Pe cât de lungă îi păru acea noapte, pe atât de scurtă îi păru dimineaţa următoare. Ideea de a-l vedea în faţă pe noul stăpân al Imperiului îl ameţea şi îl îngheţa rând pe rând. Nădăjdui o clipă că îi va lipsi ceva din costumaţie, că un furnizor îi va oferi un pretext onorabil pentru a amâna această vizită pe a doua zi. Însă toată lumea dovedi o promptitudine exasperantă. La ceasurile douăsprezece precis, pantalonii à la cosaque şi redingota cu brandemburguri se etalau pe capul patului, alături de faimoasa pălărie à la Bolivar.

„Să ne-mbrăcăm! zise Fougas. Tânărul acela poate că nu va fi acasă. În cazul ăsta, am să-mi las numele şi am să aştept să mă cheme”.

Se făcu frumos în felul său şi, ceea ce va părea poate de necrezut cititoarelor mele, Fougas, cu guler de satin negru şi în redingotă cu brandemburguri, nu era nici urât, nici chiar ridicol. Statura sa înaltă, trupul său zvelt, chipul său semeţ şi hotărât, mişcările sale bruşte formau o anumită armonie cu acel costum din alte vremuri. Era bizar, atâta tot.

Pentru a căpăta un pic de aplomb, intră într-un restaurant, mâncă patru cotlete, o pâine de două livre şi o bucată de brânză, şi bău două sticle de vin. Cafeaua şi păhărelul care-i urmă îl reţinură până la ceasurile două.

Acesta era momentul pe care şi-l fixase pentru sine.

Îşi înclină uşor pălăria pe-o ureche, îşi butonă mănuşile din piele de căprioară, tuşi energic de două-trei ori în faţa santinelei din strada Rivoli şi o coti vitejeşte pe lângă ghişeul de la Echelle.

— Domnule! strigă portarul, pe cine căutaţi?

— Pe împărat!

— Aveţi bilet de audienţă?

— Colonelul Fougas n-are nevoie de aşa ceva. Du-te şi interesează-te la acela care planează deasupra pieţii Vendôme: îi va spune că numele lui Fougas a fost întotdeauna sinonim cu vitejie şi credinţă.

— L-aţi cunoscut pe împăratul dintâi?

— Da, hâtrule, şi i-am vorbit cum îţi vorbesc ţie.

— Adevărat? Dar ce vârstă aveţi prin urmare?

— Şaptezeci de ani după orologiul timpului, douăzeci şi patru de ani pe tabletele istoriei!

Portarul îşi ridică ochii la cer murmurând:

„Încă unul! E al patrulea pe săptămâna asta!”

El făcu un semn unui domn mărunt, îmbrăcat în negru, care îşi fuma pipa în curtea Tuileriilor, apoi îi spuse lui Fougas, punându-i mâna pe braţ:

— Bunul meu prieten, pe împărat vrei să-l vezi?

— Ţi-am mai spus o dată, familiar personaj ce eşti!

— Ei bine! ai să-l vezi astăzi. Domnul care vine încoace, cu pipă, este cel care introduce vizitele; el te va conduce. Dar împăratul nu e la Castel. E

plecat la ţară. Dumitale ţi-e totuna, nu-i aşa, dacă mergi la ţară?

— Ce dracu ai vrea să am împotrivă?

— Cu atât mai mult cu cât n-ai să mergi pe jos. Ţi s-a adus deja o trăsură.

Haide, urcă, bunul meu prieten, şi fii cuminte!

Două minute mai târziu, Fougas, însoţit de un agent, călătorea spre biroul comisarului de poliţie.

Treaba nu dură mult. Comisarul care-l primi era acelaşi care îi vorbise în ajun la Operă. Fu chemat un medic care dădu cel mai frumos verdict de monomanie care a trimis vreodată un om la Charenton. Toate acestea fură

făcute cu politeţe, frumos, fără o vorbă care ar fi putut să-l pună pe colonel în gardă şi să-l avertizeze despre soarta ce i se rezerva. El găsea numai că

acest ceremonial era lung şi bizar, şi pregătea în legătură cu asta câteva fraze bine simţite, pe care îşi făgăduia să le facă auzite de împărat.

I se îngădui în sfârşit să pornească la drum. Fiacrul se afla tot acolo; introducătorul îşi aprinse iarăşi pipa, spuse trei vorbe vizitiului şi se aşeză

în dreapta colonelului. Trăsura porni la trap, ajunse la bulevard şi o apucă

în direcţia Bastiliei.

Ea ajungea prin dreptul porţii Saint-Martin, şi Fougas, cu faţa spre portieră, continua să-şi pregătească improvizaţia, când o caleaşca, trasă de doi roibi superbi, trecu, ca să zicem aşa, pe sub nasul visătorului. Un bărbat voluminos, cu mustaţa cenuşie, întoarse capul şi strigă:

— Fougas!

Robinson descoperind în insula sa amprenta unui picior omenesc nu fu nici mai uluit nici mai încântat decât Fougas auzind acel strigăt: „Fougas!”

Să deschidă portiera, să sară pe macadam, să alerge la caleaşcă, să se arunce în ea dintr-o săritură fără a atinge scara şi să cadă în braţele bărbatului voluminos cu mustaţă cenuşie: toate astea îi luară o secundă.

Caleaşca plecase de mult atunci când agentul de poliţie, în galop, urmat de fiacrul său în trap mărunt, începu să alerge încolo şi încoace pe linia bulevardelor, întrebând pe toţi sergenţii de stradă dacă nu văzuseră

trecând un nebun.

16

MEMORABILA ÎNTREVEDERE A COLONELULUI

FOUGAS

CU M.S. ÎMPĂRATUL FRANCEZILOR

Sărind de gâtul bărbatului voluminos cu mustaţă cenuşie, Fougas era convins că-l îmbrăţişa pe Massena. O şi spuse cu naivitate, şi proprietarul căleşti dădu drumul unui mare hohot de râs.

— Eh! sărmanul meu prieten, îi spuse el, e mult de când l-am îngropat noi pe Copilul Victoriei. Priveşte-mă bine în ochi: eu sunt Leblanc, din campania din Rusia.

— Nu-i cu putinţă! Tu eşti micul Leblanc?

— Locotenent în regimentul 3 de artilerie, care a împărţit cu tine mii de milioane de primejdii, şi acea faimoasă friptură de cal pe care o sărai cu lacrimile tale.

— Cum! eşti tu! eşti tu, care mi-ai croit o pereche de cizme din pielea nefericitului Zefir? fără a pune la socoteală de câte ori mi-ai salvat viaţa! O, viteazul şi credinciosul meu prieten, să te mai sărut o dată! Te recunosc acum, însă nu-i vorbă: te-ai schimbat!

— Păi cum! eu nu m-am conservat într-un borcan cu spirt. Eu unul am trăit!

— Îmi cunoşti prin urmare povestea?

— Am auzit-o povestindu-se ieri seară acasă la ministrul instrucţiunii publice. Se afla acolo savantul care te-a repus pe picioare. Chiar ţi-am scris, întorcându-mă acasă, pentru a-ţi oferi hogeac şi haleală, dar scrisoarea mea se plimbă pe-alături de Fontainebleau.

— Mulţumesc! eşti un tip de nădejde! Ah! bietul meu prieten! câte evenimente de la Berezina încoace! Ai aflat de toate nenorocirile care s-au întâmplat?