— Ei, bine, domnule, dacă Fougas este mort, noi avem speranţa de a-l învia.
— Ni s-a spus acest lucru, domnule, însă, în ce mă priveşte, ezit să cred.
— Veţi crede şi veţi vedea, şi sper, domnule, că asta nu va întârzia mult.
— Dar atunci, domnule, v-aţi pus totul în regulă?
— Cu cine?
— Nu ştiu, domnule; dar presupun că înainte de a întreprinde un asemenea lucru, v-aţi procurat vreo autorizaţie.
— De la cine?
— Dar în sfârşit, domnule, trebuie să recunoaşteţi că reînvierea unui om e un lucru extraordinar. În ce mă priveşte, e pentru prima oară că aud vorbindu-se de aşa ceva. Or, datoria unei poliţii bine organizate este de a veghea să nu se întâmple nimic extraordinar în ţară.
— Haida, domnule, dacă v-aş spune: iată un om care nu e mort; eu am speranţa foarte întemeiată de a-l repune pe picioare în trei zile; medicul dumneavoastră, care pretinde contrariul, se înşală; v-aţi lua răspunderea de a-l înmormânta pe Fougas?
— Nu, desigur! Deie Dumnezeu să nu iau nimic pe răspunderea mea!
dar, totuşi, domnule, îngropându-l pe domnul Fougas, aş fi în ordine cu
legalitatea. Căci, în sfârşit, cu ce drept vă îngăduiţi dumneavoastră să
înviaţi un om? În ce ţară există obiceiul de a învia? Care text de lege vă
autorizează să înviaţi oamenii?
— Cunoaşteţi vreo lege care să interzică acest lucru? Or, tot ce nu e interzis este permis.
— În ochii magistraţilor, poate. Poliţia însă trebuie să prevină, să evite dezordinea. Or, o înviere, domnule, este un fapt destul de nemaipomenit pentru a constitui o dezordine veritabilă.
— Veţi recunoaşte, măcar, că e o dezordine destul de fericită.
— Nu există dezordine fericită. Nu uitaţi, de altfel, că defunctul nu este un oarecine. Dacă ar fi vorba de un vagabond fără niciun căpătâi, am putea uza de toleranţă. Dar e un militar, un ofiţer superior şi decorat; un om care a ocupat un rang însemnat în armată. Armata, domnule! Nu trebuie să ne atingem de armată!
— Ei, domnule, eu mă ating de armată întocmai cum o face chirurgul care-i pansează rănile! E vorba să-i redau un colonel, armatei ăsteia! Şi dumneavoastră sunteţi cel care, din spirit de rutină, vreţi s-o lipsiţi de-un colonel!
— Vă implor, domnule, nu vă aprindeţi aşa şi nu vorbiţi atât de tare: ar putea să ne audă cineva. Fiţi sigur că voi fi alături de dumneavoastră în tot ce vreţi să faceţi pentru această frumoasă şi glorioasă armată a ţării mele.
V-aţi gândit însă la chestiunea religioasă?
— Ce chestiune religioasă?
— Ca să vă spun adevărul, domnule (dar asta numai între noi), restul este pur accesoriu şi ajungem la punctul delicat. Am primit o vizită, mi s-au făcut observaţii foarte judicioase. Simplul anunţ al proiectului dumneavoastră a provocat tulburare într-un oarecare număr de conştiinţe.
Există temerea că succesul unei întreprinderi de acest gen va constitui o lovitură pentru credinţă, va scandaliza, într-un cuvânt, spiritele aşezate.
Căci, în sfârşit, dacă domnul Fougas e mort, înseamnă că a fost voinţa lui Dumnezeu. Nu vă e teamă că, înviindu-l, mergeţi împotriva lui Dumnezeu?
— Nu, domnule; deoarece sunt sigur că nu-l voi învia pe Fougas dacă
Dumnezeu a hotărât altminteri. Dumnezeu îngăduie ca un om să facă
febră, dar Dumnezeu îngăduie de asemenea ca medicul să-l însănătoşească. Dumnezeu a îngăduit ca un brav soldat al împăratului să
fie prins de patru beţivani de ruşi, condamnat ca spion, îngheţat într-o fortăreaţă şi pus la uscat de un neamţ bătrân sub o maşină pneumatică. Dar Dumnezeu îngăduie şi ca eu să-l descopăr pe acest nefericit într-o dugheană de vechituri, să-l aduc la Fontainebleau, să-l examinez împreună
cu câţiva savanţi, şi ca noi să punem la cale un mijloc aproape sigur de a-i reda viaţa. Toate acestea dovedesc un lucru, şi anume că Dumnezeu e mai drept, mai îngăduitor şi mai milostiv decât aceia care abuzează de numele lui pentru a vă aţâţa.
— Vă asigur, domnule, că nu sunt defel aţâţat. Cedez în faţa argumentelor dumneavoastră pentru că sunt bune şi pentru că sunteţi un om respectabil în oraş. Sper, de altfel, că nu veţi reproba un act de zel la care am fost îndemnat. Eu sunt funcţionar, domnule. Or, ce este un funcţionar? Un om care are un post, închipuiţi-vă acum că funcţionarii s-ar expune riscului de a-şi pierde postul, ce-ar mai rămâne din Franţa? Nimic, domnule, absolut nimic. Am onoarea să vă salut.
În ziua de 15 august dimineaţa, domnul Karl Nibor se prezentă acasă la domnul Renault împreună cu doctorul Martout şi comisia numită la Paris de Societatea de biologie. Aşa cum se întâmplă deseori în provincie, intrarea ilustrului nostru savant fu un fel de deziluzie. Doamna Renault se aştepta să vadă apărând, dacă nu un magician în robă de catifea înstelată
cu aur, cel puţin un bătrân de o prestanţă şi o gravitate extraordinară. Karl Nibor este un bărbat de statură mijlocie, foarte blond şi foarte firav. Are probabil patruzeci de ani, însă nu i-ai da mai mult de treizeci şi cinci.
Poartă mustaţă şi muscă sub buza de jos; e vesel, vorbăreţ, agreabil şi destul de modern pentru a le amuza pe doamne. Dar Clémentine nu avu parte de conversaţia lui. Mătuşa sa o dusese la Moret pentru a o sustrage temerilor şi emoţiilor precum şi exaltărilor victoriei.
10
ALELUIA!
Domnul Nibor şi colegii săi, după complimentele de rigoare, cerură să
vadă subiectul. Nu aveau timp de pierdut iar experienţa nu putea să
dureze mai puţin de trei zile. Léon se grăbi să-i conducă în laborator şi să
deschidă cele trei sipete ale colonelului.
