NEPOT AL LUI JEAN MEISER,

EXECUTASE TESTAMENTUL UNCHIULUI SĂU

Doctorul Hirtz din Berlin, care copiase acest testament cu mâna sa, se scuză foarte îndatoritor pentru a nu-l fi trimis mai devreme. Afacerile îl obligaseră să călătorească departe de capitală. Trecând prin Dantzig, îşi oferise plăcerea de a vizita pe domnul Nicolas Meiser, fost fabricant de bere, actualmente în vârstă de şaizeci şi şase de ani. Bătrânul acela îşi amintea foarte bine de moartea şi de testamentul unchiului său, savantul; nu vorbea, însă, despre acestea decât cu o anumită aversiune. El afirma de altfel că, îndată după decesul lui Jean Meiser, adunase zece medici din Dantzig în jurul mumiei colonelului; arăta chiar o declarație unanimă a acelor domni, atestând că un om uscat la etuvă nu poate în niciun fel şi prin niciun mijloc să renască la viaţă. Acel certificat, redactat de adversarii şi duşmanii defunctului, nu făcea nicio menţiune despre memoriul anexat testamentului. Nicolas Meiser jura pe toţi sfinţii (nu însă fără a roşi în mod vizibil) că acea scriere privitoare la procedeele ce trebuiau urmate pentru a-l reînvia pe colonel nu fusese niciodată cunoscută nici de el nici de soţia sa. Întrebat despre motivele care îl determinaseră să se descotorosească de un depozit atât de preţios ca trupul domnului Fougas, el spunea că îl conservase cincisprezece ani în casa sa cu toate omagiile şi toate atenţiile imaginabile; însă după acest răstimp, obsedat de vedenii şi trezit aproape în fiecare noapte de fantoma colonelului care venea să-l tragă de picioare, se hotărâse să-l vândă cu douăzeci de scuzi unui amator din Berlin. De când se debarasase de acea tristă vecinătate, dormea mult mai bine, dar încă nu cu totul bine, căci îi fusese imposibil să uite chipul colonelului.

La aceste informaţii, domnul Hirtz, medic al A.S.R. prinţul regent al Prusiei, adăugă câteva cuvinte în numele său personal. El nu credea că

reînvierea unui om sănătos şi deshidratat cu precauţie era imposibilă în

teorie; credea chiar că procedeul de uscare indicat de ilustrul Jean Meiser era cel mai bun de urmat. Dar, în cazul de faţă, nu i se părea posibil ca acest colonel Fougas să poată fi readus la viaţă: influenţele atmosferice şi variaţiile de temperatură pe care le suferise pe durata a patruzeci şi şase de ani trebuie că alteraseră umorile şi ţesuturile.

Acesta era şi sentimentul domnului Renault şi al fiului său. Pentru a potoli niţel exaltarea Clémentinei, ei îi citiră ultimele paragrafe din scrisoarea domnului Hirtz. I se ascunse testamentul lui Jean Meiser, care n-ar fi făcut decât să-i înfierbânte mintea. Însă acea mică imaginaţie fermenta neobosit, orice s-ar fi întreprins pentru a o potoli. Clémentine căuta acum compania doctorului Martout; discuta cu el, voia să vadă

experienţa în legătură cu reînvierea rotiferelor. Întoarsă acasă, ea se gândea puţin la Léon şi mult la colonel. Proiectul căsătoriei stătea încă în picioare, dar nimeni nu îndrăznea să aducă vorba de publicarea anunţului. La gesturile de tandreţe cele mai mişcătoare ale viitorului ei soţ, tânăra logodnică răspundea prin discuţii asupra principiului vital. Vizitele sale în casa Renault nu se adresau celor în viaţă, ci mortului. Toate raţionamentele pe care le folosiră pentru a o lecui de o speranţă nebunească nu făcură

decât s-o arunce într-o melancolie adâncă. Frumoasele ei culori păliră, strălucirea din priviri i se stinse. Roasă de o boală secretă, ea pierdu acea simpatică vioiciune care era un fel de lumină a tinereţii şi a bucuriei.

Trebuie că schimbarea era foarte vizibilă, căci domnişoara Sambucco, care nu avea ochi de mamă, se îngrijoră.

Domnul Martout, convins că această boală a sufletului nu avea să cedeze decât la un tratament moral, veni s-o vadă într-o dimineaţă şi îi spuse:

— Scumpa mea copilă, deşi nu-mi explic prea bine marele interes pe care îl porţi acelei mumii, am făcut ceva pentru ea şi pentru dumneata. Am trimis domnului Karl Nibor bucăţica de ureche pe care a desprins-o Léon.

Clémentine făcu ochii mari.

— Nu mă înţelegi? reluă doctorul. E vorba de a recunoaşte dacă umorile şi ţesuturile colonelului au suferit alterări grave. Domnul Nibor, cu microscopul său, ne va spune care e situaţia. Ne putem bizui pe el: e un geniu infailibil. Din răspunsul, său vom afla dacă trebuie să procedăm la resurecţia omului nostru, ori nu ne rămâne decât să-l îngropăm.

