Léon, înarmat cu o trusă de cheiţe, deschidea cuferele unul după altul.
Clémentine şedea în faţa lui pe o ladă mare de o formă alungită şi îl sorbea din ochi cu mai multă afecţiune decât curiozitate. Începură prin a pune deoparte două enorme lăzi pătrate, care nu conţineau decât eşantioane de
mineralogie, după care trecură în revistă tot felul de lucruri de preţ pe care inginerul le înfăşurase în rufăria şi în veşmintele sale.
O dulce mireasmă de piele de Rusia, de ceai de caravană, de tutun din Levant şi de esenţă de trandafiri se răspândi curând în atelier. Léon aducea din toate câte ceva, după obiceiul călătorilor bogaţi care au lăsat în urma lor o familie şi mulţime de prieteni. El descoperi rând pe rând stofe asiatice, narghilele din argint bătut cu ciocanul, care vin din Persia, cutii de ceai, şerbeturi de trandafir, esenţe preţioase, ţesături de aur de Tarjok, arme vechi, un serviciu de argintărie încrustat cu smalţ de la fabrica din Tuia, pietre preţioase montate à la russe, brăţări din Caucaz, coliere din ambră
lăptoasă şi un sac de piele plin cu turcoaze, aşa cum se văd la târgul din Nijnii-Novgorod. Fiecare obiect trecea din mână-n mână, în mijlocul întrebărilor, al explicaţiilor şi interjecţiilor de tot felul. Toţi prietenii care se aflau acolo primiră darurile care le erau destinate. Fu un concert de refuzuri politicoase, de insistenţe prieteneşti şi de mulţumiri pe toate tonurile. Inutil să spun că cea mai mare parte îi reveni Clémentinei; ea însă
nu se lăsase rugată, căci, în punctul unde se ajunsese, toate acele lucruri frumoase intrau în darul de nuntă şi nu ieşeau din familie.
Léon aducea tatălui său un prea frumos halat de casă, din stofă
întreţesută cu aur, câteva cărţi vechi găsite la Moscova, un frumos tablou de Greuze, rătăcit printr-un nemaipomenit joc al întâmplării într-o dugheană infectă din Gastinitvor, două magnifice eşantioane de cristal de stâncă şi un baston al domnului von Humboldt.
— Vezi, îi spuse el domnului Renault, punându-i în mâini acel baston istoric, post-scriptum-ul din ultima ta scrisoare n-a căzut în baltă.
Bătrânul profesor primi acest dar cu o emoţie vizibilă.
— N-am să mă slujesc niciodată de el, îi spuse el fiului. Napoleonul ştiinţei l-a ţinut în mână sa. Ce-ar crede lumea dacă un bătrân sergent ca mine şi-ar îngădui să-l poarte în plimbările sale prin pădure? Şi colecţiile?
N-ai putut cumpăra nimic din ele? S-au vândut foarte scump?
— N-au fost vândute, răspunse Léon. Totul a intrat în muzeul naţional de la Berlin. Însă în graba mea de a-ţi satisface dorinţa m-am lăsat furat într-un mod straniu. În chiar ziua sosirii mele, am împărtăşit dorinţa ta servitorului localnic care mă însoţea. El mi-a jurat că un mărunt negustor
de lucruri de ocazie, evreu, un prieten de-al său, cu numele de Titter, căuta să vândă o foarte frumoasă piesă anatomică, provenind din succesiune.
Am dat fuga la evreu, am examinat mumia, căci mumie era, şi am plătit fără a mă tocmi preţul cerut. Dar a doua zi, un prieten al domnului von Humboldt, profesorul Hirtz, mi-a povestit istoria acestei zdrenţe omeneşti care zăcea în prăvălie de peste zece ani şi care nu aparţinuse niciodată
domnul von Humboldt. Unde naiba a vârât-o Gothon? Ah! domnişoara Clémentine stă pe ea.
Clémentine voi să se ridice, dar Léon o făcu să se aşeze la loc.
