Clémentine, care urmărea cu emoţie vizibilă toate gesturile iubitului ci, n-ar fi scăpat lumânarea din mână, scoţând un ţipăt de spaimă. Se adunară

degrabă în jurul ei; Léon o ridică pe braţe şi duse pe un scaun; domnul Renault dădu fuga după săruri: ea era palidă ca moartă şi părea pe punctul de a leşina.

Îşi reveni imediat şi linişti pe toată lumea cu un surâs fermecător.

— Iertaţi-mă, spuse ea, pentru criza aceasta de spaimă atât de ridicolă; dar tot ce ne-a spus domnul Léon… şi apoi… figura aceea ce părea adormită… mi s-a părut că bietul om stă să deschidă gura strigând că îl facem să sufere.

Léon se grăbi să închidă cutia din lemn de nuc, în timp ce domnul Martout ridică fragmentul de ureche şi-l puse în buzunar. Dar Clémentine, care continua să se scuze şi să zâmbească, fu cuprinsă de un nou acces de emoţie şi izbucni în lacrimi. Inginerul se aruncă la picioarele ei, nu mai conteni cu scuzele şi vorbele bune, şi făcu tot ce putu pentru a potoli această durere inexplicabilă. Clémentine îşi ştergea lacrimile, apoi se pornea din nou şi mai tare, şi plângea în hohote, de ţi se rupea inima, fără

să ştie pentru ce.

— Ce animal sunt! murmură Léon smulgându-şi părul din cap. În ziua în care o revăd după trei ani de absenţă, nu-mi imaginez nimic mai spiritual decât să-i arăt mumii? Dădu una cu piciorul în triplul cufăr al colonelului spunând: Aş vrea ca blestematul ăsta de colonel să se fi dus la dracu!

— Nu! ţipă Clémentine cu o violenţă şi o înverşunare îndoită. Nu-l blestema, domnule Léon. A suferit atâta! Ah! sărmanul, sărmanul om

nefericit!

Domnişoara Sambucco se simţea puţin ruşinată, îşi scuza nepoata şi jura că niciodată, din cea mai fragedă copilărie, aceasta nu lăsase să se vadă o asemenea sensibilitate. Domnul şi doamna Renault, care o văzuseră

crescând, doctorul Martout care îndeplinea pe lângă ea funcţia de medic, arhitectul, notarul, într-un cuvânt, toate persoanele prezente erau de-a dreptul stupefiate. Clémentine nu era o fiinţă hipersensibilă: nu era nicio fată de pension romanţioasă. Tinereţea ei nu fusese nutrită cu Anne Radcliffe; nu credea în stafii; umbla foarte liniştită prin casă, la orele zece seara, fără lumină. Cu câteva luni înainte de plecarea lui Léon, atunci când îi murise mama, ea nu voise să împartă cu nimeni trista fericire de a veghea în rugăciune în camera mortuară.

— Asta ne va fi învăţătură de minte, spuse mătuşa, să mai rămânem în picioare după ora zece; ce spun eu? e ora douăsprezece fără un sfert. Vino, copila mea; ai să mergi direct la culcare.

Clémentine se ridică supusă, dar, când să iasă din laborator, se întoarse din drum şi, dintr-un capriciu şi mai inexplicabil decât durerea sa, voi neapărat să mai vadă o dată chipul colonelului. În zadar o dojeni mătuşa sa; în ciuda observaţiilor domnişoarei Sambucco şi ale tuturor celor de faţă, ea deschise cutia din lemn de nuc, îngenunche în faţa mumiei şi o sărută pe frunte.

— Bietul om! spuse ca ridicându-se; ce frig îi este! Domnule Léon, făgăduieşte-mi că, dacă e mort, ai să pui să-l îngroape în pământ sfinţit!

— Cum doreşti, domnişoară. Mă gândeam să-l trimit la muzeul antropologic, cu permisiunea tatălui meu; ştii, însă că nu-ţi putem refuza nimic.

Nu se despărţiră la fel de veseli ca la început, nici pomeneală! Domnul Renault şi fiul său conduseră pe domnişoara Sambucco şi pe nepoata ei până în poarta casei şi-l întâlniră pe zdrahonul de colonel de cuirasieri care o onora pe Clémentine cu atenţiile sale. Tânăra fată strânse cu tandreţe braţul logodnicului şi îi spuse:

— Iată un bărbat care nu mă poate vedea niciodată fără să ofteze. Şi ce oftaturi, dumnezeule mare! Unul singur ar fi de-ajuns ca să umfle pânzele unei corăbii. Trebuie să recunoşti că rasa coloneilor a cam degenerat din

1813 încoace! Nu mai întâlneşti colonei atât de distinşi ca nefericitul nostru prieten!

