— Unde mă aflu? Băiete! anuarul!

11

ÎN CARE COLONELUL FOUGAS AFLĂ CÂTEVA NOUTĂŢICE VOR PĂREA VECHI CITITORILOR MEI

Printre persoanele prezente în această scenă, nu exista măcar una singură care să fi văzut vreodată o înviere. Vă las să vă imaginaţi surpriza şi bucuria care se stârniră în laborator. O triplă salvă de aplauze amestecate cu strigăte salută triumful doctorului Nibor. Mulţimea, înghesuită în salon, pe culoare, în curte şi până şi în stradă, înţelese la acest semnal că miracolul se înfăptuise. Nimic nu o mai putu reţine, ea forţă uşile, trecu peste obstacole, răsturnă pe înţelepţii care vroiau s-o oprească, şi ajunse în sfârşit să năvălească în cabinetul de fizică.

— Domnilor! strigă domnul Nibor, vreţi să-l ucideţi!

Dar nimeni nu-l băgă în seamă. Cea mai feroce dintre toate patimile, curiozitatea, împingea mulţimea înainte; fiecare voia să vadă, cu riscul de a-i strivi pe ceilalţi. Domnul Nibor căzu, domnul Renault şi fiul său, încercând să-i sară în ajutor, fură doborâţi peste trupul lui; doamna Renault fu răsturnată la rândul ei la picioarele colonelului şi începu să ţipe.

— Pe toţi dracii! zise Fougas, ridicându-se ca împins de un resort, ticăloşii ăştia au să ne înăbuşe de nu-i omorâm!

Atitudinea, sclipirea din ochii lui, şi mai ales prestigiul miracolului făcură un vid în juru-i. S-ar fi zis că pereţii se îndepărtaseră, sau că

spectatorii intraseră unii într-alţii.

— Afară cu toţii! răcni Fougas cu cel mai poruncitor glas al său.

Un concert de ţipete, de explicaţii, de raţionamente, se ridică în jurul lui; el crede că aude ameninţări, înşfacă primul scaun aflat la îndemână, îl învârte deasupra capului ca pe-o armă, împinge, loveşte, îi doboară pe civili, pe soldaţi, pe funcţionari, pe savanţi, pe prieteni, pe curioşi, pe comisarul de poliţie şi revarsă tot acest torent omenesc în stradă cu un vacarm înspăimântător. Lucrul odată terminat, el închide uşa cu zăvorul, se întoarce în laborator, vede trei bărbaţi în picioare alături de doamna

Renault şi spune bătrânei doamne, îndulcindu-şi glasul:

— Ce zici, măicuţă, să-i expediez şi pe ăştia trei ca pe ceilalţi?

— Să nu cumva să faceţi asta! strigă buna doamnă. Soţul meu şi fiul meu, domnule. Şi domnul doctor Nibor, care v-a redat viaţa.

— În acest caz, cinste lor, măicuţă! Fougas n-a încălcat niciodată legile recunoştinţei şi ale ospitalităţii. Cât despre dumneata, Esculap, poftim!

În aceeaşi clipă el observă că zece-doisprezece curioşi se căţăraseră de pe trotuarul străzii până la ferestrele laboratorului. Se duse drept la ei şi deschise fereastra cu o repeziciune care îi făcu să sară înapoi în mulţime.

— Popor! zise el, am doborât o sută de tâlhari care nu respectau nici sexul nici slăbiciunea. Pentru cei care nu vor fi mulţumiţi, mă numesc colonelul Fougas, din regimentul 23. Et vive l’Empereur!

Un amestec confuz de aplauze, de strigăte, de râsete şi de vorbe deşucheate răspunse acestei alocuţiuni bizare. Léon Renault se grăbi să iasă

pentru a prezenta scuze tuturor celor cărora li se datorau. El invită pe câţiva prieteni să cineze în aceeaşi seară cu teribilul colonel şi, mai ales, nu uită să trimită un mesager la Clémentine.

Fougas, după ce vorbi poporului, se întoarse spre gazdele sale şi, legănându-se cu un aer trufaş, se aşeză călare pe scaunul care i se întinsese, îşi răsuci vârfurile mustăţilor şi zise:

— Aşa, să stăm de vorbă. Prin urmare am fost bolnav?

