Léon auzise zvon de ceartă; văzându-l pe colonel animat, cu ochii aprinşi, el prevăzu o oarecare agresiune brutală şi nu mai aşteptă prima lovitură. O
luptă corp la corp se încinse în alee, în mijlocul ţipetelor lui Gothon, ale domnului Renault şi al sărmanei doamne, care striga după ajutor. Léon se zvârcolea, lovea şi lansa din când în când câte un pumn viguros în torsul duşmanului. Fu înfrânt totuşi; colonelul sfârşi prin a-l trânti la pământ şi a-l culca cu desăvârşire, cum se spune la Toulouse. Atunci îl sărută pe amândoi obrajii şi îi spuse:
— Ah! copil smintit! Am să te forţez să m-asculţi! Eu sunt bunicul Clémentinei şi ţi-o dau în căsătorie, iar tu ai să te însori cu ea mâine, dacă
doreşti! Ai înţeles? Ridică-te acum, şi nu-mi mai căra la pumni în stomac.
Ar însemna aproape un paricid!
Domnişoara Sambucco şi Clémentine sosiră în mijlocul stupefacţiei generale. Ele completară relatarea lui Fougas, care se încurca în genealogie.
Martorii lui Léon îşi făcură apariţia la rândul lor. Nu-l găsiseră pe duşman la hotelul la care descinsese şi se pregăteau să dea raportul în legătură cu misiunea lor.
În faţa ochilor li se înfăţişă tabloul unei fericiri desăvârşite, iar Léon îi rugă să ia parte la nuntă.
— Prieteni, le spuse Fougas, veţi vedea natura dezamăgită
binecuvântând lanţurile iubirii.
20
UN TRĂSNET DIN SENIN
„D-ra Virginia Sambucco are onoarea de a vă invita să luaţi parte la căsătoria D-rei Clémentine Sambucco, nepoata sa, cu Dl. Léon Renault, inginer civil.”
„Dl. şi D-na Renault au onoarea de a vă invita să luaţi parte la căsătoria D-lui Léon Renault, fiul lor, cu D-ra Clémentine Sambucco;”
„Şi vă roagă să asistaţi la benedicţiunea nupţială, care le va fi dată în ziua de 16 septembrie 1859, în biserica Saint-Maxence, parohia lor, la ceasurile unsprezece precise.”
Fougas voi neapărat ca numele lui să figureze pe invitaţiile scrise. Cu chiu cu vai îi scoaseră din cap această fantezie. Doamna Renault îi ţinu o predică de două ceasuri încheiate. Îi spuse că în ochii societăţii, ca şi în ochii legii, Clémentine era nepoata domnului Langevin; că de altfel domnul Langevin se purtase foarte onorabil atunci când legitimase prin căsătorie o fiică ce nu era a lui; în sfârşit, că dezvăluirea unui asemenea secret de familie ar însemna un fel de scandal dincolo de mormânt şi ar veşteji amintirea sărmanei Clémentine Pichon. Colonelul răspundea cu căldura unui tânăr şi cu încăpăţânarea unui bătrân:
— Natura are drepturile sale; ele sunt anterioare convenţiilor societăţii şi de o mie de ori mai auguste. Onoarea aceleia pe care o numeam Eglé a mea îmi este mai scumpă decât toate comorile din lume şi i-aş spinteca inima-n patru temerarului care-ar încerca s-o veştejească. Cedând înflăcărării dorinţei mele, ea s-a conformat moravurilor unei epoci măreţe, când scurtimea vieţii şi permanenţa războiului simplificau toate formalităţile, în sfârşit, eu nu vreau ca strănepoţii mei, care se vor naşte, să ignore că
sorgintea sângelui lor se află în vinele lui Fougas. Langevin al vostru e un intrus care s-a strecurat în mod fraudulos în familia mea. Un intendent e aproape un cantinier! Calc în picioare cenuşa lui Langevin!
