Într-adevăr, respectabila mătuşă, matinală cum e lumea în provincie, plecase deja la biserică, iar Clémentine îşi făcea de lucru în grădiniţa de lângă casă. Ea alergă în întâmpinarea logodnicului, fără să-i dea prin cap să

arunce mica greblă pe care o ţinea în mână; îi întinse cu cel mai drăgălaş

zâmbet din lume frumoşii ei obraji trandafirii, niţel jilavi, însufleţiţi de căldura dulce a plăcerii şi a lucrului.

— Nu eşti supărat pe mine? îi spuse ea. Am fost cam ridicolă aseară; m-a şi certat mătuşa. Şi am uitat să iau frumuseţea de lucruri pe care mi le aduseseşi! Cel puţin n-am făcut-o din lipsă de consideraţie. Sunt atât de fericită să văd că te-ai gândit tot timpul la mine aşa cum şi eu mă gândeam la dumneata! Aş fi putut trimite să mi le aducă astăzi, dar n-am făcut-o. Îmi spunea inima că ai să vii chiar dumneata.

— Inima dumitale mă cunoaşte, scumpa mea Clémentine.

— Ar fi destul de trist să nu-şi cunoască proprietarul.

— Ce amabilă eşti şi cât te iubesc!

— O! şi eu, dragul meu Léon, te iubesc mult!

Ea rezemă grebla de un pom şi se atârnă de braţul viitorului ei soţ cu acea graţie suplă şi languroasă, al cărei secret îl deţin creolele.

— Vino, zise ea, să-ţi arăt ce frumos am aranjat grădina.

Léon admiră tot ce dori ea. Adevărul e că nu avea ochi decât pentru ea.

Grota lui Polyphem şi peştera lui Cacus i s-ar fi părut mult mai vesele decât grădinile Armidei dacă micul capot trandafiriu al Clémentinei s-ar fi plimbat pe acolo.

O întrebă dacă nu-i părea rău că părăseşte un refugiu atât de încântător şi pe care îl înfrumuseţase cu atâta osteneală.

— De ce? răspunse ea fără să roşească. N-o să ne ducem departe şi, de altfel, n-o să venim aici în fiecare zi?

Apropiata căsătorie era un lucru atât de bine hotărât încât nici nu mai pomeniseră de ea în ajun. Nu mai rămânea decât să se publice anunţul şi să

se fixeze data. Clémentine, inimă simplă şi fără ascunzişuri, se exprima fără

jenă şi fără falsă pudoare în legătură cu un eveniment atât de prevăzut, atât de firesc şi atât de plăcut. Ea îşi dăduse avizul doamnei Renault asupra distribuţiei noului apartament şi alesese ea însăşi zugrăvelile; nu mai făcu fasoane când veni momentul să discute cu bărbatul ei despre acea viaţă

frumoasă în comun care începea pentru ei, despre martorii pe care aveau să-i invite la căsătorie, despre vizitele de nuntă, pe care aveau să le facă

după aceea, despre ziua care va fi consacrată recepţiilor, despre timpul pe care îl vor rezerva pentru intimitate şi pentru muncă. Ea se interesă de ocupaţiile pe care Léon dorea să şi le creeze şi de orele pe care le consacra de preferinţă studiului. Această excelentă femeie mititică s-ar fi ruşinat să

poarte numele unui trândav şi ar fi fost nefericită să-şi petreacă zilele alături de un om fără ocupaţie. Ea făgăduia dinainte să respecte munca lui Léon ca pe un lucru sfânt. La rândul ei, avea de gând să nu-şi piardă

vremea de pomană şi să nu trăiască cu braţele încrucişate. De la început avea să preia grija menajului, sub îndrumarea doamnei Renault, căreia începea să-i fie tot mai greu cu treburile casei. Şi apoi, nu va avea ea curând copii de hrănit, de crescut, de instruit? Era o nobilă şi utilă plăcere pe care

nu vroia s-o împartă cu nimeni. Avea să-şi trimită totuşi fiii la colegiu spre a-i obişnui cu viaţa în comun şi a-i învăţa de timpuriu principiile de justiţie şi egalitate, care sunt fundamentul oricărui om de bine. Léon o lăsa să

vorbească sau o întrerupea pentru a-i da dreptate, căci cei doi tineri, crescuţi unul pentru altul şi hrăniţi cu aceleaşi idei, vedeau totul cu aceiaşi ochi. Educaţia, înaintea dragostei, crease această blândă armonie.

— Ştii, zise Clémentine, că ieri am simţit o palpitaţie teribilă în clipa când am intrat în casa dumitale?

— Dacă îţi închipui că inima mea bătea mai puţin tare decât a dumitale!…

— O! la mine e altceva: mi-era teamă.

— De ce anume?

— Mi-era teamă că n-am să te mai găsesc aşa cum te vedeam în gând.

