şi-a pierdut capul!
Însă Virginie Sambucco deschisese deja un mic secretaire din lemn de trandafir. Dintr-o singură ochire, ea descoperi într-o singură legătură de hârtii o foaie îngălbenită de vreme.
— Asta este! zise ea cu un strigăt de bucurie. Marie-Clémentine Pichon, fiică legitimă a lui Auguste Pichon, hotelier, strada Merlettes, în oraşul Nancy; măritată la 10 iunie 1814 cu Joseph Langevin, subintendent militar.
Ea este, nu-i aşa domnule? Îndrăzneşte să spui că nu e ea!
— Ah! dar bine, prin ce întâmplare aveţi dumneavoastră hârtiile mele de familie?
— Biata Clémentine! Şi dumneata o acuzi de trădare! Nu înţelegi că ai
fost dat drept mort? Că ea se credea văduvă fără să fi fost măritată; că…
— Bun! bun! O iert. Unde se află? Vreau s-o văd, s-o îmbrăţişez, să-i spun…
— A murit, domnule! a murit după trei luni de căsnicie…
— Ah! drace!
— Şi dând naştere unei fiice…
— Care e fiica mea! Mi-ar fi plăcut mai mult un băiat, dar ce contează?
Unde este? Vreau s-o văd, s-o îmbrăţişez, să-i spun…
— Nu mai este, vai! Am să te conduc însă la mormântul ei.
— Dar cum naiba de o cunoşti?
— Pentru că s-a măritat cu fratele meu!
— Fără consimţământul meu? Nu contează! Cel puţin a lăsat în urma ei copii?
— Unul singur.
— Un fiu! E nepotul meu!
— O fiică.
— Nu contează! E nepoata mea! Mi-ar fi plăcut mai mult un băiat, dar unde este? Vreau s-o văd, s-o îmbrăţişez, să-i spun…
— Îmbrăţişeaz-o, domnule. O cheamă Clémentine ca şi pe bunica sa şi uite-o aici!
— Ea! Iată prin urmare secretul acestei asemănări! Dar atunci eu nu mă
mai pot însura cu ea! Nu contează! Clémentine! vino în braţele mele!
Sărută-l pe bunicul tău!
Biata copilă nu reuşise să înţeleagă nimic din această rapidă conversaţie în care evenimentele cădeau ca nişte ţigle în capul colonelului. Ei i se vorbise întotdeauna despre domnul Langevin ca despre bunicul ei din partea mamei, şi acum i se părea că aude că mama ei era fiica lui Fougas.
Dar ea simţi după primele cuvinte că nu se mai putea căsători cu colonelul şi că va fi curând măritată cu Léon Renault. Prin urmare, dintr-un gest de bucurie şi de recunoştinţă se năpusti în braţele tânărului bătrân.
— Ah! domnule, îi spuse ea, v-am iubit întotdeauna şi v-am respectat ce pe un strămoş!
— Iar eu, biata mea copilă, m-am purtat întotdeauna ca un dobitoc bătrân! Toţi bărbaţii sunt nişte brute şi toate femeile sunt nişte îngeri. Tu ai
ghicit, cu instinctul delicat al sexului tău, că-mi datorai respect, iar eu, prost ce sunt! n-am bănuit absolut nimic! Drăcia dracului! fără venerabila mătuşă, aici de faţă, aş fi făcut o boacănă!
— Nu, zise mătuşa. Ai fi descoperit adevărul parcurgând hârtiile noastre de familie.
— Oare le-aş fi privit măcar? Şi când te gândeşti că eu îmi căutam moştenitorii în departamentul Meurthe, când îmi lăsasem familia la Fontainebleau! Imbecil, de! Dar nu contează, Clémentine! Vei fi bogată, te vei căsători cu acela pe care-l iubeşti! Unde e băiatul acela de treabă? Vreau să-l văd, să-l îmbrăţişez, să-i spun…
— Vai, domnule! l-aţi azvârlit pe fereastră.
— Eu?… Ia te uită! aşa e. Nu-mi mai aminteam. Din fericire n-a păţit nimic şi alerg să-mi repar prostia. O să vă căsătoriţi când doriţi; cele două
nunţi au să se facă o dată… Dar de fapt, nu! Ce zic eu! Eu nu mă mai însor!
Pe curând, copila mea, scumpa mea nepoţică. Domnişoară Sambucco, eşti o mătuşă de treabă; sărută-mă!
El alergă acasă la domnul Renault şi Gothon, care-l vedea venind, coborî să-i bareze drumul.
— Nu ţi-e ruşine, îi zise ea, să te porţi în halul ăsta cu cei care ţi-au redat viaţa? Ah! de-ar fi s-o luăm iar de la început! nu s-ar mai răsturna casa cu susu-n jos pentru ochii dumitale frumoşi! Doamna plânge, domnul îşi smulge părul din cap, domnul Léon tocmai a trimis doi ofiţeri să te caute.
Ce drăcie ai mai făcut de dimineaţă-încoace?
Fougas o învârti în loc ca pe-un titirez şi se trezi faţă-n faţă cu inginerul.