Încăpăţânatul nu cedă în faţa argumentelor doamnei Renault, dar se
dădu bătut în faţa rugăminţilor Clementinei. Tânăra creolă îl alinta cu o graţie irezistibilă. „Bunicule drag încoace, bunicule scump încolo; copilaş
bătrân de bunic, o să te dăm iar la colegiu, dacă nu te cuminţeşti!”
Ea se aşeza cu familiaritate pe genunchii lui Fougas şi-l lovea prieteneşte cu palma peste obraji.
Colonelul îşi îngroşa vocea, apoi inima i se muia de duioşie şi începea să
plângă ca un copil.
Aceste gesturi de familiaritate nu-l făceau deloc fericit pe Léon Renault; cred chiar că ele îi temperau niţel bucuria. Desigur, el nu se îndoia nici de dragostea logodnicei sale, nici de loialitatea lui Fougas. Era obligat să
recunoască faptul că, între un bunic şi nepoata lui, intimitatea este de drept natural şi nu poate ofensa pe nimeni. Dar situaţia era atât de nouă şi atât de puţin obişnuită încât îi trebui un oarecare timp pentru a-şi clasa sentimentele şi a-şi uita supărarea. Bunicul acesta, pe care plătise cinci sute de franci, căruia îi rupsese urechea, pentru care cumpărase un teren la cimitirul din Fontainebleau; strămoşul acesta mai tânăr ca el, pe care-l văzuse beat, pe care-l găsise amuzant, apoi primejdios, apoi insuportabil; acest venerabil şef al familiei care începuse prin a cere mâna Clémentinei şi sfârşise prin a-l arunca în heliotropi pe viitorul său nepot, nu putea să
obţină de la început un respect fără rezerve şi o prietenie nemărginită.
Domnul şi Doamna Renault predicau fiului lor supunerea şi deferenţa.
Ei i-l înfăţişau pe domnul Fougas ea pe o rudă ce trebuie menajată.
— Câteva zile de răbdare! spunea buna mamă, n-are să rămână el multă
vreme la noi; e un soldat care n-ar putea să trăiască în afara armatei; nu mai mult decât peştele în afara apei.
Însă părinţii lui Leon, în adâncul sufletului lor, păstrau amintirea amară
a atâtor supărări şi nelinişti. Fougas fusese flagelul familiei; rănile pe care le făcuse el nu puteau să se închidă într-o singură zi. Gothon însăşi îi păstra ranchiună fără s-o spună. Ea scotea oftaturi adânci acasă la domnişoara Sambucco, muncind la pregătirea ospăţului de nuntă.
— Ah! sărmane Celestin, îi spunea ea acolitului său, ce smintit de bunic o să mai avem!
Singurul care se simţea cu desăvârşire la largul său era Fougas. El unul trăsese cu buretele peste poznele sale; nu păstra nicio ranchiună nimănui
pentru tot răul pe care-l făcuse. Foarte patern cu Clémentine, foarte galant cu domnul şi doamna Renault, el dovedea faţă de Léon prietenia cea mai sinceră şi mai cordială.
— Dragă băiete, îi zicea el, te-am studiat, te cunosc, te iubesc; meriţi să fii fericit şi vei fi. Vei vedea curând că, n-ai făcut o afacere proastă
cumpărându-mă cu douăzeci şi cinci de napoleoni. Dacă recunoştinţa ar fi alungată din lume, ea ar găsi un ultim refugiu în inima lui Fougas!
Cu trei zile înainte de nuntă, maestrul Bonnivet aduse la cunoştinţa familiei că domnul colonel venise la biroul său pentru a cere comunicarea contractului. Abia de-şi aruncase privirea pe caietul de hârtie timbrată, şi harşt! în bucăţi cu el în focul din cămin.
— Domnule mâncător de note, spusese el, faceţi-mi plăcerea de a relua de la început capodopera. Nepoata lui Fougas nu se mărită cu opt mii de franci rentă. Natura şi prietenia îi dăruiesc un milion, pe care iată-l!
