Şi totuşi ne gândim, nu există probabil om care să nu-şi fi spus măcar o dată în viaţă: „De-aş putea să mă mai nasc din nou peste două sute de ani!”

Unul ar vrea să vină din nou pe lume pentru a afla veşti despre familia sa, altul despre dinastia sa. Un filozof e curios să ştie dacă ideile pe care le-a semănat au dat roade; un politician dacă partidul său a ieşit învingător; un avar, dacă moştenitorii săi nu i-au risipit averea pe care el a strâns-o; un simplu proprietar, dacă pomii din grădina sa au crescut. Nimeni nu e indiferent faţă de destinele viitoare ale acestei lumi pe care o străbatem în galop în spaţiul câtorva ani şi pentru a nu ne mai întoarce. Câţi oameni au invidiat soarta lui Epimenide, care adormi într-o grotă şi îşi dădu seama,

redeschizând ochii, că lumea îmbătrânise! Cine n-a văzut pe seama sa minunata aventură a Frumoasei din pădurea adormită?

Ei bine! doamnelor, profesorul Meiser, unul din oamenii cei mai serioşi din veacul nostru, era convins că ştiinţa poate să adoarmă o fiinţă vie şi s-o trezească după un număr nesfârşit de ani, să oprească toate funcţiunile trupului, să suspende viaţa, să smulgă pe individ acţiunii timpului pentru un secol sau două, şi să-l reînvie apoi.

— Era deci nebun? strigă doamna Renault.

— N-aş putea să jur. Avea însă ideile lui în privinţa marelui resort care pune în mişcare fiinţele vii. Îţi aminteşti, dragă mamă, prima impresie pe care ai avut-o, fetiţă fiind, atunci când ţi s-a arătat interiorul unui ceasornic în mişcare? Ai fost convinsă că în mijlocul cutiei exista o mică lighioană

fără astâmpăr care se zbătea douăzeci şi patru de ore pe zi pentru a face să

se învârtă acele. Dacă acele nu mai mergeau, spuneai: „Înseamnă că mica lighioană a murit”. Ea, poate, nu era decât adormită.

Ţi s-a explicat de atunci că ceasornicul cuprinde un ansamblu de organe bine potrivite şi bine unse, care se mişcau în mod spontan într-o armonie perfectă. Dacă se întâmplă să plesnească un resort, dacă se rupe o rotiţă, dacă un fir de nisip intră între două piese, ceasornicul nu mai merge, iar copiii au dreptate când strigă: „Mica lighioană a murit!” Să ne închipuim însă un ceasornic solid, bine alcătuit, sănătos din toate punctele de vedere, şi oprit deoarece organele nu mai alunecă din lipsă de ulei. Mica lighioană

nu este moartă: nu e nevoie decât de un strop de ulei pentru a o trezi.

Iată aici un cronometru excelent, de la fabrica din Londra. Merge cincisprezece zile încontinuu fără a fi întors. I-am răsucit cheia alaltăieri, are aşadar treisprezece zile de trăit. Dacă îl dau de pământ, dacă îi rup arcul cel mare, totul s-a terminat. Am ucis mica lighioană. Să presupunem însă că, fără a strica nimic, găsesc mijlocul de a sustrage sau de a usca uleiul fin care permite organelor să alunece unele pe altele, mica lighioană va fi oare moartă? nu, ea va dormi. Iar dovada e că pot atunci să-mi închid ceasornicul într-un sertar, să-l păstrez acolo douăzeci şi cinci de ani şi, dacă

îi pun din nou o picătură de ulei după un sfert de veac, organele se vor pune iar în mişcare. Timpul va fi trecut fără a îmbătrâni mica lighioană

adormită. Ea va avea încă treisprezece zile de mers din clipa trezirii sale.

Toate fiinţele vii, după părerea profesorului Meiser, sunt nişte ceasornice sau nişte organisme care se mişcă, respiră, se hrănesc şi se reproduc cu condiţia ca organele lor să fie intacte şi unse cum se cuvine.