— Avem tot timpul, spuse el, să privim vechitura asta, şi de altfel vă
închipuiţi că nu e un spectacol hazliu. Iată istoria pe care mi-a povestit-o moş Hirtz; de altfel mi-a promis că-mi va trimite copia unui memoriu destul de curios asupra acestui subiect. Nu plecaţi încă, scumpă
domnişoară Sambucco! E vorba de un mic roman militar şi ştiinţific. Vom privi mumia după ce vă voi pune la curent cu nenorocirile sale.
— Zău aşa! strigă domnul Audret, arhitectul castelului, tu vrei să ne povesteşti romanul mumiei. Prea târziu, sărmane Léon: Théophile Gautier ţi-a luat-o înainte, în foiletonul din Le Moniteur şi toată lumea cunoaşte povestea egipteană!
— Povestea mea, zise Léon, nu e mai egipteană decât Manon Lescaut.
Bunul nostru doctor Martout, aci de faţă, trebuie să cunoască numele profesorului Jean Meiser din Dantzig; acesta trăia la începutul secolului nostru şi cred că ultimele sale lucrări sunt din 1824 sau 1825.
— Din 1823, răspunse domnul Martout. Meiser este unul din savanţii care au făcut cea mai mare cinste Germaniei. În mijlocul războaielor îngrozitoare care îi însângerau patria, el urmări lucrările lui Lecuwenkocck, ale lui Baker, ale lui Needham, ale lui Fontana şi ale lui Spallanzani asupra animalelor reviviscente. Şcoala noastră cinsteşte în el pe unul din părinţii biologiei moderne.
— Dumnezeule! Ce vorbe mari şi mârşave! strigă domnişoara Sambucco. E oare îngăduit să reţii oamenii la o asemenea oră pentru a-i pune să asculte vorbindu-se nemţeşte?!
Clémentine încercă s-o calmeze.
— Nu asculta cuvintele mari, scumpa mea mătuşică, rezervă-te pentru
roman, deoarece există un roman!
— Unul teribil, spuse Léon. Domnişoara Clémentine şade pe o victimă
omenească, sacrificată pentru ştiinţă de profesorul Meiser.
De data aceasta, Clémentine se ridică şi, la iuţeală, logodnicul ei îi oferi un scaun, aşezându-se el însuşi pe locul părăsit de ea. Auditorii, temându-se că romanul lui Léon ar putea fi în mai multe volume, ocupară
loc în jurul lui, care pe un cufăr, care într-un fotoliu.
3
CRIMA SAVANTULUI PROFESOR MEISER
— Doamnelor, spuse Léon, profesorul Meiser nu era un răufăcător de rând, ci un om devotat ştiinţei. Dacă l-a ucis pe colonelul francez care se odihneşte în acest moment sub pulpanele redingotei mele, a făcut-o în primul rând pentru a-i salva viaţa, apoi pentru a lămuri o chestiune care vă
interesează şi pe dumneavoastră în cel mai înalt grad.
Durata existenţei noastre este infinit de scurtă. E un fapt pe care nimeni n-ar putea să-l conteste. Când te gândeşti că peste o sută de ani niciuna din cele două sau zece persoane câte sunt adunate în această casă nu va mai exista pe faţa pământului! Nu-i oare o jale?
Domnişoara Sambucco scoase un oftat adânc. Léon continuă:
— Vai! domnişoară, de multe ori am suspinat şi eu ca dumneavoastră la ideea acestei triste necesităţi. Aveţi o nepoată, cea mai frumoasă şi cea mai adorabilă dintre toate nepoatele şi privind la chipul ei încântător vi se umple inima de bucurie. Dumneavoastră doriţi însă ceva mai mult; nu veţi fi satisfăcută decât atunci când vă veţi fi văzut nepoţeii alergând. Îi veţi vedea, sunt sigur. Îi veţi vedea însă şi pe copiii lor? E îndoielnic. Pe nepoţii lor? E imposibil. Cât despre a zecea, a douăzecea, a treizecea generaţie, să
nu ne mai gândim.
