— Pe toţi dracii! domnilor, e prea de tot! îi întrerupse Fougas. Oare în Franţa nişte francezi să vorbească astfel despre instituţiile franceze?
Întoarceţi-vă la stăpânul vostru, spuneţi-i că imperiul este veşnic, deoarece este întemeiat pe granitul popular şi cimentat cu sângele eroilor. Iar dacă
regele vă întreabă cine a spus asta, să-i răspundeţi: colonelul Fougas, decorat la Wagram de propria mână a împăratului!
Cei doi tineri se priviră, schimbară un zâmbet, iar vicontele spuse către marchiz:
— What is that?
— A mad man.
— No, dear: a mad dog.
— Nothing else2.
— Foarte bine, domnilor, strigă colonelul. Vorbiţi englezeşte acum; sunteţi demni de asta!
Se mută în alt compartiment la staţia următoare şi dădu peste un grup de pictori tineri. Îi numi discipoli ai lui Xeuxis şi le ceru veşti despre Gerard, despre Gros şi despre David. Domnii aceştia găsiră gluma originală şi îi recomandară să meargă să-l vadă pe Talma în noua tragedie a lui Arnault.
Fortificaţiile Parisului îl uimiră mult, îl scandalizară un pic.
— Nu-mi place asta, spuse el vecinilor săi. Adevăratul zid de apărare al Capitalei este curajul unui mare popor. A îngrămădi bastioane în jurul Parisului înseamnă a spune duşmanului că poate birui Franţa.
Trenul se opri în sfârşit în gara Mazas. Colonelul, care nu avea bagaje, porni ţanţoş, cu mâinile în buzunare, în căutarea hotelului Nantes. Cum petrecuse trei luni la Paris prin anul 1810, el credea că ştie bine oraşul. Iată
de ce nu întârzie să se rătăcească, ajungând aici. Însă, în diferitele cartiere pe care le străbătu la-ntâmplare, el admiră marile schimbări care se făcuseră în absenţa sa. Fougas adora străzile foarte lungi, foarte largi, mărginite de case mari, uniforme; el fu obligat să recunoască că edilitatea pariziană se apropia activ de idealul său. Nu era încă perfecţiunea absolută, dar ce progres!
Printr-o iluzie foarte naturală, el se opri de douăzeci de ori pentru a saluta figuri cunoscute; nimeni nu-l recunoscu însă.
După cinci ceasuri de mers, ajunse în Place du Carroussel. Hotelul Nantes nu mai era acolo; în schimb, Luvrul fusese terminat. Fougas pierdu un sfert de ceas privind acest monument. Şi o jumătate de ceas contemplând doi zuavi din gardă, care jucau pichet. El se informă dacă
2 — Ce-i asta? — Un nebun. — Nu, dragul meu: un câine turbat. — Nimic altceva. (în engleză, în original)
împăratul se afla la Paris; i se arătă drapelul care fâlfâia pe Tuileries.
„Bun, zise el, trebuie însă mai întâi să mă îmbrac în haine noi.”
Reţinu o cameră la hotelul din strada Saint-Honoré şi-l întrebă pe băiatul de servici care era cel mai celebru croitor din Paris. Băiatul îi împrumută un Almanah al comerţului. Fougas căută pe cizmarul împăratului, pe lenjerul împăratului, pe pălărierul, pe croitorul, pe frizerul, pe mănuşarul împăratului; îşi notă numele şi adresele lor în carnetul primit de la Clémentine, după care luă o trăsură şi porni după cumpărături.
Cum avea piciorul mic şi bine format, el găsi fără dificultate încălţăminte de gata; i se făgădui de asemenea să i se aducă în cursul serii toată lenjeria de care avea nevoie. Însă atunci când îi explică pălărierului ce fel de obiect avea de gând să-şi planteze pe cap, el întâmpină mari dificultăţi. Idealul său era o pălărie enormă, largă sus, îngustă la bază, îngroşată la margini, cambrată în spate şi în faţă; pe scurt, mobila istorică căreia întemeietorul Boliviei îi dăduse odinioară numele său. A fost nevoie să se răscolească
magaziile şi să se scotocească până şi arhivele pentru a se găsi ce dorea el.
— În sfârşit! exclamă pălărierul, iată obiectul dumneavoastră. Dacă e pentru un costum de teatru, veţi fi mulţumit: efectul comic este asigurat.