Uleiul ceasornicului este reprezentat la animal de o enormă cantitate de apă. La om, de pildă, apa furnizează în jur de patru cincimi din greutatea totală. Dat fiind un colonel în greutate de o sută cincizeci livre, sunt treizeci livre de colonel şi o sută douăzeci livre sau şaizeci litri de apă. E un fapt demonstrat prin numeroase experienţe. Am spus un colonel, după cum aş

putea spune un rege: toţi oamenii sunt egali în faţa analizei.

Profesorul Meiser era convins, ca toţi savanţii, că a sparge capul unui colonel, ori a-i străpunge inima, ori a-i frânge în două coloana vertebrală, înseamnă a ucide mica lighioană, întrucât creierul, inima, măduva spinării sunt resorturi indispensabile fără de care maşina nu poate merge. Dar el credea de asemenea că, sustrăgând şaizeci de litri de apă dintr-o persoană

în viaţă, adormeai mica lighioană fără a o ucide, că un colonel deshidratat putea să se conserve o sută de ani, apoi să renască la viaţă, atunci când i s-ar reda picătura de ulei, ori mai bine zis cei şaizeci de litri de apă fără de care maşina umană nu s-ar putea pune în mişcare.

Opinia aceasta, care dumneavoastră vă pare inacceptabilă şi mie de asemenea, dar care nu e respinsă în mod absolut de prietenul nostru, doctorul Martout, se întemeia pe o serie de observaţii autentice, pe care oricine le poate verifica şi astăzi.

Există animale care reînvie: nimic nu e mai cert şi nici mai bine demonstrat. Domnul Meiser, după abatele Spallanzani şi mulţi alţii, strângeau în jgheabul streaşinei mici anghile uscate, sfărâmicioase ca sticla, şi le reda viaţa cufundându-le în apă. Facultatea de a renaşte nu e privilegiul unei singure specii: ea a fost constatată la numeroase şi diverse animale. Volvocşii, micile anghile sau anghilulele din oţet, din noroi, din papul stricat, din grâul îmbolnăvit de mălură; rotiferele, care sunt nişte mici creveţi armaţi cu carapace, înzestraţi cu un intestin complet, cu sexe separate, cu un sistem nervos, cu un creier distinct, cu unul sau doi ochi, după genuri, un cristalin şi un nerv optic; tardigradele, care sunt nişte mici păianjeni cu şase până la opt picioare, cu sexe separate, intestin complet, o gură, doi ochi, sistem nervos foarte distinct, sistem muscular foarte

dezvoltat; toate acestea mor şi reînvie de zece şi cincisprezece ori la rând, după voinţa naturalistului. Usuci un rotifer, bună seara! îl înmoi în apă, bună ziua! Totul e să umbli cu mare grijă cu el când e uscat. Vă daţi seama că dacă i-ai sparge doar capul, nicio picătură de apă, niciun fluviu, niciun ocean nu l-ar mai putea reînvia.

Uimitor e faptul că un animal care n-ar putea trăi mai mult de un an, ca anghilula mălurei, poate să rămână douăzeci şi opt de ani fără să moară, dacă ai avut precauţia de a-l deshidrata. Needham culesese un oarecare număr din acestea în 1743; le-a făcut cadoul lui Martin Folkes, care le-a dăruit lui Baker, şi aceste interesante animale reînviară în apă în 1771. Au avut parte de satisfacţia foarte rară de a trăi alături de a douăzeci şi opta generaţie a lor! Un om care şi-ar vedea a douăzeci şi opta generaţie, n-ar fi oare un bunic fericit?

Un alt fapt nu mai puţin interesant este că animalele deshidratate au viaţa infinit mai rezistentă decât celelalte. De s-ar întâmpla ca temperatura să scadă brusc cu treizeci de grade în laboratorul unde ne-am adunat, am face cu toţii o congestie pulmonară. Dacă s-ar ridica cu tot atâtea grade, atenţie la congestiile cerebrale! Ei bine! un animal deshidratat, care nu e definitiv mort, care va reînvia mâine dacă îl înmoi în apă, înfruntă fără

urmări neplăcute variaţiile de nouăzeci şi cinci grade şi şase zecimi.

Domnul Meiser şi mulţi alţii au demonstrat acest lucru.

