— Dar, cum ţi-ai ascuns atât de bine emoţia?… Câtă tărie au femeile!…
Eu pic din cer în mijlocul existenţei tale liniştite, iar tu mă vezi fără să
clipeşti!
— Da, domnule.
— M-ai iertat tu pentru o crimă aparentă de care numai destinul a fost vinovat?
— Da, domnule.
— Mulţumesc! O, mulţumesc!… Ce familie admirabilă în jurul tău!
Acest bun Pierre care aproape că m-a strâns în braţe văzându-mă că apar, e fiul meu, nu-i aşa?
— Da, domnule.
— Bucură-te: va fi bogat! E deja un om fericit; i-am adus averea. Un milion va fi partea lui. Ce beţie, o, Clémentine! în această inocentă adunare, atunci când am să-mi ridic vocea pentru a spune fiului meu: „Ţine!
milionul ăsta e al tău!” A sosit oare momentul? Trebuie să vorbesc? Trebuie să spun totul?
— Da, domnule.
Fougas se ridică aşadar şi ceru tăcere. Presupuseră că dorea să cânte un cântec şi tăcură.
— Pierre Langevin, spuse el cu emfază, eu vin de pe lumea cealaltă şi-ţi aduc un milion.
Dacă Gros-Pierre nu vroi să se-nfurie, măcar roşi, iar gluma i se păru de prost gust. Însă când Fougas anunţă că o iubise pe bunică în tinereţea ei, bătrânul tată Langevin nu şovăi să-i arunce cu o sticlă-n cap. Fiul colonelului, magnificii săi nepoţi şi până şi mireasa se ridicară mânioşi din cale-afară şi se încinse o bătălie straşnică.
Pentru prima oară-n viaţă, Fougas nu fu cel mai tare. El se temea să nu scoată vreun ochi cuiva din familie. Sentimentul patern îi răpi trei sferturi din forţe.
Aflând însă în încăierare că Clémentine se numea Catherine şi că Pierre
Langevin se născuse în 1810, el redobândi avantajul, învineţi trei ochi, rupse un braţ, strâmbă două nasuri, scoase patru duzini de dinţi şi ajunse la trăsura sa însoţit de toate onorurile războiului.
„La naiba cu copiii! spunea el zburând ca vântul spre gara de la Avricourt. Dacă am un fiu, să mă găsească!”
19
EL CERE ŞI APOI ACORDĂ MÂNA CLÉMENTINEI
În ziua de 5 septembrie, la ceasurile zece dimineaţa, Léon Renault, slab, tras la faţă şi aproape de nerecunoscut, se afla la picioarele Clémentinei Sambucco, în salonul mătuşii ei. Erau aranjate flori pe şemineu, flori în toate jardinierele. Două mari raze de soare ştrengare intrau prin ferestrele deschise. Un milion de mici atomi albăstrii jucau în lumină şi se întretăiau, se opreau după bunul plac al fanteziei, întocmai ca ideile într-un volum al domnului Alfred Houssaye. În grădină cădeau merele, piersicile erau coapte, viespile scobeau găuri largi şi adânci în perele parfumate; begoniile şi clematitele înfloreau; în sfârşit un coş mare cu heliotrop, aşezat sub fereastra din stânga, îşi etala întreaga splendoare. Soarele poleia toţi ciorchinii viţei de vie cu un strat de aur brun; marele yucca ornamental de pe peluză, agitat de vânt ca o pălărie chinezească, îşi lovea fără sunet clopoţeii argintii. Însă fiul domnului Renault era mai palid şi mai ofilit decât crengile liliacului, mai abătut decât frunzele bătrânului cireş; inima sa era lipsită de bucurie şi de speranţă, asemenea coacăzului desfrunzit şi fără fructe!