— Ce! exclamă fata, se poate stabili dacă un om este mort sau viu după o mostră?

— Nu-i trebuie nimic mai mult doctorului Nibor. Uită-ţi deci preocupările timp de opt zile. Îndată ce va sosi răspunsul, ţi-l voi da să-l citeşti. Am stimulat curiozitatea marelui savant: el nu ştie absolut nimic despre fragmentul pe care i-l trimit. Dacă însă, prin imposibil, ne-ar spune că această bucată de ureche aparţine unei fiinţe sănătoase, l-aş ruga să vină

Ia Fontainebleau să ne ajute să-i redăm viaţa.

Această vagă rază de speranţă risipi melancolia Clémentinei, şi îşi readuse frumoasa ei sănătate, începu iar să cânte, să râdă, să zburde prin grădina mătuşii sale şi prin casa domnului Renault. Blândele conversaţii reîncepură; se vorbi din nou de căsătorie, fu publicat primul anunţ.

„În sfârşit, spunea Léon, o regăsesc!”

Doamna Renault însă, înţeleapta şi prevăzătoarea mamă, clătina din cap cu tristeţe:

„Totul nu-i decât pe jumătate bine, spunea ea. Nu-mi place că nora mea se preocupă atâta de un prea frumos băiat uscat. Ce se va întâmpla cu noi atunci când va afla că e imposibil să fie readus la viaţă? Gărgăunii ei nu-şi vor lua din nou zborul? Şi, presupunând că reuşesc să-l învie, printr-o minune! sunteţi siguri că nu se va îndrăgosti de el? Într-adevăr, ce nevoie avea Léon să cumpere mumia asta? Asta numesc eu bani aruncaţi în vânt!”

Într-o duminică dimineaţa, domnul Martout intră la bătrânul profesor, victorios.

Iată răspunsul care-i sosise de la Paris:

Scumpul meu confrate,

Am primit scrisoarea dumneavoastră şi micul fragment de ţesut căruia m-aţi rugat să-i determin natura. Nu mi-a trebuit mare lucru pentru a vedea despre ce era vorba. Am făcut de douăzeci de ori lucruri mai dificile în expertize de medicină

legală. Puteţi chiar să vă dispensaţi de formula consacrată:

„După ce veţi efectua examenul la microscop, am să vă spun ce este”. Şireteniile astea nu servesc la nimic: microscopul meu ştie mai bine decât dumneavoastră ce mi-aţi trimis. Dumneavoastră

cunoaşteţi forma şi culoarea lucrurilor; el vede structura lor

intimă, raţiunea de a fi, condiţiile de viaţă şi de moarte.

Fragmentul dumneavoastră de materie uscată, lat cât jumătatea unghiei mele şi aproape la fel de gros, după ce a rămas douăzeci şi patru de ceasuri sub un glob, într-o atmosferă

saturată de apă, la temperatura corpului omenesc, a devenit suplu, deşi puţin elastic. Am putut atunci să-l disec; să-l studiez ca pe o bucată de carne proaspătă şi să plasez sub microscop fiecare din părţile sale care îmi părea de o consistenţă sau de o culoare diferită.

Mai întâi am găsit în mijloc o parte subţire, mai dură şi mai elastică decât restul, şi care mi-a prezentat trama şi celulele cartilagiului. Nu era nici cartilagiul nasului, nici cartilagiul unei articulaţii, ci exact fibro-cartilagiul urechii. Aşadar, mi-aţi trimis o bucată de ureche, şi nu este capătul de jos, lobul care se găureşte la femei pentru a pune cercei de aur, ci capătul de sus, în care se întinde cartilagiul.

În interior, am detaşat o piele fină în care microscopul mi-a arătat o epidermă delicată, perfect intactă; o dermă nu mai puţin intactă, cu mici papile, şi mai ales traversată de o mulţime de fire de păr dintr-un fin puf omenesc. Fiecare din aceşti mici peri îşi avea rădăcina îngropată în foliculul său, iar foliculul era însoţit de cele două mici glande ale sale. Am să vă spun chiar ceva mai mult: aceste fire de puf aveau o lungime de patru până la cinci milimetri şi o grosime de trei până la patru sutimi de milimetru; este dublul mărimii unui frumos puf care înfloreşte pe o ureche feminină; de unde am conchis că bucata dumneavoastră de ureche aparţine unui bărbat.

Către marginea îndoită a cartilagiului, am găsit elegantele fascicule striate ale muşchiului helixului, şi atât de perfect intacte încât s-ar fi zis că nu aşteptau decât să se contracte. Sub piele şi aproape de muşchi, am găsit mai multe mici reţele nervoase, alcătuite fiecare din opt până la zece tuburi a căror măduvă era la fel de intactă şi omogenă ca în nervii prelevaţi de la un animal viu sau luaţi dintr-un membru amputat.