Rămâne de ştiut dacă un animal superior, un om de pildă, poate fi deshidratat fără mai multe neplăceri decât o anghilulă sau o tardigradă.

Domnul Meiser era convins că da; a scris asta în toate cărţile sale, dar nu a demonstrat-o prin experienţă. Ce păcat, doamnelor! Toţi oamenii interesaţi de viitor, sau nemulţumiţi de viaţă, sau certaţi cu contemporanii lor, s-ar pune la păstrare pentru un secol mai bun, şi nu s-ar mai vedea sinucideri din mizantropie! Bolnavii pe care ştiinţa ignorantă a secolului al nouăsprezecelea i-ar fi declarat incurabili nu şi-ar mai zbura creierii, ci s-ar lăsa deshidrataţi şi ar aştepta în linişte în fundul unei lăzi ca medicul să

găsească un remediu pentru bolile lor. Îndrăgostiţii respinşi nu s-ar mai arunca în râu: ei s-ar culca sub clopotul unei maşini pneumatice şi i-am vedea după treizeci de ani, tineri, frumoşi şi triumfători, sfidând bătrâneţea neînduplecatelor lor iubite şi înapoindu-le dispreţul. Guvernele ar renunţa

la obiceiul murdar şi sălbatic de a ghilotina oamenii periculoşi. Aceştia nu ar mai fi închişi într-o celulă din Mazas pentru a fi abrutizaţi definitiv; ei n-ar mai fi trimişi la şcoala din Toulon, pentru a-şi completa educaţia criminală: ar fi deshidrataţi pe serii, unul pentru zece ani, altul pentru patruzeci, după gravitatea fărădelegilor lor. O simplă magazie ar înlocui închisorile, puşcăriile şi ocnele. Nu s-ar mai teme nimeni de evadări, n-ar mai fi nevoie de hrană pentru prizonieri. O enormă cantitate de fasole uscată şi de cartofi mucegăiţi ar fi redată consumului ţării.

Iată, doamnelor, o palidă mostră din binefacerile pe care doctorul Meiser s-a gândit să le reverse asupra Europei, inaugurând deshidratarea omului. El a efectuat marea sa experienţă în 1813 pe un colonel francez, prizonier, după cum mi s-a spus, şi condamnat ca spion de un consiliu de război. Din nefericire, doctorul nu a reuşit; căci eu l-am cumpărat pe colonel şi cutia sa, la preţul unui cal de remontă, în cea mai infectă

dugheană din Berlin.

4

VICTIMA

— Dragul meu Léon, spuse domnul Renault, tu îmi aminteşti de împărţirea premiilor. Ţi-am ascultat disertaţia aşa cum se ascultă discursul latinesc al profesorului de retorică; există totdeauna în auditoriu o majoritate care nu învaţă nimic din el şi o minoritate care nu înţelege nimic.

Dar toată lumea ascultă răbdătoare, cu gândul la emoţiile care vor veni în continuare. Domnul Martout şi cu mine cunoaştem lucrările lui Meiser şi ale demnului său elev, domnul Pouchet; tu ai spus prea multe dacă ai vrut să ni te adresezi nouă; nu ai spus destul pentru aceste doamne şi aceşti domni care nu cunosc nimic din discuţiile referitoare la vitalism şi organicism. Este oare viaţa un principiu de acţiune care animă organele şi le pune în funcţiune? Ori nu este, dimpotrivă, decât rezultatul organizării, modul de funcţionare al diverselor proprietăţi ale materiei organizate? E o problemă de cea mai mare importanţă, care le-ar interesa chiar şi pe femei, dacă ar fi pusă cu îndrăzneală în faţa lor. Ar fi de ajuns să li se spună:

„Încercăm să aflăm dacă există un principiu vital, sursă şi început al tuturor actelor trupului, ori dacă viaţa nu este decât rezultatul funcţionării fireşti a organelor. Principiul vital, în ochii lui Meiser şi ai discipolului său, nu există; dacă ar exista cu adevărat, spun ei, n-am înţelege cum ar putea el ieşi dintr-un om şi dintr-o tardigradă atunci când le uscăm, şi cum ar putea reintra când le muiem în apă. Or, dacă principiul vital nu există, toate teoriile metafizice şi morale bazate pe existenţa sa trebuiesc revizuite.”

