EDMOND ABOUT
OMUL CU URECHEA RUPTĂ
COLECȚIA
Ion Hobana prezintă Maeştrii anticipaţiei clasice
Traducere din limba franceză
Mihai Elen
Prefața
Ion Hobana
Coperta colecţiei:
CRISTINA DUMITRESCU
EDITURA MINERVA
2005
PREFAŢĂ
Cunoscând gloria literară şi publicistică în a doua jumătate a secolului alnouăsprezecelea, autorul romanului pe care-l veţi citi este aproape uitat astăzi.
Sunt necesare, deci, câteva repere biobibliografice.
Edmond François Valentin About s-a născut la 14 februarie 1828, la Dieuze, înLorena. A absolvit cu brio Şcoala Normală din Paris, continuându-şi studiile laŞcoala Franceză din Atena. La întoarcere, a publicat lucrarea Grecia contemporană (1854), în care nu trata cu amenitate naţiunea elenă şi vestigiile antice. Grecia i-a oferit, totuşi, cadrul şi personajele unuia dintre cele mai izbutite romane ale sale, Regele munţilor (1857), al cărui protagonist, Hagi Stavros, este şeful unei bande de tâlhari operând în Atica. De succes s-au bucurat şi Madelon, L’infame, trilogia La Vieille Roche, Le roman d’un brave homme, acesta din urmă fiind considerat de Raymond Poincaré „o micuţă capodoperă de bun simţ, de graţie şi de emoţie reţinută”.
Mai întâi bonapartist, apoi republican, About a colaborat la „Moniteur”,
„Figaro”, „L’Opinion Nationale”, devenind, în 1872, director al ziarului „XIX
Siècle”. A fost un apreciat critic de artă. Ales membru al Academiei franceze în1884, s-a stins la 16 ianuarie 1885, înainte de a-şi rosti discursul de primire. Lamoartea lui, Jules Claretie scria, în „La vie de Paris”: „Edmond About îşi are loculîn primul rând. El face parte din familia lui Lesage şi a lui Mérimée.” Ecourileacestei notorietăţi pot fi depistate în lucrări de largă circulaţie: „Scriitor spiritual şistrălucitor…” (Le Nouveau Petit Larousse Illustré, 1939), „… romanele ironice şi tandre ale lui Edmond About…” (Littérature française, Larousse, 1968). Îndreptăţesc oare astfel de elogii producţiile pe care le-am citat – şi altele, pentru că About a fost un autor prolific? Dacă le raportăm la nivelul mediu al literaturii epocii, răspunsul ar putea fi afirmativ. Dar timpul nu cruţă decât operele de excepţie, sau pe cele care impresionează retina posterităţii printr-o fulgerare de nou şi de insolit. În această din urmă categorie se înscriu şi câteva dintre textele lui Edmond About, apărute, printr-o ciudată şi poate semnificativă coincidenţă, în acelaşi an 1862.
Aceste „trei romane de mare fantezie” (Grand Larousse Encyclopédique,
1960) sunt, totuşi, de inegală valoare. Cu toate că e dedicat fiziologului Charles Robin, Cazul domnului Guérin pare mai curând o bombă gazetărească
amplificată la dimensiunile unui volum. Pentru că maică-sa şi-ar fi dorit o fiică,eroului eponim îi curge lunar sânge din nas, iar după câţiva ani de căsătorie naşte,evident prin cezariană, un copil viabil, murind până la urmă din pricinatulburărilor menopauzei. Un subiect alunecos, tratat într-o manieră mistificatoare,chiar dacă punctul de pornire îl constituie unele ipoteze privind procesul dereproducere care se bucurau de un anumit credit în epoca scrierii romanului. Dealtfel, partenogeneza este un loc comun al literaturii de anticipaţie moderne, fiindconsiderată însă apanajul exclusiv al sexului frumos.
Un pretext ştiinţific mai plauzibil, dacă nu pentru contemporanii lui About,atunci pentru noi cei de azi, familiarizaţi cu performanţele transplantului şi alechirurgiei estetice, este utilizat în Nasul unui notar. Tânărul notar Alfred L’Ambert îşi surprinde iubita în compania unui diplomat turc, pe care-l molestează. Provocat la duel, acceptă şi… o lovitură de sabie îi taie nasul, înghiţit pe loc de o pisică înfometată. Un medic îi grefează o bucată din epiderma lui Romagné. Cu banii primiţi, acesta se dedă beţiei – şi nasul grefat dobândeşte o frumoasă culoare purpurie. Somat de „beneficiar”, Romagné devine sobru, dar se îmbolnăveşte şi refuză orice hrană, ceea ce determină, o micşorare a nasului până la dispariţie. Motivul? Nu moartea donatorului, ci pierderea braţului de pe care fusese prelevată bucata de epidermă. Şi notarul va trebui să recurgă la un nas din argint. După cum se vede, mai curând o naraţiune cu pretenţii moral-filozofice, care părăseşte curând tărâmul anticipaţiei, pentru a naviga pe apele bine cunoscute ale fantasticului. Influenţa Mâinii vrăjite a lui Gérard de Nerval pare evidentă, chiar dacă fabulaţia şi atmosfera sunt altele.
