— Tati s-a dus la mine în cameră.
— Și ce a făcut când nu te-a găsit acolo?
— M-a strigat și a început să mă caute prin apartament. A venit la debara, dar eu m-am afundat în spatele paltoanelor și m-am ascuns.
— De ce nu ai ieșit când te-a strigat?
— Știam că am greșit. Așa că am tăcut chitic și m-am făcut mică.
— Și pe urmă ce s-a întâmplat?
— Am închis ochii. M-am prefăcut că sunt în altă parte. Cred că am adormit, nu-mi aduc aminte.
VP - 216
— Și ce te-a trezit?
— Am auzit încă un zgomot puternic. Pe urmă n-am mai auzit nimic, o vreme, și m-am dus să văd ce s-a întâmplat. Tati era întins lângă mami. Cred că erau foarte obosiți de la atâta luptă. N-am reușit să-i trezesc. Pe urmă, poliția a dărâmat ușa.
— Probabil că a fost înfricoșător.
— A fost… îmi cer iertare, zău.
Am început să plâng și detectivul a împins laptele cu ciocolată mai aproape de mine. Am dus cutia la gură și am luat o sorbitură cu paiul.
Laptele avea un gust sărat.
— Pentru ce îți ceri scuze, scumpo? m-a întrebat el.
Avea o voce gravă și liniștitoare.
— Am făcut ceva rău.
Chiar făcusem ceva rău. Și voiam să-i spun detectivului. Dar nu puteam.
— Scumpo, când ai ieșit din debara tati dormea?
Am dat doar din cap că da. Nu mai puteam vorbi, pentru că altfel nu m-aș
mai fi putut opri.
— Cum te-ai rănit la braț, iubito? Cine te-a tras de el?
Amintirile îmi sunt întrerupte de telefonul care începe să vibreze pe scaun, lângă mine.
Prezint o casă în Bridgehampton și pe urmă ies cu Wes. Nu ajung acasă
decât târziu, nu mă aștepta și cinează fără mine. Te iubesc.
Dispozitivul de urmărire al telefonului îmi arată că e din nou la ea acasă.
Furia pe care o simt ia locul epuizării și îmi reaprinde hotărârea. Sunt bucuroasă că am fost readusă în prezent. Pornesc motorul și o iau spre casa lui Mark, să-mi dea ceea ce mi-a promis conform înțelegerii, și ceva pe deasupra.
* * *
Aproape ajunsă la el, rămân șocată să-l văd pe Mark scos din casă cu cătușe la mâini. În halatul lui, cu părul vâlvoi și ochi fioroși, se zbate ca un animal sălbatic. Aproape că nu pot să-mi întorc privirea. Presupusesem că
va fi acasă, ca de obicei, și eu va trebui să improvizez ca să-l conving, însă
acum, cu această întorsătură a sorții, cred că azi norocul îmi surâde și mie o dată. Lui Mark, nu prea.
Nu accelerez și nici nu încetinesc și mașina mea trece, ușor, mai departe.
Din fericire, niciunul dintre bărbați nu se uită în direcția mea. Într-un gest de o nepotrivită delicatețe, Silvestri îl conduce pe Mark pe bancheta din spate a mașinii de poliție, protejându-i capul cu mâna. Dau colțul străzii, parchez la câteva case depărtare și urmăresc prin oglinda retrovizoare, să văd mașina trecând, înainte de a face, pe jos, drumul înapoi până la casa lui.
VP - 217
Îmi fac socoteala că am la dispoziție cel mult câteva ore ca să obțin ce-mi trebuie, înainte ca proprietatea să mișune de polițiști.
La o stradă distanță, traversez o curte din spate, care știu că are o latură
comună cu cea a lui Mark și a Sashei. Pe alee nu e nicio mașină, dar am pregătită o poveste despre un câine scăpat din lesă, în caz că apare vreun locatar și mă ia la întrebări.
Când ajung în curtea lor, o iau direct spre casa de oaspeți. Nu mă
gândisem la asta, când am venit să-l văd pe Mark, dar acum îmi e foarte clar că aici își ține medicamentele. Fusesem în casa de oaspeți doar de două ori, și numai pentru puțin timp, când eram disperată și luam pastile de la Mark, în afara orelor de serviciu. Sigur că nu ne regulasem niciodată acolo, așa cum le spusesem lui Wolcott și lui Silvestri, și niciunde în altă parte, de fapt.
Gândul îmi făcea greață.
