trebuia oare să te trimit înapoi în Franţa când pământul patriei dumitale era năpădit de soldaţii şi de aliaţii noştri? Te-am cruţat de acel spectacol atât de dureros pentru un suflet ca al dumitale. Fără îndoială că ai fi avut mângâierea de a revedea, în martie 1815, pe omul fatal căruia i-ai consacrat devotamentul dumitale; eşti sigur însă că n-ai fi fost înghiţit o dată cu norocul lui în catastrofa de la Waterloo?
De cinci-şase ani încoace, ceea ce m-a împiedicat să te reanim nu a mai fost nici interesul dumitale, nici măcar interesul ştiinţei, ci… iartă-mi acest lucru, domnule colonel, un laş ataşament faţă de viaţă. Boala de care sufăr
şi care mă va lua curând, este o hipertrofie a inimii; emoţiile violente îmi sunt interzise. Dacă aş întreprinde eu însumi această mare operaţie, al cărui mers l-am trasat într-un program anexat la acest testament, aş sucomba fără nicio îndoială înainte de a o vedea terminată; moartea mea ar fi un accident neplăcut care ar putea să tulbure pe asistenţii mei şi să ducă la ratarea reînvierii.
Linişteşte-te, nu vei mai aştepta multă vreme. Şi, de altfel, ce pierzi aşteptând? Nu îmbătrâneşti, ai tot douăzeci şi patru de ani, copiii dumitale cresc; vei fi aproape contemporanul lor când vei reveni la viaţă! Ai venit sărac la Liebenfeld, sărac eşti în casa din Dantzig, iar testamentul meu te face bogat. Fii fericit, aceasta e dorinţa mea cea mai scumpă.
Poruncesc ca, a doua zi după moartea mea, nepotul meu, Nicolas Meiser, să adune prin invitaţii scrise pe cei mai iluştri medici din regatul Prusiei, să dea în faţa lor citire testamentului meu şi memoriului anexat şi să procedeze neîntârziat, în propriul meu laborator, la reînvierea domnului colonel Fougas. Cheltuielile de călătorie, de şedere etc. etc., vor fi prelevate asupra activului din succesiunea mea. O sumă de două mii de taleri va fi destinată publicării glorioaselor rezultate ale experienţei, în germană, în franceză şi în latină. Câte un exemplar din acea broşură va trebui să fie adresat fiecăreia dintre societăţile ştiinţifice care vor exista atunci în Europa.
În cazul cu totul neprevăzut în care eforturile ştiinţei nu vor reuşi să
reanime pe domnul colonel, toate bunurile mele vor reveni lui Nicolas Meiser, singura rudă pe care o am.
JEAN MEISER, DM.
8
FELUL ÎN CARE NICOLAS MEISER,
NEPOT AL LUI JEAN MEISER,
EXECUTASE TESTAMENTUL UNCHIULUI SĂU
Doctorul Hirtz din Berlin, care copiase acest testament cu mâna sa, se scuză foarte îndatoritor pentru a nu-l fi trimis mai devreme. Afacerile îl obligaseră să călătorească departe de capitală. Trecând prin Dantzig, îşi oferise plăcerea de a vizita pe domnul Nicolas Meiser, fost fabricant de bere, actualmente în vârstă de şaizeci şi şase de ani. Bătrânul acela îşi amintea foarte bine de moartea şi de testamentul unchiului său, savantul; nu vorbea, însă, despre acestea decât cu o anumită aversiune. El afirma de altfel că, îndată după decesul lui Jean Meiser, adunase zece medici din Dantzig în jurul mumiei colonelului; arăta chiar o declarație unanimă a acelor domni, atestând că un om uscat la etuvă nu poate în niciun fel şi prin niciun mijloc să renască la viaţă. Acel certificat, redactat de adversarii şi duşmanii defunctului, nu făcea nicio menţiune despre memoriul anexat testamentului. Nicolas Meiser jura pe toţi sfinţii (nu însă fără a roşi în mod vizibil) că acea scriere privitoare la procedeele ce trebuiau urmate pentru a-l reînvia pe colonel nu fusese niciodată cunoscută nici de el nici de soţia sa. Întrebat despre motivele care îl determinaseră să se descotorosească de un depozit atât de preţios ca trupul domnului Fougas, el spunea că îl conservase cincisprezece ani în casa sa cu toate omagiile şi toate atenţiile imaginabile; însă după acest răstimp, obsedat de vedenii şi trezit aproape în fiecare noapte de fantoma colonelului care venea să-l tragă de picioare, se hotărâse să-l vândă cu douăzeci de scuzi unui amator din Berlin. De când se debarasase de acea tristă vecinătate, dormea mult mai bine, dar încă nu cu totul bine, căci îi fusese imposibil să uite chipul colonelului.
La aceste informaţii, domnul Hirtz, medic al A.S.R. prinţul regent al Prusiei, adăugă câteva cuvinte în numele său personal. El nu credea că
reînvierea unui om sănătos şi deshidratat cu precauţie era imposibilă în
teorie; credea chiar că procedeul de uscare indicat de ilustrul Jean Meiser era cel mai bun de urmat. Dar, în cazul de faţă, nu i se părea posibil ca acest colonel Fougas să poată fi readus la viaţă: influenţele atmosferice şi variaţiile de temperatură pe care le suferise pe durata a patruzeci şi şase de ani trebuie că alteraseră umorile şi ţesuturile.