Aceste doamne te-au ascultat cu răbdare, trebuie să le faci dreptate; tot ce-au putut înţelege din acel discurs, niţel latinesc, este că tu le ofereai o disertaţie în locul romanului pe care li-l promiseseşi. Eşti iertat însă, având în vedere mumia pe care ai să ne-o arăţi; deschide cutia colonelului!

— Merităm atâta lucru! strigă Clémentine râzând.

— Şi dacă o să vă speriaţi?

— Să ştii, domnule, că nu mi-e frică de nimeni, nici măcar de coloneii în

viaţă!

Léon apucă din nou trusa de chei şi deschise lada cea lungă, de stejar, pe care şezuse. Ridicând capacul, văzură un sipet mare de plumb care cuprindea o cutie magnifică din nuc lustruit cu grijă pe dinafară, căptuşită

cu mătase albă şi capitonată pe dinăuntru. Asistenţii apropiară făcliile şi lumânările şi colonelul regimentului 23 de linie apăru ca pe un catafalc cu lumânări aprinse.

Părea un bărbat adormit. Perfecta conservare a corpului vădea grija paternă a ucigaşului. Era într-adevăr o piesă remarcabilă, care ar fi putut suporta comparaţia cu cele mai frumoase mumii europene descrise de Vicq d’Azyr în 1779, şi de Puymaurin-fiul în 1787.

Partea cea mai bine conservată, ca întotdeauna, era faţa. Toate trăsăturile păstraseră o fizionomie bărbătească şi mândră. Dacă vreun fost prieten al colonelului ar fi asistat la deschiderea celei de a treia lăzi, ar fi recunoscut omul de la prima privire.

Fără îndoială, nasul avea vârful ceva mai ascuţit, pereţii laterali ai nărilor mai puţin bombaţi şi mai subţiri, iar linia dinapoi ceva mai puţin pronunţată decât prin anul 1813. Pleoapele se subţiaseră, buzele se strânseseră, colţurile gurii erau uşor trase în jos, pomeţii ieşeau prea mult în relief; gâtul se retrăsese în mod vizibil, ceea ce exagera proeminenţa bărbiei şi a larigelui. Dar ochii, închişi fără încordare, erau mult mai puţin înfundaţi decât te-ai aşteptat; gura nu rânjea deloc ca gura unui cadavru; pielea, uşor ridată, nu-şi schimbase culoare: devenise doar puţin mai transparentă şi lăsa să se ghicească oarecum culoarea tendoanelor, a grăsimii şi a muşchilor peste tot unde îi acoperea direct. Ea căpătase chiar o tentă de roz care nu se observă de obicei pe cadavrele mumificate. Domnul doctor Martout explică această anomalie, spunând că, dacă colonelul fusese deshidratat încă în viaţă fiind, glubulele sângelui nu se descompuseseră, ci pur şi simplu se aglutinaseră în vasele capilare ale dermei şi ale ţesuturilor subiacente; că ele îşi păstraseră deci culoarea lor proprie, pe care o lăsau să se vadă cu mai mare uşurinţă decât altădată, datorită semitransparenţei pielii deshidratate.

Uniforma devenise mult mai largă; e uşor de înţeles; însă la prima vedere nu părea ca membrele să se fi deformat. Mâinile erau uscate şi

colţuroase; dar unghiile, deşi un pic îndoite spre vârf, îşi păstraseră toată

prospeţimea. Singura schimbare foarte vizibilă era depresiunea excesivă a pereţilor abdominali, care păreau comprimaţi dedesubtul ultimelor coaste; la dreapta, o uşoară proeminenţă lăsa să se ghicească locul ficatului. Bătaia degetului pe diferitele părţi ale trupului scotea un sunet analog celui produs de pielea uscată. În timp ce semnala toate aceste detalii auditoriului şi făcea onorurile mumiei sale, Léon sfâşie din neatenţie marginea urechii drept şi rămase cu o bucăţică de colonel în mână.

Acest accident lipsit de gravitate ar fi putut trece neobservat, dacă