenit şi nici ca posibilitatea revenirii la acţiune să fi încetat. Viaţa lui era suspendată, nu stinsă!
Pompam de fiecare dată când un excedent de vapori de apă făcea să urce barometrul. În ziua de 14, uşa laboratorului meu fu literalmente forţată de către domnul general rus, contele Trollohub, trimis al cartierului general.
Acest onorabil ofiţer alergase în goana mare pentru a împiedica executarea
domnului colonel şi pentru a-l conduce în faţa comandantului şef. Îi mărturisii în mod cinstit ceea ce făcusem sub inspiraţia conştiinţei mele, îi arătai trupul printr-o ferestruică a maşinii pneumatice; îi spusei că eram fericit de a fi conservat un om care putea furniza informaţii utile eliberatorilor ţării mele, şi mă oferii să-l readuc la viaţă pe spesele mele dacă mi se făgăduia respectarea vieţii şi libertăţii sale. Domnul general conte de Trollohub, bărbat distins fără discuţie, dar cu o educaţie exclusiv militară, crezu că nu vorbeam serios. Ieşi trântindu-mi uşa-n nas şi tratându-mă ca pe un bătrân nebun.
Mă apucai din nou să pompez şi menţinui vidul la o presiune între 3 şi 5
milimetri timp de trei luni de zile. Ştiam din experienţă că animalele pot reînvia după ce au fost supuse vidului uscat şi frigului timp de optzeci de zile.
În ziua de 12 februarie 1814, observând că de o lună încheiată, nu mai survenise nicio modificare în reducerea volumului carnaţiei, hotărâi să-l supun pe domnul colonel la o serie de experienţe, în scopul de a asigura o conservare mai perfectă printr-o completă deshidratare. Lăsai aerul prin robinetul destinat acestui lucru, apoi, ridicând clopotul, procedai la continuarea experienţei mele.
Trupul nu mai cântărea decât patruzeci şi şase de livre; îl redusesem deci la aproape o treime din greutatea sa iniţială. Trebuie ţinut cont de faptul că hainele nu pierduseră la fel de multă apă ca părţile celelalte. Or, trupul omenesc conţine aproape patru cincimi din greutatea sa apă, după
cum o demonstrează deshidratarea bine făcută în etuva chimică.
Îl aşezai deci pe domnul colonel pe un platou şi, după ce-l împinsei în marea mea etuvă, ridicai treptat temperatura până la 75 grade centigrade.
Nu îndrăznii să depăşesc aceasta cifră, de teamă să nu alterez albumina, să
nu o fac insolubilă şi să răpesc astfel ţesuturilor facultatea de a recăpăta apa necesară pentru revenirea funcţiilor lor.
Avusesem grijă să folosesc un aparat convenabil pentru ca etuva să fie în mod constant străbătută de un curent de aer uscat. Acest aer se usca traversând o serie de flacoane umplute cu acid sulfuric, cu var nestins şi cu clorură de calciu.
După o săptămână petrecută în etuvă, aspectul general al trupului nu se
schimbase, dar greutatea i se redusese la 40 de livre, cu îmbrăcăminte, cu tot. Alte opt zile nu aduseră nicio altă scădere. Trăsei concluzia că
deshidratarea era suficientă. Ştiam că, mumificate în cavourile bisericilor, timp de un secol sau mai mult, cadavrele sfârşesc prin a nu mai cântări decât zece livre; însă ele nu devin atât de uşoare fără o însemnată alterare a ţesuturilor lor.
În ziua de 27 februarie, l-am aşezat eu însumi pe domnul colonel în cutiile pe care le comandasem pentru el. Din acea perioadă, adică timp de nouă ani şi unsprezece luni, nu ne-am despărţit niciodată. L-am transportat cu mine la Dantzig, locuieşte în casa mea. Nu l-am aranjat la numărul său de ordine în colecţia mea de zoologic; el se odihneşte separat, în camera mea de onoare. Nu încredinţez nimănui plăcerea de a-i reîmprospăta clorura de calciu. Voi avea grijă, de dumneata până-n ultimul meu ceas, o, domnule colonel Fougas, scumpe şi nefericite prieten! Nu voi avea însă
bucuria de a contempla reînvierea dumitale. Nu voi lua parte la dulcile emoţii ale războinicului care revine la viaţă. Glandele dumitale lacrimale, inerte astăzi, reanimate în câteva zile, nu vor revărsa pe pieptul bătrânului dumitale binefăcător dulcea rouă a recunoştinţei. Căci nu vei reintra în posesia fiinţei dumitale decât în ziua în care eu nu voi mai trăi!
Poate vei fi uimit că, iubindu-te aşa cum te iubesc, am întârziat atât de mult să te smulg din acest somn adânc. Cine ştie dacă un reproş amar nu va veni să întunece tandreţea primelor gesturi de recunoştinţă pe care le vei depune pe mormântul meu? Da, am prelungit, fără folos pentru dumneata, o experienţă de interes general. Ar fi trebuit să rămân credincios primului meu gând şi să-ţi redau viaţa îndată după semnarea păcii. Dar ce!