În sfârşit, Omul cu urechea ruptă, cea mai reuşită parte a acestui triptic care constituie un corp oarecum străin în opera lui About. De astă dată, referinţele livreşti sunt mai numeroase, saltul în timp putându-se datora şi unui accident natural. Teopomp din Chios relata, încă în secolul IV î.e.n., că filozoful cretan Epimenide dormise cincizeci şi şapte de ani într-o peşteră. Washington Irving avea să reia ideea în 1819, somnul lui Rip Van Winkle durând însă numai douăzeci de ani. Ştacheta fusese ridicată între timp la înălţimi ameţitoare de Louis-Sébastien Mercier, al cărui povestitor se trezeşte, după aproape şapte secole, în Anul două
mii patru sute patruzeci (1770).
În treacăt fie zis, astfel de accidente, petrecute în limite cronologice acceptabile,au fost înregistrate de istoria medicinei. În 1952, după o gripă foarte puternică,Nadejda Lebedin a fost cuprinsă de un somn letargic, din care s-a trezit abia în1972. Nu voi întârzia însă asupra acestui tip de fenomene, întrucât nu lor ledatorează eroul lui About, colonelul Victor Fougas, aventura sa temporală. Aboutrecurge din nou la un procedeu plauzibil, elaborat şi folosit de un savant convins că
„ştiinţa poate să adoarmă o fiinţă vie şi s-o trezească după un număr nesfârşit deani, să oprească toate funcţiunile trupului, să suspende viaţa, să smulgă pe individacţiunii timpului pentru un secol sau două şi să-l reînvie”. Trebuie să precizezîndată că ideea se născuse încă din 1845, putând fi întâlnită în povestirea lui EdgarAllan Poe, Scurtă discuţie cu o mumie1. Explicând miracolul resuscitării sale după cinci milenii, Allamistakeo arată că „în Egipt, îmbălsămarea însemna suspendarea, pe termen indefinit, a tuturor funcţiilor animale supuse procedeului”.
Şi mai departe: „Repet că primul principiu al îmbălsămării consta, la noi, în oprireaimediată şi în păstrarea perpetuă în suspensie a tuturor funcţiilor animale supuseprocedeului. În sfârşit, pe scurt, în orice stare s-ar fi găsit individul în momentulîmbălsămării, rămânea în acea stare.”
About ar fi putut citi povestirea – în tălmăcirea lui Baudelaire – în ziarul „LePays” din 11 şi 12 decembrie 1854, sau în volumul Nouvelles histoires extraordinaires din 1857. Dar anterioritatea nu înseamnă filiaţie. Procedeele prin care este „smuls acţiunii timpului” şi apoi trezit Allamistakeo sunt cu totul altele decât cele aplicate lui Fougas. Poate şi pentru că în 1855, la apariţia romanului Tolla , About fusese învinuit de plagiat. Vrând ca istoria să nu se repete, el îl face pe Karl Nibor să refuze oferta domnului Renault privind utilizarea electricităţii înmagazinate într-o „puternică baterie de butelii de Leyda şi patruzeci de pile Bunsen, toate noi nouţe”; or, Allamistakeo este readus la viaţă graţie tocmai unei baterii de pile voltaice… N-ar fi exclus ca About să se fi inspirat dintr-o întâmplare consemnată în istoria campaniilor napoleoniene: generalul baron de Marbot a fost reanimat, după ce fusese abandonat în zăpadă, fiind considerat mort prin îngheţ.
Combinând congelarea parţială cu deshidratarea, care fusese experimentată cusucces în acei ani, autorul „suspendă” viaţa eroului său pe o perioadă de patruzecişi şase de ani.
Omul cu urechea ruptă nu se mulţumeşte să descrie o victorie, fie ea şi 1 … care poate fi citită în volumul cu acelaşi titlu, apărut în colecţia noastră.
mirobolantă, a ştiinţei. Pentru a înţelege unul dintre mobilurile romanului, trebuiesă ştim că About s-a situat consecvent pe poziţii anticlericale, admonestândguvernul de fiecare dată când biserica se amesteca, sau era amestecată în treburilestatului. Se poate presupune că această atitudine îşi avea sorgintea într-o concepţievag materialistă. Oricum, reuşita experienţei profesorului Meiser infirmă teoria
„principiului vital”, supusă criticii în expunerea aparent imparţială a bătrânuluiRenault: „Încercăm să aflăm dacă există un principiu vital, sursă şi început altuturor actelor trupului, ori dacă viaţa nu este decât rezultatul funcţionării fireşti aorganelor. În ochii lui Meiser şi ai discipolilor săi, principiul vital nu există; dacă arexista cu adevărat, spun ei, n-am înţelege cum ar putea el ieşi dintr-un om şidintr-o tardigradă atunci când le uscăm şi cum ar putea reintra când le muiem înapă. Or, dacă principiul vital nu există, toate teoriile metafizice şi morale bazate peexistenţa lui trebuie revizuite”. Mai târziu, Karl Nibor declară, tranşant: „…
noţiunea de principiu vital este în contradicţie cu stadiul actual al ştiinţei”.
