Din discreţie, prietenii domnului Renault se prefăcură că vor să se retragă; fu în zadar, însă: li se dovedi clar ca bună ziua că tacâmul lor era pus. Şi când toată lumea se adună în salon, în afară de invizibila Clémentine, marile fotolii cu medalion îşi întinseră braţele către fiul domnului Renault; bătrâna oglindă de pe şemineu fu bucuroasă să-i reflecte chipul, masiva lustră de cristal îşi sună clopoţeii, mandarinii de pe etajeră începură să-şi clatine capetele în semn de bun venit, ca şi cum ar fi fost nişte penaţi legitimi, iar nu nişte străini şi nişte păgâni. Nimeni n-ar putea spune de ce începu atunci să plouă iar cu sărutări şi cu lacrimi, cert e însă că asta fu ca o a doua sosire.
— Supa! strigă Gothon.
Doamna Renault îşi luă fiul de braţ, contrar tuturor legilor etichetei, şi fără măcar să-şi ceară iertare faţă de respectabilii prieteni care se aflau de faţă. Abia de se scuză că-şi serveşte copilul înaintea invitaţilor. Léon se lăsă
în voia ei şi bine îi prinse: nu era niciun conviv acolo care să nu fi fost în stare să nu-şi toarne mai degrabă ciorba în jiletcă decât să guste înaintea lui.
— Mamă, exclamă Léon cu lingura-n mână, e prima oară, de trei ani încoace, că mănânc şi eu o supă bună!
Doamna Renault simţi cum roşeşte de plăcere, iar Gothon sparse ceva; şi una şi cealaltă îşi închipuiră că băiatul vorbea astfel pentru a le flata amorul propriu, şi totuşi el spusese adevărul. Există două lucruri pe lumea asta pe care omul nu le găseşte des printre străini: supa bună este primul; al doilea este dragoste dezinteresată.
Dacă m-aş apuca aici de enumerarea veridică a tuturor bucatelor care apărură pe masă, n-ar exista un singur cititor căruia să nu-i lase gura apă.
Cred chiar că unele cititoare delicate ar risca să facă o indigestie. Adăugaţi, vă rog, că aceasta listă s-ar prelungi până la sfârşitul volumului şi nu mi-ar mai rămâne o singură pagină pentru a scrie minunata poveste a lui Fougas.
Iată de ce revin la salon, unde cafeaua e deja servită.
Léon bău abia jumătate din ceaşca sa, însă nu vă grăbiţi să trageţi concluzia că ar fi fost cafeaua prea fierbinte, ori prea rece, ori prea dulce.
Nimic pe lume nu l-ar fi împiedicat s-o bea până la ultima picătură, dacă o lovitură de ciocan la poarta dinspre stradă nu şi-ar fi prelungit ecoul până
în inima sa. Minutul care urmă îi păru de-o lungime extraordinară. Nu!
niciodată în călătoriile sale nu întâlnise un minut atât de lung ca acesta.
Dar, în sfârşit, apăru Clémentine, precedată de demna domnişoară Virginie Sambucco, mătuşa ei. Şi mandarinii care surâdeau pe etajeră auziră
zgomotul a trei sărutări.
De ce trei? Cititorul superficial, care pretinde a ghici lucrurile înainte ca ele să fie scrise, a găsit deja o explicaţie plauzibilă. Cu siguranţă, zice el, Léon era prea respectuos pentru a săruta mai mult decât o singură dată pe demna domnişoară Sambucco, însă atunci când se văzu în prezenţa Clémentinei, care urma să fie nevasta lui, el dublă doza şi bine făcu. Iată,
domnule, ceea ce eu numesc o judecată temerară. Primul sărut se desprinse de pe gura lui Léon pe obrazul domnişoarei Sambucco, al doilea fu aplicat de buzele domnişoarei Sambucco pe obrazul stâng al lui Léon; al treilea fu un adevărat accident care aruncă două inimi tinere într-o consternare profundă.
Léon, care era foarte îndrăgostit de viitoarea-i soţie, se repezi orbeşte spre ea, neştiind dacă trebuia s-o sărute pe obrazul stâng, ori pe cel drept, dar hotărât să nu mai întârzie o plăcere pe care şi-o făgăduia din primăvara lui 1856. Clémentine nu avea de gând să se apere, ci să-şi lipească
frumoasele-i buze roşii pe obrazul drept al lui Léon, ori de cel stâng, fără
deosebire. Graba celor doi tineri fu pricina din care nici obrajii Clémentinei nici ai lui Léon nu primiră ofranda care le era destinată. Iar mandarinii de pe etajeră, care se aşteptau să audă două sărutări, nu auziră decât una. Iar Léon rămase interzis, Clémentine roşi până-n vârful urechilor şi cei doi logodnici făcură un pas înapoi, privind la ornamentele covorului, care rămaseră pe veci întipărite în memoria lor.