Să te exilezi departe de pământul natal, să trăieşti trei ani sub un climat neospitalier, să-ţi petreci atâtea zile în minele adânci, atâtea nopţi pe un cuptor de faianţă laolaltă cu o grămadă de ploşniţe şi cu destui mujici, şi să
vezi că în locul tău e preferat un colonel de douăzeci şi cinci de ludovici pe care l-ai înviat tu însuţi, muindu-l în apă!
Toţi bărbaţii au suferit decepţii, dar, cu siguranţă, nimeni n-a trecut printr-o nefericire atât de puţin previzibilă şi atât de extraordinară. Léon ştia că pământul nu este o vale de şocolată cu lapte, nici de ciorbă de trufandale. El cunoştea lista nefericirilor celebre, care începe odată cu moartea lui Abel, ucis în paradisul terestru, şi se termină cu masacrarea lui Rubens din galeria Luvrului, la Paris. Însă istoria, care rareori ne învaţă
ceva, nu ne consolează niciodată. Sărmanul inginer zadarnic îşi tot repeta
că o mie de alţi inşi fuseseră uzurpaţi în ajunul căsătoriei şi alţi o sută de mii a doua zi, tristeţea era mai puternică decât judecata, şi trei-patru şuviţe de păr începeau să-i albească în jurul tâmplelor.
— Clémentine! spunea el, sunt cel mai nefericit dintre bărbaţi.
Refuzându-mi această mână pe care mi-ai făgăduit-o, mă condamni la un supliciu de o sută de ori mai rău decât moartea. Vai! ce vrei să mă fac fără
tine? Va trebui să trăiesc singur, căci te iubesc prea mult pentru a mă
căsători cu alta. De aproape patru ani, toate sentimentele mele, toate gândurile mele sunt concentrate asupra dumitale, m-am obişnuit să le privesc pe celelalte femei ca pe nişte fiinţe inferioare, nedemne să atragă
privirea unui bărbat! Nu-ţi mai vorbesc de eforturile pe care le-am făcut pentru a te merita; ele îşi purtau recompensa în ele însele, iar eu eram deja mult prea fericit că muncesc şi sufăr pentru dumneata. Dar uite mizeria în care m-a lăsat părăsirea dumitale! Un matelot azvârlit pe o insulă pustie e mai puţin demn de plâns ca mine: va trebui să rămân în preajma dumitale, să asist la fericirea altuia; să te văd trecând pe sub fereastra mea la braţul rivalului meu! Ah! moartea ar fi mai suportabilă decât această tortură
zilnică. Însă nu am nici măcar dreptul de a muri! Bieţii mei părinţi au şi aşa destule necazuri. Ce s-ar întâmpla, dumnezeule mare! dacă i-aş condamna să poarte doliu după fiul lor?
Această tânguire punctată cu suspine şi lacrimi sfâşia inima Clémentinei. Sărmana copilă plângea şi ea, căci îl iubea pe Léon din tot sufletul, însă îşi interzisese să i-o mai spună. De mai multe ori, văzându-l pe jumătate leşinat în faţa ei, fu ispitită să-l cuprindă cu braţele de după
gât, dar amintirea lui Fougas îi paraliza orice gest de tandreţe.
— Sărmanul meu prieten, îi zicea ea, mă judeci greşit dacă mă crezi nesimţitoare la suferinţele dumitale. Te cunosc, Léon, şi încă din copilărie.
Ştiu câtă loialitate, câtă delicateţe, câte nobile şi preţioase virtuţi există în dumneata. Din vremea când mă purtai în braţe spre cei sărmani şi îmi puneai un bănuţ în mână ca să mă înveţi să dau de pomană, niciodată n-am auzit vorbindu-se de binefacere fără să mă gândesc îndată la dumneata.
Atunci când ai bătut un băiat de două ori mai mare ca dumneata, care-mi luase păpuşa, am simţit ce lucru frumos e curajul, şi că o femeie e fericită să
se poată bizui pe un om de suflet. Tot ceea ce te-am văzut făcând de atunci
încoace n-a făcut decât să-mi sporească stima şi simpatia. Să fii convins că
