— Dar, zise el, adunându-şi amintirile, prin urmare n-am fost împuşcat?

— Nu.

— Şi n-am fost îngheţat în turn?

— Nu de tot.

— Pentru ce mi s-a scos uniforma? Am ghicit! Sunt prizonier!

— Eşti liber.

— Liber! Vive l’Empereur! Dar atunci, n-am nicio clipă de pierdut! Câte leghe sunt de-aici până la Dantzig?

— E foarte departe.

— Cum numiţi dumneavoastră văgăuna asta?

— Fontainebleau.

— Fontainebleau! În Franţa?

— În Seine-et-Marne. Tocmai vă prezentam pe subprefect atunci când l-aţi azvârlit în strada.

— Puţin îmi pasă mie de toţi subprefecţii! Eu am o misiune de la împărat pentru generalul Rapp şi trebuie să plec chiar astăzi spre Dantzig.

Dumnezeu ştie dacă am să ajung la timp!

— Bietul meu colonel, aţi ajunge prea târziu. Dantzigul s-a predat.

— Imposibil. De când?

— De patruzeci şi şase de ani în curând.

— Mii de tunete! Nu înţeleg să fiu… luat peste picior!

Domnul Nibor îi puse în mână un calendar şi îi spuse:

— Vezi dumneata singur! Suntem în 17 august 1859; ai adormit în turnul din Liebenfeld în ziua de 11 noiembrie 1813; sunt aşadar patruzeci şi şase de ani de când lumea merge fără dumneata.

— Douăzeci şi patru şi cu patruzeci şi şase; dar atunci ar trebui să am şaptezeci de ani, după socoteala dumneavoastră.

— Vioiciunea dumitale arată bine că ai tot douăzeci şi patru.

El ridică din umeri, rupse calendarul şi îi spuse, izbind cu piciorul în

parchet:

— Almanahul dumneavoastră e o glumă!

Domnul Renault dădu fuga în biblioteca sa, luă o jumătate de duzină de volume la întâmplare, şi îl puse să citească, în josul titlurilor, datele de 1826, 1833,1847,1858.

— Iertaţi-mă, spuse Fougas, cuprinzându-şi capul în mâini. Ceea ce mi se întâmplă e atât de nou! Nu cred ca vreo fiinţă omenească să fi trecut vreodată printr-o asemenea încercare. Am şaptezeci de ani!

Buna doamnă Renault se duse şi luă o oglindă din baie şi i-o dădu, spunând:

— Priviţi-vă!

El ţinea oglinda cu ambele mâini şi era ocupat în tăcere să facă din nou cunoştinţă cu el însuşi, când o orgă ambulantă pătrunse în curte şi cântă:

„Pornind spre Siria!”

Fougas trânti oglinda de pământ, strigând:

— Ce-mi tot îndrugaţi acolo? Aud cântecul reginei Hortense!

Domnul Renault îi explică cu răbdare, în timp ce aduna cioburile oglinzii, că frumosul cântec al reginei Hortense devenise o arie naţională şi chiar oficială, că muzica regimentelor substituise această melodie Marsiliezei şi că soldaţii noştri, lucru ciudat! nu luptau mai prost dintr-atât.

Dar deja colonelul deschisese fereastra şi striga la savoyard:

— Hei! amice! Ai un napoleon dacă-mi spui în ce an respir eu acum!

Artistul se porni să danseze cât putu de uşurel, clătinându-şi râşniţa lui muzicală.

— Ieşi la ordin! zbieră colonelul. Şi lasă în repaus maşina aia satanică!

— Un bănuţ, don’sorule!

— Am să-ţi dau nu un bănuţ, ci un napoleon, dacă îmi spui în ce an suntem!

— Ţe caraghios, hi! hi! hi!

— Iar dacă nu-mi spui mai iute, îţi tai urechile!

Savoyardul o luă la fugă, dar se întoarse imediat, de parcă ar fi meditat în goană la maxima: Cine nu riscă, nu câştigă.

„Conasule! zise el cu o voce mucalită, suntem în o mie optsute ţinzeţi şi nouă.

— Bun! răcni Fougas. Căută după bani în buzunare, dar nu găsi nimic.

Léon îl văzu în încurcătură şi aruncă douăzeci de franci în curte, înainte de a închide fereastra, arătă cu degetul faţada unei mici clădiri noi şi cochete, pe care colonelul putu citi literă cu literă:

AUDRET, ARHITECT

MDCCCLIX

Informaţie perfect limpede, şi care nu costa douăzeci de franci.

Fougas, niţel încurcat, îi strânse mâna lui Léon şi îi spuse: