viaţă!
Léon apucă din nou trusa de chei şi deschise lada cea lungă, de stejar, pe care şezuse. Ridicând capacul, văzură un sipet mare de plumb care cuprindea o cutie magnifică din nuc lustruit cu grijă pe dinafară, căptuşită
cu mătase albă şi capitonată pe dinăuntru. Asistenţii apropiară făcliile şi lumânările şi colonelul regimentului 23 de linie apăru ca pe un catafalc cu lumânări aprinse.
Părea un bărbat adormit. Perfecta conservare a corpului vădea grija paternă a ucigaşului. Era într-adevăr o piesă remarcabilă, care ar fi putut suporta comparaţia cu cele mai frumoase mumii europene descrise de Vicq d’Azyr în 1779, şi de Puymaurin-fiul în 1787.
Partea cea mai bine conservată, ca întotdeauna, era faţa. Toate trăsăturile păstraseră o fizionomie bărbătească şi mândră. Dacă vreun fost prieten al colonelului ar fi asistat la deschiderea celei de a treia lăzi, ar fi recunoscut omul de la prima privire.
Fără îndoială, nasul avea vârful ceva mai ascuţit, pereţii laterali ai nărilor mai puţin bombaţi şi mai subţiri, iar linia dinapoi ceva mai puţin pronunţată decât prin anul 1813. Pleoapele se subţiaseră, buzele se strânseseră, colţurile gurii erau uşor trase în jos, pomeţii ieşeau prea mult în relief; gâtul se retrăsese în mod vizibil, ceea ce exagera proeminenţa bărbiei şi a larigelui. Dar ochii, închişi fără încordare, erau mult mai puţin înfundaţi decât te-ai aşteptat; gura nu rânjea deloc ca gura unui cadavru; pielea, uşor ridată, nu-şi schimbase culoare: devenise doar puţin mai transparentă şi lăsa să se ghicească oarecum culoarea tendoanelor, a grăsimii şi a muşchilor peste tot unde îi acoperea direct. Ea căpătase chiar o tentă de roz care nu se observă de obicei pe cadavrele mumificate. Domnul doctor Martout explică această anomalie, spunând că, dacă colonelul fusese deshidratat încă în viaţă fiind, glubulele sângelui nu se descompuseseră, ci pur şi simplu se aglutinaseră în vasele capilare ale dermei şi ale ţesuturilor subiacente; că ele îşi păstraseră deci culoarea lor proprie, pe care o lăsau să se vadă cu mai mare uşurinţă decât altădată, datorită semitransparenţei pielii deshidratate.
Uniforma devenise mult mai largă; e uşor de înţeles; însă la prima vedere nu părea ca membrele să se fi deformat. Mâinile erau uscate şi
colţuroase; dar unghiile, deşi un pic îndoite spre vârf, îşi păstraseră toată
prospeţimea. Singura schimbare foarte vizibilă era depresiunea excesivă a pereţilor abdominali, care păreau comprimaţi dedesubtul ultimelor coaste; la dreapta, o uşoară proeminenţă lăsa să se ghicească locul ficatului. Bătaia degetului pe diferitele părţi ale trupului scotea un sunet analog celui produs de pielea uscată. În timp ce semnala toate aceste detalii auditoriului şi făcea onorurile mumiei sale, Léon sfâşie din neatenţie marginea urechii drept şi rămase cu o bucăţică de colonel în mână.
Acest accident lipsit de gravitate ar fi putut trece neobservat, dacă
Clémentine, care urmărea cu emoţie vizibilă toate gesturile iubitului ci, n-ar fi scăpat lumânarea din mână, scoţând un ţipăt de spaimă. Se adunară
degrabă în jurul ei; Léon o ridică pe braţe şi duse pe un scaun; domnul Renault dădu fuga după săruri: ea era palidă ca moartă şi părea pe punctul de a leşina.
Îşi reveni imediat şi linişti pe toată lumea cu un surâs fermecător.
— Iertaţi-mă, spuse ea, pentru criza aceasta de spaimă atât de ridicolă; dar tot ce ne-a spus domnul Léon… şi apoi… figura aceea ce părea adormită… mi s-a părut că bietul om stă să deschidă gura strigând că îl facem să sufere.
Léon se grăbi să închidă cutia din lemn de nuc, în timp ce domnul Martout ridică fragmentul de ureche şi-l puse în buzunar. Dar Clémentine, care continua să se scuze şi să zâmbească, fu cuprinsă de un nou acces de emoţie şi izbucni în lacrimi. Inginerul se aruncă la picioarele ei, nu mai conteni cu scuzele şi vorbele bune, şi făcu tot ce putu pentru a potoli această durere inexplicabilă. Clémentine îşi ştergea lacrimile, apoi se pornea din nou şi mai tare, şi plângea în hohote, de ţi se rupea inima, fără
să ştie pentru ce.
— Ce animal sunt! murmură Léon smulgându-şi părul din cap. În ziua în care o revăd după trei ani de absenţă, nu-mi imaginez nimic mai spiritual decât să-i arăt mumii? Dădu una cu piciorul în triplul cufăr al colonelului spunând: Aş vrea ca blestematul ăsta de colonel să se fi dus la dracu!
— Nu! ţipă Clémentine cu o violenţă şi o înverşunare îndoită. Nu-l blestema, domnule Léon. A suferit atâta! Ah! sărmanul, sărmanul om
nefericit!