Clémentine era, în ochii lui Léon Renault, cea mai frumoasă persoană
din lume. O iubea de peste trei ani de zile, iar voiajul în Rusia îl făcuse într-un fel pentru ea. În 1856 ea era prea tânără pentru măritiş şi prea bogată pentru ca un inginer de 2 400 franci să-i poată pretinde cu decenţă
mâna. Léon, ca un adevărat matematician, îşi pusese problema următoare: dată fiind o tânără fată de cincisprezece ani şi jumătate, bogată de 8 000
franci rentă şi ameninţată cu moştenirea domnişoarei Sambucco, să zicem 200 000 franci capital, să facă o avere cel puţin egală cu a ei într-un răstimp care să-i permită să devină fată mare fără a-i lăsa timp să ajungă fată
bătrână. Găsise soluţia în minele de aramă din Ural.
Timp de trei ani de zile corespondase indirect cu aleasa inimii sale. Toate scrisorile pe care le scria tatălui sau mamei sale treceau în mâinile domnişoarei Sambucco, care nu le ascundea Clémentinei. Câteodată chiar erau citite cu glas tare, în familie, şi niciodată domnul Renault n-a fost silit să sară vreo frază, căci Léon nu scria nimic din ceea ce o tânără fată n-ar fi trebuit să audă. Mătuşa şi nepoata nu aveau alte distracţii; trăiau retrase într-o căsuţă, în fundul unei grădini frumoase, şi nu primeau decât prieteni vechi. Clémentine avu aşadar un merit neînsemnat în păstrarea inimii sale
pentru Léon. În afară de un masiv colonel de cuirasieri, care o urmărea uneori la promenadă, niciun bărbat nu-i făcuse curte.
Era frumoasă totuşi, nu numai în ochii iubitului ei, sau ai familiei Renault, sau ai orăşelului în care locuia. Provincia este înclinată să se declare mulţumită cu puţin. Ea acordă cu uşurinţă reputaţiile de femeie frumoasă şi om de seamă, mai ales atunci când nu e destul de bogată
pentru a se arăta exigentă. Pretenţia de a nu admira decât meritul absolut aparţine capitalelor. Am auzit pe primarul unui sat spunând, cu un oarecare orgoliu: „Recunoaşteţi că servitoarea mea, Catherine, e destul de frumoasă pentru o comună de şase sute de suflete!” Clémentine era destul de frumoasă pentru a se face admirată într-un oraş de opt sute de mii de locuitori. Închipuiţi-vă o micuţă creolă blondă, cu ochii negri, cu tenul mat, cu dinţi sclipitori. Mijlocul rotund şi mlădios ca o trestie. Ce mâini delicate avea, şi ce frumoase picioare andaluze, cambrate, rotunjite…! Orice privire a ei era ca un zâmbet şi orice mişcare ca o mângâiere. Adăugaţi că nu era nici proastă, nici fricoasă, nici chiar neştiutoare de toate cele, ca fetiţele crescute la mănăstire. Educaţia, începută de mama sa, fusese desăvârşită
de doi sau trei bătrâni profesori respectabili, aleşi de domnul Renault, tutorele. Judecata îi era plină de bun simţ, iar mintea cultivată. Dar, de fapt, de ce vorbesc la trecut, căci trăieşte încă, slavă Domnului! şi niciuna din aceste desăvârşiri nu i-a pierit.
2
DESPACHETAREA CU TORŢE
Către orele zece seara, domnişoara Virginie Sambucco spuse că trebuiau să se gândească la plecare; doamnele acelea trăiau cu o regularitate monastică. Léon protestă, dar Clémentine se supuse: nu însă fără a face mutriţe. Deja uşa salonului era deschisă, iar bătrâna domnişoară îşi luase pelerina în anticameră, când inginerul străfulgerat de-o idee, exclamă:
— Nu veţi pleca, desigur, fără a-mi fi ajutat să-mi deschid cuferele! Vă
cer un serviciu, scumpă domnişoară Sambucco!
Respectabila fată se opri; obişnuinţa o îndemna să plece; politeţea o sfătuia să rămână; un atom de curiozitate făcu să se încline balanţa.
— Ce fericire! spuse Clémentine, restituind cuierului pelerina mătuşii sale.
Doamna Renault nu ştia încă unde fuseseră puse bagajele lui Léon.
Gothon veni să spună că totul era aruncat claie peste grămadă în dugheana de vrăjitor, aşteptând ca domnul să indice ce anume trebuia adus în camera sa. Toată mica societate se deplasă într-o vastă încăpere de la parter, unde cuptoarele, retortele, instrumentele de fizică, lăzile, cuferele, sacii de dormit, tocurile de pălării şi celebra maşină cu aburi alcătuiau un spectacol confuz şi plin de farmec. Lumina se juca în acest interior întocmai ca în anumite tablouri din şcoala olandeză. Ea aluneca pe marii cilindri galbeni ai maşinii electrice, sălta peste baloanele de sticlă subţire, se izbea de două
reflectoare argintate şi se agăţa în trecere de un magnific barometru al lui Fortin. Familia Renault şi prietenii lor, adunaţi în mijlocul cuferelor, unii şezând, alţii în picioare, unul înarmat cu o lampă, altul cu o lumânare nu răpeau nimic din pitorescul tabloului.