Léon recunoscu tot ce dori ea. Nu-şi putea explica însă prea limpede pentru ce devenise prietenul unei mumii pe care plătise douăzeci şi cinci de ludovici. Pentru a schimba discuţia, îi spuse Clémentinei:

— Nu ţi-am arătat tot ce am adus mai bun. M. S. împăratul întregii Rusii mi-a dăruit o mică stea de aur smălţuit care se poartă atârnată de o panglică. Îţi plac panglicile care se pun la butonieră?

— O! da, răspunse ea, panglica roşie a Legiunii de onoare! Ai remarcat?

Bietului colonel i-a mai rămas o fâşie pe uniformă, dar crucea nu mai este.

Nemţii aceia răi i-or fi smuls-o când l-au făcut prizonier!

— Se prea poate, zise Léon.

Întrucât ajunseseră în faţa casei domnişoarei Sambucco, trebuiră să se despartă. Clémentine îi întinse mâna lui Léon, căruia i-ar fi plăcut mai mult obrazul.

Tatăl şi fiul se întoarseră acasă, braţ la braţ, mergând agale şi lansându-se în nesfârşite presupuneri în legătură cu emoţiile bizare ale Clémentinei.

Doamna Renault îşi aştepta fiul pentru a-l culca: veche şi înduioşătoare obişnuinţă, pe care mamele nu o pierd uşor. Ea îi arătă frumosul apartament care fusese construit pentru viitorul lui menaj, deasupra salonului şi a atelierului domnului Renault.

— Ai să te simţi aici ca-n sânul lui Avram, zise ea arătându-i o cameră de dormit minunată în privinţa confortului. Toate mobilele sunt moi, rotunjite, fără niciun colţ: un orb s-ar plimba fără teama de a se răni. Aşa înţeleg eu un interior plăcut; fiecare fotoliu trebuie să fie un prieten. Asta costă ceva bani, fraţii Penon au venit de la Paris anume. Dar un om trebuie să se simtă bine în casa lui, pentru a nu fi ispitit să iasă în oraş.

Această blândă pălăvrăgeală maternă se prelungi două ceasuri bune şi se vorbi îndelung despre Clémentine, după cum bănuiţi. Léon o găsea mai frumoasă decât şi-o închipuise în visele lui cele mai dulci, însă mai puţin iubitoare. „Dracu să mă ia! îşi zise el, suflând în lumânare; s-ar crede că

blestematul ăsta de colonel împăiat a venit să se vâre între noi!”

5

VISURI DE DRAGOSTE ŞI ALTELE

Léon află pe propria-i piele că nu-s de ajuns o conştiinţă curată şi un pat bun pentru a-ţi asigura un somn adânc. Se culcase ca un sibarit, inocent ca un păstor din Arcadia şi, pe deasupra, obosit ca un soldat care a dublat etape: cu toate acestea, o insomnie grea îl chinui până dimineaţa. În zadar se suci şi se răsuci în toate părţile, ca pentru a-şi arunca povara de pe un umăr pe celălalt. Nu închisese ochii decât după ce văzu primele licăriri ale zorilor argintând crăpăturile obloanelor.

Adormi cu gândul la Clémentine; un vis plăcut nu întârzie să-i arate chipul iubitei. O văzu în toaletă de mireasă, în capela castelului imperial.

Se sprijinea de braţul domnului Renault tatăl, care îşi pusese pinteni pentru ceremonie. Léon venea în urmă, oferind braţul domnişoarei Sambucco; bătrâna domnişoară era decorată cu Legiunea de onoare. Apropiindu-se de altar, mirele observă că picioarele tatălui său erau subţiri ca nişte beţe şi, cum tocmai voia să-şi exprime uimirea, domnul Renault se întoarse şi îi spuse: „Sunt subţiri deoarece sunt uscate; însă nu sunt deformate.” Pe când dădea această explicaţie chipul i se altera, i se schimbară trăsăturile, îi crescură mustăţi negre, iar el semăna teribil cu colonelul. Ceremonia începu. Fundalul corului era plin de tardigrade şi de rotifere cât oamenii de mari şi îmbrăcate ca nişte cantori; ele intonară, bâzâind ca bondarii, un imn al compozitorului german Meisef care începea astfel: Principiul vital

E o ipoteză gratuită!