Gândeşte-te că trecuseră peste trei ani de când ne-am luat rămas bun! Îmi aminteam foarte bine cum arătai la plecare şi, memoria fiind ajutată niţel de imaginaţie, îl reconstituiam pe Léon al meu în întregime. Dar dacă n-ai mai fi fost asemănător! Ce m-aş fi făcut în faţa unui nou Léon, eu, care căpătasem dulcea obişnuinţă de a-l iubi pe celălalt?

— Mă faci să mă-nfior. Felul cum m-ai întâmpinat m-a liniştit însă de la început.

— Sst! domnule. Să nu vorbim despre acel moment. Mă faci să roşesc a doua oară. Să vorbim mai degrabă despre sărmanul colonel care m-a făcut să vărs atâtea lacrimi. Cum se mai simte în dimineaţa asta?

— Am uitat să-l întreb ce mai face, dar dacă doreşti…

— E inutil. Poţi să-i anunţi vizita mea pentru astăzi. Trebuie neapărat să-l revăd la lumina zilei.

— Ar fi foarte drăguţ din partea dumitale dacă ai renunţa la această

fantezie. Pentru ce să te expui din nou unor emoţii penibile?

— E un sentiment mai puternic decât mine. Serios, dragul meu Léon, bătrânul ăsta mă atrage.

— De ce bătrân? Arată ca un om care a murit între două zeci şi cinci şi treizeci de ani.

— Eşti într-adevăr sigur că e mort? Am spus bătrânul, din pricina unui vis pe care l-am avut azi-noapte.

— Ah! şi dumneata?

— Da. Îţi aminteşti ce agitată eram când ne-am despărţit. Şi apoi, fusesem certată de mătuşa. Şi apoi, îmi veneau în minte nişte imagini teribile, biata mama culcată pe patul de moarte… în sfârşit, eram impresionată.

— Biata inimioară scumpă!

— Totuşi, cum nu vroiam să mă mai gândesc la nimic, m-am culcat repede şi am închis ochii cât puteam de strâns, aşa că am adormit. N-am întârziat să-l revăd pe colonel. Era culcat aşa cum îl văzusem, în sicriul lui triplu, însă avea plete lungi, albe şi chipul cel mai blând şi mai venerabil.

Ne ruga să-l îngropăm în pământ sfinţit, şi noi îl duceam, dumneata şi cu mine, la cimitirul din Fontainebleau. Ajunşi în faţa mormântului mamei mele, văzui că lespedea de marmură era deplasată. Mama, în rochie albă, în fundul cavoului, se trăsese la o parte pentru a lăsa un loc liber alături de ea şi părea să-l aştepte pe colonel. Însă, de fiecare dată când încercam să-l coborâm, sicriul lui ne scăpa din mâini şi rămânea suspendat în aer, ca şi cum n-ar fi avut nicio greutate. Distingeam trăsăturile bietului bătrân, căci tripla lui ladă devenise la fel de transparentă ca lampa de alabastru care arde sub tavanul odăii mele. Era trist, iar urechea lui ruptă sângera abundent. Deodată, scăpă din mâinile noastre, sicriul dispăru şi nu-l mai văzui decât pe el, palid ca o statuie şi înalt cât cei mai înalţi stejari din Bas Bréan. Epoleţii săi de aur se alungiră şi deveniră aripi, iar el se înălţă la cer, binecuvântându-ne cu ambele mâini. Mă trezii scăldată în lacrimi, însă nu am povestit acest vis mătuşii mele, m-ar fi certat iarăşi.

— Numai eu trebuie să fiu certat, scumpa mea Clémentine. E vina mea dacă somnul dumitale blând e tulburat de viziuni de pe cealaltă lume. Dar totul se va termina curând: chiar astăzi am să mă interesez de o locuinţă

definitivă pentru uzul colonelului.

6

UN CAPRICIU DE FATĂ

Clémentine avea inima curată. Înainte de a-l cunoaşte pe Léon, nu iubise decât o singură persoană: pe mama ei. Nici veri, nici verişoare, nici unchi nici mătuşi, nici bunici, nici bunice nu fărâmiţaseră, împărţind-o, acea mică

comoară de afecţiune pe care copiii de familie o aduc pe lume. Bunica sa, Clémentine Pichon, măritată la Nancy în ianuarie 1814, murise trei luni mai târziu la periferia Toulonului, în urma unei naşteri. Bunicul ei, domnul Langevin, subintendent militar de rangul întâi, rămas văduv cu o fetiţă în leagăn, se consacrase educării acestei copile. O dăduse în 1835 unui bărbat stimabil şi fermecător, domnul Sambucco, italian de origine, născut în Franţa şi procuror al regelui pe lângă tribunalul din Marsilia. În 1838, domnul Sambucco, care dădea dovadă de oarecare independenţă, deoarece avea nişte avere, şi-a atras în mod foarte onorabil dizgraţia păstrătorului de sigiliu. El fu numit avocat general în Martinica şi, după câteva zile de ezitare, acceptă această deplasare pe termen lung. Bătrânul Langevin nu se consolă însă atât de uşor de plecarea fiicei sale: muri doi ani mai târziu, fără

a o fi strâns în braţe pe micuţa Clémentine, căreia trebuia să-i fie naş.