Acesta era şi sentimentul domnului Renault şi al fiului său. Pentru a potoli niţel exaltarea Clémentinei, ei îi citiră ultimele paragrafe din scrisoarea domnului Hirtz. I se ascunse testamentul lui Jean Meiser, care n-ar fi făcut decât să-i înfierbânte mintea. Însă acea mică imaginaţie fermenta neobosit, orice s-ar fi întreprins pentru a o potoli. Clémentine căuta acum compania doctorului Martout; discuta cu el, voia să vadă
experienţa în legătură cu reînvierea rotiferelor. Întoarsă acasă, ea se gândea puţin la Léon şi mult la colonel. Proiectul căsătoriei stătea încă în picioare, dar nimeni nu îndrăznea să aducă vorba de publicarea anunţului. La gesturile de tandreţe cele mai mişcătoare ale viitorului ei soţ, tânăra logodnică răspundea prin discuţii asupra principiului vital. Vizitele sale în casa Renault nu se adresau celor în viaţă, ci mortului. Toate raţionamentele pe care le folosiră pentru a o lecui de o speranţă nebunească nu făcură
decât s-o arunce într-o melancolie adâncă. Frumoasele ei culori păliră, strălucirea din priviri i se stinse. Roasă de o boală secretă, ea pierdu acea simpatică vioiciune care era un fel de lumină a tinereţii şi a bucuriei.
Trebuie că schimbarea era foarte vizibilă, căci domnişoara Sambucco, care nu avea ochi de mamă, se îngrijoră.
Domnul Martout, convins că această boală a sufletului nu avea să cedeze decât la un tratament moral, veni s-o vadă într-o dimineaţă şi îi spuse:
— Scumpa mea copilă, deşi nu-mi explic prea bine marele interes pe care îl porţi acelei mumii, am făcut ceva pentru ea şi pentru dumneata. Am trimis domnului Karl Nibor bucăţica de ureche pe care a desprins-o Léon.
Clémentine făcu ochii mari.
— Nu mă înţelegi? reluă doctorul. E vorba de a recunoaşte dacă umorile şi ţesuturile colonelului au suferit alterări grave. Domnul Nibor, cu microscopul său, ne va spune care e situaţia. Ne putem bizui pe el: e un geniu infailibil. Din răspunsul, său vom afla dacă trebuie să procedăm la resurecţia omului nostru, ori nu ne rămâne decât să-l îngropăm.
— Ce! exclamă fata, se poate stabili dacă un om este mort sau viu după o mostră?
— Nu-i trebuie nimic mai mult doctorului Nibor. Uită-ţi deci preocupările timp de opt zile. Îndată ce va sosi răspunsul, ţi-l voi da să-l citeşti. Am stimulat curiozitatea marelui savant: el nu ştie absolut nimic despre fragmentul pe care i-l trimit. Dacă însă, prin imposibil, ne-ar spune că această bucată de ureche aparţine unei fiinţe sănătoase, l-aş ruga să vină
Ia Fontainebleau să ne ajute să-i redăm viaţa.
Această vagă rază de speranţă risipi melancolia Clémentinei, şi îşi readuse frumoasa ei sănătate, începu iar să cânte, să râdă, să zburde prin grădina mătuşii sale şi prin casa domnului Renault. Blândele conversaţii reîncepură; se vorbi din nou de căsătorie, fu publicat primul anunţ.
„În sfârşit, spunea Léon, o regăsesc!”
Doamna Renault însă, înţeleapta şi prevăzătoarea mamă, clătina din cap cu tristeţe:
„Totul nu-i decât pe jumătate bine, spunea ea. Nu-mi place că nora mea se preocupă atâta de un prea frumos băiat uscat. Ce se va întâmpla cu noi atunci când va afla că e imposibil să fie readus la viaţă? Gărgăunii ei nu-şi vor lua din nou zborul? Şi, presupunând că reuşesc să-l învie, printr-o minune! sunteţi siguri că nu se va îndrăgosti de el? Într-adevăr, ce nevoie avea Léon să cumpere mumia asta? Asta numesc eu bani aruncaţi în vânt!”
Într-o duminică dimineaţa, domnul Martout intră la bătrânul profesor, victorios.
Iată răspunsul care-i sosise de la Paris:
Scumpul meu confrate,
Am primit scrisoarea dumneavoastră şi micul fragment de ţesut căruia m-aţi rugat să-i determin natura. Nu mi-a trebuit mare lucru pentru a vedea despre ce era vorba. Am făcut de douăzeci de ori lucruri mai dificile în expertize de medicină
legală. Puteţi chiar să vă dispensaţi de formula consacrată:
„După ce veţi efectua examenul la microscop, am să vă spun ce este”. Şireteniile astea nu servesc la nimic: microscopul meu ştie mai bine decât dumneavoastră ce mi-aţi trimis. Dumneavoastră
cunoaşteţi forma şi culoarea lucrurilor; el vede structura lor
intimă, raţiunea de a fi, condiţiile de viaţă şi de moarte.
Fragmentul dumneavoastră de materie uscată, lat cât jumătatea unghiei mele şi aproape la fel de gros, după ce a rămas douăzeci şi patru de ceasuri sub un glob, într-o atmosferă