Plasarea lui About pe orbita pozitivismului şi a organicismului, pe orbitaprogresului ştiinţific, nu e o cochetăriei pasageră. În 1863, scriitorul frecventa
„Societatea de încurajare a locomoţiei aeriene cu aparate mai grele ca aerul”, alcărei sediu se afla în atelierul fotografului-aeronaut Félix Tournachon, zis Nadar.
El se întâlnea acolo nu numai cu Ponton d’Amécourt, inventatorul unui model deelicopter cu aburi, ci şi cu foştii ofiţeri de marină Gabriel de la Landelle şi ArieiSalives, sau cu încă tânărul Jules Verne, secretarul Societăţii. Adevărul era departea acestui mic grup eteroclit şi entuziast, în pofida opiniei establishmentuluiştiinţific, care decretase că zborul cu un aparat mai greu ca aerul este o himeră.
Omul cu urechea ruptă ne oferă şi indicii cu privire la concepţiile social-politice ale autorului, dincolo de admiraţia lui evidentă faţă de Napoleon al III-lea. Jules Claretie îşi continua astfel necrologul: „Bătându-şi joc de cei puternici, înfruntându-i pe cei influenţi, ajutându-i pe cei obidiţi, nerâzând niciodată de sărăcia altora…”. Avem motive să ne îndoim de temeinicia primelor două afirmaţii. E adevărat că About a colaborat la „L’Opinion Nationale”, dar acest ziar „de opoziţie” era devotat, în ascuns, guvernului, care-l proteja pe scriitor şi-l decorase. O frază din roman mi se pare semnificativă, în această privinţă:
„Respectul faţă de puterile stabilite, care este fondul însuşi al naturii mele, nu-miîngăduie să introduc în scenă personaje auguste.” Turnura aparent ironică esteanihilată de aluzia finală. Fiind vorba despre împărat, declaraţia capătă ponderea
unei profesiuni de credinţă.
Cât despre atitudinea faţă de cei obidiţi, ea este exprimată mai ales prin ricoşeu,în unele pasaje din capitolul consacrat lui Nicolas Meiser şi soţiei sale, ca de pildă:
„În fiecare an, de sfântul Martin, la strânsul chiriilor, ei lăsau pe drumuricinci-şase familii de meseriaşi care nu putuseră să-şi plătească suma trimestrială;însă din această pricină nu cinau cu mai puţină poftă iar sărutul de seară nu eramai puţin dulce.” Acelaşi procedeu este folosit şi în două dintre cele maisurprinzătoare pagini ale romanului, în care Fougas este cuprins de o veritabilă
frenezie urbanistică, înfăţişându-i lui Napoleon al III-lea viziunea unui Paris de ograndioasă şi cam retrogradă geometrie. În centrul metropolei, palatul imperial şiserviciile publice. Pe cele douăsprezece bulevarde dispuse radiar şi pe străzile care leunesc, clădiri uniforme pentru cei posedând rente de peste cincizeci de mii de franci.
Restul… „Sub cincizeci de mii de franci, interzis să locuieşti în Paris. Meşteşugariisunt cazaţi la zece kilometri de la centură, în fortăreţe muncitoreşti. Îi scutim deimpozite, pentru ca să ne iubească; îi înconjurăm cu tunuri, pentru ca să se teamă
de noi.”
Aceste două pagini constituie singurele inserţii utopice într-un roman deanticipaţie – şi distincţia nu prezintă doar un interes teoretic. În definitiv şi Anuldouă mii patru sute patruzeci, mai sus citat şi Omul cu urechea ruptă au aceeaşitemă: un om ajunge în viitor. Dar Mercier (cartea e scrisă la persoana întâi) trecepe străzile Parisului său utopic ca un turist. Adeziunea lui e totală. Uimirea lui areo tonalitate moderată. El nu trăieşte, ci contemplă. Fougas, în schimb, rămâne unom al timpului său, transplantat într-o altă epocă. El admiră şi dezaprobă cuaceeaşi fervoare noile instituţii şi moravuri, tulburând cu spiritul eroic şi cazon alMarii Armate tihna şi buna creştere provincială. Având un comportament atât dediferit, Mercier şi Fougas se întâlnesc în adaptarea lor rapidă la noua realitate. Atâtde rapidă, încât About încearcă să o justifice: „… cel care a dormit patruzeci şi şasede ani trebuie să se simtă cam dezrădăcinat în propria-i ţară. Fără rude, fără
prieteni, fără un chip cunoscut pe toată faţa Pământului! Adăugaţi o mulţime decuvinte, de idei, de obiceiuri, de invenţii noi care îl fac să simtă nevoia unui ciceroneşi care îi dovedesc că este un străin. Însă Fougas, redeschizând ochii, se aruncasedirect în miezul acţiunii (…) îşi improvizase prieteni, duşmani, o armată, unrival… Dar ceea ce îl lega mai ales de epoca modernă este înrudirea sa bine stabilită
cu marea familie a armatei”. Această din urmă frază, ca şi suita ei uşor emfatică, nu