Versurile şi muzica îi părură admirabile lui Léon; se străduia să şi le întipărească în minte, când oficiantul înainta spre el cu două inele de aur pe o tavă de argint. Preotul acesta era un colonel de cuirasieri în mare ţinută. Léon se întrebă unde şi când îl mai întâlnise: se întâmplase cu o zi înainte, scara, în faţa porţii Clémentinei. Cuirasierul murmură aceste cuvinte: „Rasa coloneilor a cam degenerat de la 1813!” Scoase un oftat

adânc, şi nava capelei, care era un vas de linie, fu antrenată pe valuri cu o iuţeală de patrusprezece noduri. Léon luă liniştit micul inel de aur şi se pregăti să-l vâre în degetul Clémentinei, dar observă că mâna logodnicei sale era uscată; numai unghiile îşi păstraseră prospeţimea firească. I se făcu frică şi o luă la fugă prin biserică, pe care o găsi plină de colonei de toate vârstele şi de toate armele. Mulţimea era atât de compactă încât îi trebuiră

nişte eforturi nemaipomenite pentru a o străbate. Scapă în sfârşit, dar aude în urma sa paşii precipitaţi ai unui om care vrea să-l ajungă, îşi dublează

viteza, se aruncă în patru labe, galopează, nechează, arborii de pe marginea străzii fug în urma lui, el nu mai atinge pământul. Duşmanul se apropie însă cu iuţeala vântului; i se aude zgomotul paşilor; pintenii îi zornăie; l-a ajuns pe Léon, îl înşfacă de coamă şi se avântă dintr-un salt deasupra sa, înfigându-i pintenii în coaste. Léon se cabrează; călăreţul se apleacă la urechea lui şi îi spune, mângâindu-l cu cravaşa: „Nu sunt greu de dus; treizeci de livre de colonel!” Nefericitul logodnic al domnişoarei Clémentine face un efort violent, se azvârle într-o parte; colonelul cade şi trage spada. Léon nu ezită; se pune în gardă, se bate, simte aproape imediat spada colonelului intrându-i în inimă până la gardă. Răceala lamei se întinde şi se tot întinde şi sfârşeşte prin a-l îngheţa pe Léon din cap până-n picioare. Colonelul se apropie şi îi spune zâmbind: „Arcul s-a rupt; mica lighioană a murit.” El depune trupul într-o ladă de nuc, care e prea scurtă

şi prea îngustă. Strâns din toate părţile, Léon se luptă, se zbate şi se trezeşte, în sfârşit, zdrobit de oboseală şi pe jumătate înăbuşit în spaţiul dintre perete şi pat.

Cu ce iuţeală sări el în papuci! Cu câtă grabă deschise ferestrele şi dădu în lături obloanele! „El făcu lumină şi văzu că era un lucru bun”, cum se spune. Brrr! Se scutură de amintirile visului aşa cum un câine ud se scutură

de picăturile de apă. Faimosul cronometru de la Londra îi arătă că era ora nouă; o ceaşcă de şocolată servită de Gothon contribui din plin la descâlcirea gândurilor sale. Apucându-se să-şi facă toaleta într-o încăpere foarte luminoasă, veselă şi comodă, el se reconcilie cu viaţa reală. „Dacă

chibzuiesc bine, îşi zicea el pieptănându-şi barba blondă, n-am avut parte decât de întâmplări fericite. Iată-mă întors în patrie, în sânul familiei şi într-o casă frumoasă, care e a noastră. Tata şi mama sunt sănătoşi, cu

însumi mă bucur de sănătatea cea mai înfloritoare. Averea noastră e modestă, însă şi gusturile noastre sunt pe potrivă şi nu ne lipseşte niciodată

nimic. Prietenii noştri m-au primit ieri cu braţele deschise; nu avem duşmani. Cea mai frumoasă persoană din Fontainebleau consimte să

devină soţia mea; pot să mă însor cu ea în mai puţin de trei săptămâni, dacă

am chef să grăbesc un pic evenimentele. Clémentine nu m-a întâmpinat ca pe un oarecare; nici pomeneală. Frumoşii ei ochi îmi zâmbeau aseară cu graţia cea mai tandră. E adevărat că a plâns la urmă, e un fapt. Iată singurul meu necaz, singura mea îngrijorare, cauza unică a visului meu stupid de azi-noapte. A plâns, dar pentru ce? Pentru că am fost destul de prost ca s-o distrez cu o disertaţie şi cu o mumie. Ei bine! voi pune să îngroape mumia, şi nimic pe lume nu va mai putea să ne tulbure fericirea!

Coborî la parter, fredonând o arie din Le Nozze. Domnul şi doamna Renault, care nu aveau obiceiul să se culce după miezul nopţii, dormeau încă. Intrând în laborator, văzu că tripla ladă a colonelului era închisă.

Gothon pusese pe capac o cruciuliţă de lemn negru şi o ramură de merişor sfinţit. „Faceţi aşadar colecţii!” murmură el printre dinţi, cu un zâmbet câtuşi de puţin sceptic. În aceeaşi clipă observă că, în tulburarea ei, Clémentine îşi uitase cadourile pe care i le adusese. Le puse într-un pachet, se uită la ceas şi socoti că nu era nicio indiscreţie să dea o fugă până la casa domnişoarei Sambucco.