Domnişoara Sambucco se simţea puţin ruşinată, îşi scuza nepoata şi jura că niciodată, din cea mai fragedă copilărie, aceasta nu lăsase să se vadă o asemenea sensibilitate. Domnul şi doamna Renault, care o văzuseră
crescând, doctorul Martout care îndeplinea pe lângă ea funcţia de medic, arhitectul, notarul, într-un cuvânt, toate persoanele prezente erau de-a dreptul stupefiate. Clémentine nu era o fiinţă hipersensibilă: nu era nicio fată de pension romanţioasă. Tinereţea ei nu fusese nutrită cu Anne Radcliffe; nu credea în stafii; umbla foarte liniştită prin casă, la orele zece seara, fără lumină. Cu câteva luni înainte de plecarea lui Léon, atunci când îi murise mama, ea nu voise să împartă cu nimeni trista fericire de a veghea în rugăciune în camera mortuară.
— Asta ne va fi învăţătură de minte, spuse mătuşa, să mai rămânem în picioare după ora zece; ce spun eu? e ora douăsprezece fără un sfert. Vino, copila mea; ai să mergi direct la culcare.
Clémentine se ridică supusă, dar, când să iasă din laborator, se întoarse din drum şi, dintr-un capriciu şi mai inexplicabil decât durerea sa, voi neapărat să mai vadă o dată chipul colonelului. În zadar o dojeni mătuşa sa; în ciuda observaţiilor domnişoarei Sambucco şi ale tuturor celor de faţă, ea deschise cutia din lemn de nuc, îngenunche în faţa mumiei şi o sărută pe frunte.
— Bietul om! spuse ca ridicându-se; ce frig îi este! Domnule Léon, făgăduieşte-mi că, dacă e mort, ai să pui să-l îngroape în pământ sfinţit!
— Cum doreşti, domnişoară. Mă gândeam să-l trimit la muzeul antropologic, cu permisiunea tatălui meu; ştii, însă că nu-ţi putem refuza nimic.
Nu se despărţiră la fel de veseli ca la început, nici pomeneală! Domnul Renault şi fiul său conduseră pe domnişoara Sambucco şi pe nepoata ei până în poarta casei şi-l întâlniră pe zdrahonul de colonel de cuirasieri care o onora pe Clémentine cu atenţiile sale. Tânăra fată strânse cu tandreţe braţul logodnicului şi îi spuse:
— Iată un bărbat care nu mă poate vedea niciodată fără să ofteze. Şi ce oftaturi, dumnezeule mare! Unul singur ar fi de-ajuns ca să umfle pânzele unei corăbii. Trebuie să recunoşti că rasa coloneilor a cam degenerat din
1813 încoace! Nu mai întâlneşti colonei atât de distinşi ca nefericitul nostru prieten!
Léon recunoscu tot ce dori ea. Nu-şi putea explica însă prea limpede pentru ce devenise prietenul unei mumii pe care plătise douăzeci şi cinci de ludovici. Pentru a schimba discuţia, îi spuse Clémentinei:
— Nu ţi-am arătat tot ce am adus mai bun. M. S. împăratul întregii Rusii mi-a dăruit o mică stea de aur smălţuit care se poartă atârnată de o panglică. Îţi plac panglicile care se pun la butonieră?
— O! da, răspunse ea, panglica roşie a Legiunii de onoare! Ai remarcat?
Bietului colonel i-a mai rămas o fâşie pe uniformă, dar crucea nu mai este.
Nemţii aceia răi i-or fi smuls-o când l-au făcut prizonier!
— Se prea poate, zise Léon.
Întrucât ajunseseră în faţa casei domnişoarei Sambucco, trebuiră să se despartă. Clémentine îi întinse mâna lui Léon, căruia i-ar fi plăcut mai mult obrazul.
Tatăl şi fiul se întoarseră acasă, braţ la braţ, mergând agale şi lansându-se în nesfârşite presupuneri în legătură cu emoţiile bizare ale Clémentinei.
Doamna Renault îşi aştepta fiul pentru a-l culca: veche şi înduioşătoare obişnuinţă, pe care mamele nu o pierd uşor. Ea îi arătă frumosul apartament care fusese construit pentru viitorul lui menaj, deasupra salonului şi a atelierului domnului Renault.
— Ai să te simţi aici ca-n sânul lui Avram, zise ea arătându-i o cameră de dormit minunată în privinţa confortului. Toate mobilele sunt moi, rotunjite, fără niciun colţ: un orb s-ar plimba fără teama de a se răni. Aşa înţeleg eu un interior plăcut; fiecare fotoliu trebuie să fie un prieten. Asta costă ceva bani, fraţii Penon au venit de la Paris anume. Dar un om trebuie să se simtă bine în casa lui, pentru a nu fi ispitit să iasă în oraş.
Această blândă pălăvrăgeală maternă se prelungi două ceasuri bune şi se vorbi îndelung despre Clémentine, după cum bănuiţi. Léon o găsea mai frumoasă decât şi-o închipuise în visele lui cele mai dulci, însă mai puţin iubitoare. „Dracu să mă ia! îşi zise el, suflând în lumânare; s-ar crede că
blestematul ăsta de colonel împăiat a venit să se vâre între noi!”