Fougas răspunse sec că pălăria aceasta era mult mai puţin ridicolă decât toate cele care circulau pe străzile Parisului.
La celebrul croitor din rue de la Paix, avu loc aproape o bătălie.
— Nu, domnule, spuse Alfred, n-am să vă fac niciodată o redingotă cu brandemburguri şi un pantalon à la cosaque! Duceţi-vă la Babin ori la Moreau, dacă doriţi un costum de carnaval; dar nu se va putea spune că un bărbat atât de bine făcut a ieşit de la noi în chip de caricatură!
— Tunetu’ şi patria! răspundea Fougas; dumneata eşti cu un cap mai mare ca mine, domnule uriaş, dar eu sunt colonel al marelui Imperiu şi nu tamburii majori sunt cei care trebuie să dea ordine coloneilor!
Diavolul acesta de om avu ultimul cuvânt. I se luă măsura, se deschise un album şi i se promise că va fi îmbrăcat, în douăzeci şi patru de ore, după
ultima modă din 1813. I se arătară stofe pe alese, stofe englezeşti. Le refuză
cu dispreţ.
— Postav albastru francez, spuse el, şi fabricat în Franţa! Şi croieşte-mi-l în aşa fel ca toţi cei care mă vor vedea trecând în civil să exclame: „E un
militar”!
Ofiţerii din vremea noastră au exact cochetăria inversă; ei se străduiesc să semene cu toţi ceilalţi gentlemeni atunci când îmbracă haina civilă.
Fougas îşi comandă, în strada Richelieu, un guler de satin negru care ascundea cămaşa şi se ridica până la urechi; apoi coborî spre Palais-Royal, intră într-un restaurant celebru şi comandă o cină. Cum prânzise la botul calului într-o patiserie de pe bulevard, pofta sa, aţâţată de atâta umblat, făcu minuni. Bău şi mâncă aşa cum o făcea la Fontainebleau. Însă nota de plată îi păru greu de digerat: avea de dat o sută zece franci şi câteva centime. „Drace! zise el, viaţa s-a scumpit la Paris!” Rachiul intra în acest total pentru o sumă de nouă franci. I se servise o sticlă şi un păhărel cât un degetar; jucăria aceea îl amuzase pe Fougas; găsi distractiv să-l umple şi să-l golească de douăsprezece ori. Însă, ridicându-se de la masă, el nu era beat: o veselie plăcută, nimic mai mult, îi reveni fantezia să recâştige câteva monede de o sută de centime pe numărul 113. Un negustor de sticle stabilit în casă îl informă că Franţa nu mai juca de vreo treizeci de ani. Porni mai departe până la Theâtre-Français pentru a vedea dacă nu cumva comedianţii Imperiului dădeau vreo frumoasă tragedie, dar afişul îi displăcu. Comedii moderne, jucate de actori noi! Nici Talma, nici Fleury, nici Thenard, nici soţii Baptiste, nici domnişoara Mars, nici domnişoara Raucourt! Se înfiinţă la Operă, unde se dădea Carol al VI-lea. Muzica îl năuci la început; nu era obişnuit să audă atâta zgomot în afara câmpurilor de luptă. Curând, totuşi, urechile sale deveniră mai rezistente la vacarmul instrumentelor, oboseala zilei, plăcerea de a şedea comod, acţiunea digestiei, îl făcură să aţipească. Se deşteptă cu o tresărire la acest faimos cântec patriotic:
Război tiranilor! în veci de veci, în Franţa,Englezul nu va fi stăpân!
— Nu! răcni el, întinzând braţele spre scenă. Nicicând! s-o jurăm cu toţi împreună pe altarul sacru al patriei! Piară perfidul Albion! Vive l’Empereur!
Spectatorii de la parter şi din fotoliile de orchestră se ridicară în acelaşi timp, mai puţin pentru a se asocia jurământului lui Fougas cât pentru a-i impune tăcere. În antractul următor, un comisar de poliţie îi spuse la
ureche că atunci când ai luat o asemenea cină mergi la culcare în linişte, în loc să tulburi reprezentaţia de la Operă.
El răspunse că cinase după cum îi era obiceiul şi că acea explozie a unui sentiment patriotic nu pornea din stomac.
— Dar, spuse el, întrucât în acest palat al opulenţei trândave ura faţă de duşman este stigmatizată ca o crimă, mă duc să respir un aer mai liber şi să