Sunteţi satisfăcut? Cereţi îndurare? Ei bine! n-am ajuns încă la capătul listei!

În ţesutul celular interpus între cartilagiu şi piele, am găsit mici artere şi vinişoare a căror structură era perfect identificabilă. Ele conţin serum cu globule roşii de sânge. Aceste globule erau toate circulare, biconcave, perfect regulate; ele nu prezentau nici danteluri, nici acel aspect de zmeură, care caracterizează globulele de sânge ale unui cadavru.

Pe scurt, dragul meu confrate, am găsit în acest fragment aproape tot ce se găseşte în corpul omului: cartilagiu, muşchi, nerv, piele, fire de păr, glande, sânge etc. Şi totul într-o stare perfect sănătoasă şi normală. Aşadar, nu mi-aţi trimis un fragment de cadavru, ci o bucată dintr-un om viu, ale cărui umori şi ţesuturi nu sunt deloc descompuse.

Binevoiţi etc.

KARL NIBOR

Paris, 30 iulie 1859.

9

MULT ZGOMOT ÎN FONTAINEBLEAU

Fără întârziere începu să se vorbească în oraş că domnul Martout şi domnii Renault îşi propuneau să reînvie un om, cu concursul mai multor savanţi din Paris.

Domnul Martout adresase un memoriu detaliat celebrului Karl Nibor, care se grăbise să-l facă cunoscut Societăţii de biologie. Fu numită pe loc o comisie pentru a-l însoţi de domnul Nibor la Fontainebleau. Cei şase comisari şi raportorul conveniseră să plece din Paris în ziua de 15 august, fericiţi să scape de zarva serbărilor publice. Îl înştiinţară pe domnul Martout să pregătească experienţa, care nu trebuia să dureze mai puţin de trei zile.

Câteva gazete din Paris anunţară acest mare eveniment la rubrica faptul divers, dar publicul îi acordă puţină atenţie. Întoarcerea solemnă a armatei din Italia ocupa în exclusivitate toate spiritele, şi de altfel francezii nu acordă decât o încredere mediocră miracolelor făgăduite de jurnale.

La Fontainebleau însă fu cu totul altceva. Nu numai domnul Martout şi domnii Renault, dar şi domnul Audret arhitectul, domnul Bonnivet notarul, şi zece alte mărimi din oraş văzuseră şi pipăiseră mumia colonelului. Ei vorbiseră despre ea prietenilor lor, o descriseseră pe cât putuseră mai bine, povestiseră istoria ei. Două sau trei copii ale testamentului domnului Meiser circulau din mână în mână. Chestiunea reviviscenţelor era la ordinea zilei; lumea o discuta în jurul Bazinului cu Crapi, ca în plină Academie de ştiinţe. Puteai auzi vorbindu-se despre rotifere şi tardigrade până şi la Piaţa mare!

Se cuvine să declarăm, că resurecţioniştii nu erau în majoritate. Câţiva profesori de la colegiu, remarcaţi prin spiritul lor paradoxal, câţiva adepţi ai miraculosului, impresionaţi şi convinşi că făcuseră să se-nvârtă mesele, în sfârşit o jumătate de duzină din acei veterani bombănitori cu mustaţa albă, care cred că moartea lui Napoleon I este o calomnie răspândită de

englezi, alcătuiau grosul armatei. Domnul Martout avea împotriva sa nu numai pe cei sceptici, dar şi mulţimea fără număr a credincioşilor. Unii îl luau în râs, ceilalţi îl proclamau subversiv, periculos, duşman al ideilor fundamentale pe care se întemeiază societatea. Slujitorul unei mici biserici predică pe ocolite împotriva prometeilor care au de gând să uzurpe privilegiile cerului, însă preotul parohiei, excelent om şi tolerant, nu se temu să spună în cinci-şase case că vindecarea unui bolnav atât de lipsit de speranţă ca domnul Fougas ar fi dovada puterii şi milei lui Dumnezeu.

Garnizoana din Fontainebleau era alcătuită atunci din patru escadroane de cuirasieri şi din regimentul 23 de linie, care se distinsese la Magenta.

Atunci când se află în fostul regiment al colonelului Fougas că acest ilustru ofiţer avea să se întoarcă poate la viaţă, fu o emoţie generală. Un regiment îşi cunoaşte istoria, iar istoria regimentului 23 fusese aceea a lui Fougas, din februarie 1811 până în noiembrie 1813. Toţi soldaţii ascultaseră citită în camerele lor anecdota următoare: în ziua de 27 august 1813, în timpul bătăliei de Ia Dresda, împăratul zăreşte un regiment francez la poalele unei redute ruse din care era împroşcat cu mitralii. Cere informaţii; i se răspunde că este regimentul 23 de linie. „Imposibil, spune el, regimentul 23