— Foarte bolnav.

— Nemaipomenit! Mă simt foarte bine. Mi-e foame şi, în aşteptarea cinei, chiar aş bea un pahar din schnick-ul vostru.

Doamna Renault ieşi, dădu un ordin şi se întoarse imediat.

— Dar spuneţi-mi unde mă aflu! reluă colonelul. După aceste simboluri ale muncii, recunosc un discipol al Uraniei; poate un prieten al lui Monge şi al lui Berthollet. Însă amabila cordialitate întipărită pe feţele voastre îmi dovedeşte că nu sunteţi locuitori ai acestei ţări ai mâncătorilor de varză

călită. Da, mi-o spun bătăile inimii mele. Prieteni, noi avem aceeaşi patrie.

Sensibilitatea cu care m-aţi primit, în lipsa altor indicii, m-ar fi avertizat că

sunteţi francezi. Ce întâmplări v-au adus atât de departe de pământul natal? Copii ai ţării mele, ce furtună v-a aruncat pe-un ţărm neospitalier?

— Dragul meu colonel, răspunse domnul Nibor, dacă vrei să fii cuminte,

nu pune prea multe întrebări deodată. Lasă-ne nouă plăcerea să te informăm încetul cu încetul şi în mod ordonat, căci ai multe lucruri de aflat.

Colonelul se înroşi de furie şi răspunse cu aprindere:

— Nu dumneata ai să-mi dai mie lecţii, domnişorule!

O picătură de sânge care îi căzu pe mână îi schimbă şirul ideilor:

— Ia te uită! zise el, nu cumva sângerez?

— Nu-i nimic grav; circulaţia s-a restabilit iar urechea dumitale ruptă…

Îşi duse iute mâna la ureche şi zise:

— E desigur adevărat. Dar, la dracu’ dacă-mi amintesc de accidentul ăsta!

— Am să-ţi fac un mic pansament şi în două zile n-are să se mai vadă.

— Nu te mai osteni, dragul meu Hippocrate; un pic de praf de puşcă e cel mai bun leac!

Domnul Nibor se pregăti să-l panseze ceva mai puţin milităreşte. În acest moment Léon intră pe uşă.

— Ah! ah! îi zise el doctorului, reparaţi răul pe care l-am făcut.

— Mii de tunete! răcni Fougas smulgându-se din mâinile domnului Nibor pentru a-l înşfăca pe Léon de guler. Aşadar tu, pramatie, mi-ai rupt urechea?

Léon era foarte blând, dar îşi pierdu calmul. Îl smuci brusc pe omul său.

— Da domnule, eu ţi-am rupt urechea, trăgând de ea, şi dacă această

mică nenorocire nu mi s-ar fi întâmplat, e sigur că astăzi te-ai afla la şase picioare sub pământ. Eu sunt cel care ţi-am salvat viaţa, după ce te-am cumpărat cu banii mei, atunci când nu erai cotat la mai mult de douăzeci şi cinci de ludovici. Eu sunt cel care a petrecut trei zile şi două nopţi îndesând cărbuni sub cazanul dumitale. Tatăl meu este cel care ţi-a dat veşmintele pe care le ai pe trup; te afli în casa noastră, bei păhărelul de rachiu pe care ţi-l aduce Gothon; dar pentru Dumnezeu! lasă obiceiul de-a mă numi pramatie, de a o numi pe mama măicuţă, şi de a-i azvârli pe prietenii noştri în stradă, fpcându-i tâlhari!

Colonelul, complet aiurit, îi întinse mâna lui Léon, domnului Renault şi doctorului, sărută galant mâna doamnei Renault, sorbi dintr-o înghiţitură

un pahar de vin de Bordeaux plin ochi cu rachiu şi spuse cu emoție-n glas:

— Virtuoşi locuitori, daţi uitării ieşirile unui suflet aprig, dar generos.

Domolirea patimilor va fi de-acum înainte lege pentru mine. După ce am biruit toate popoarele din univers, e frumos să te birui pe tine însuţi.

Acestea fiind spuse, îşi lăsă urechea pe mâna domnului Nibor, care termină pansamentul.