Soarele e sus pe cer și în jurul lui se adună niște nori cenușii. Mă strecor de-a lungul marginii curții, cât pot de aproape, ca să o tai apoi drept spre căsuța situată la capătul piscinei, sub umbra nenumăraților copaci. Sunt surprinsă cât de lucidă și de plină de energie mă simt și, pe urmă, îmi dau seama că astăzi încă nu luasem nicio pastilă.
Nu mi-e greu să sparg încuietoarea ușii și, în mai puțin de două minute, sunt înăuntru. Așa cum era de așteptat, casa de oaspeți e în același sistem digital de alarmă ca și casa mare. Tabloul electronic, aflat imediat după ușă, scoate un bip de confirmare după ce tastez data de naștere a Sashei. Pe ferestre intră destulă lumină naturală, ca să nu fiu nevoită să aprind becurile. Interiorul e o singură cameră, mare, cu un spațiu mansardat deasupra, accesibil pe o scară îngustă. Mai sunt o canapea, o măsuță de cafea și un televizor cu ecran plat, care ocupă cea mai mare parte a spațiului, și o nișă cu bar, dincolo de zona de șezut. Într-o parte e și o baie mică.
Mă duc la barul pe care Mark l-a proiectat după modelul unui bârlog pentru bărbați de prin anii 1970, inclusiv cu o firmă de neon, Miller Time, pusă în fundal, și pahare de forme diferite, agățate deasupra. Deschid câteva dulapuri și sertare, fără prea mare entuziasm, dar știu că Mark se consideră
prea isteț, ca să nu aibă o ascunzătoare special gândită. Ciocănesc în pereți să aud dacă sună a gol, răstorn pernele canapelei și salt carpeta să văd dacă
nu e vreun seif în podea. Nimic. Caut pe perete o eventuală pictură care ascunde seiful, însă zidurile gri sunt goale, nu au nicio fotografie sau tablou.
Nori negri, grăbiți, acoperă soarele și în casa de oaspeți pătrunde acum o lumină cenușie care face ca ora să pară mai târzie decât este, de fapt. Îmi folosesc lanterna de la telefon ca să mă orientez. Ușa de la baie este închisă
și, când o deschid, mă pune jos mirosul de clor. Abia dacă reușesc să mă
strecor înăuntru, pentru că spațiul îngust e ocupat aproape în întregime de o VP - 218
pompă industrială de apă, pe care reușesc să o recunosc doar grație anilor în care Paul a lucrat în construcții și câtorva crize de anxietate ale lui, provocate de inundarea unor proprietăți. Mi se pare ciudat să ții așa un lucru în baie, în loc de garaj, dar, după ce ciocănesc vasul de metal în câteva locuri, mă conving că nu este un depozit de produse farmaceutice. Nu-mi dau seama cât de puternic este mirosul de clor, decât după ce ies din baie și sunt nevoită să mă așez, amețită.
Mă aventurez sus, la mansardă. Lanterna aruncă o lumină fantomatică, în timp ce o plimb prin spațiul de sus. Mansarda este ea însăși prea mică și acolo nu e nimic altceva, în afară de câteva cutii pe care scrie „discuri” și în care, când le deschid, găsesc doar o colecție de discuri de vinil, așa cum stă
scris. Acum sunt frustrată și încep să simt cum efectele stimulante ale adrenalinei lasă loc sevrajului.
Din capătul de sus al scării, examinez spațiul de dedesubt, căutând orice indiciu că un lucru a fost mișcat de la locul lui sau că ar exista un container disimulat. Mark poate că știa că nu era decât o chestiune de timp, până ce vor veni să-i percheziționeze casa sau, poate, s-a speriat când polițiștii au început să-l viziteze și s-a descotorosit de pradă. Poate că a mutat-o sau poate că greșesc eu și ascunzătoarea lui se află în casa mare ori în garaj. Mai sunt, încă, multe locuri de cercetat și cine știe când o să revină poliția. Mă
încearcă disperarea.
Fereastra mică a mansardei dă spre piscină și spre casa mare. Accept faptul că lucrul pe care îl caut nu e aici. Dacă vreau să obțin ce-mi trebuie, va trebui să merg acolo.
Când ies, mirosul de clor pare să se țină după mine, afară, chiar și după ce am închis ușa și am încuiat-o. Merg pe aleea care înconjoară piscina și îmi imaginez nenumăratele petreceri care au avut loc aici și în care Sasha a fost vedeta. Nu prea cred că vor mai fi aniversări aici, o lungă bucată de vreme.
În timp ce traversez curtea spre casă observ că, în ciuda vremii calde, copertina este în continuare bine fixată deasupra piscinei.
Mai fac circa cinci pași spre casă și, pe urmă, mă întorc pe călcâie și decid să dau totuși ocol bazinului. Știu că e riscant să stau atât de mult expusă, dar ceva mă trage în direcția piscinei.
Parcurg cam jumătate din cerc și apoi observ ceva. Unul dintre cârligele de metal care trebuie să fixeze copertina este desfăcut. Mă ghemuiesc și încerc să ridic materialul bine întins, ca să luminez cu lanterna dedesubt. E
prea strâns, așa că mai desfac și următoarele trei cârlige, care formează
colțul rotunjit al prelatei. Cu șinele de metal de deasupra și cu scările care coboară în piscină, aflate dedesubt, cred că pot ridica un colț, cât să intru.
Trebuie să mă chinui ceva, ca să desfac acele cârlige și mă țin de una din VP - 219
balustrade, în timp ce mă străduiesc să nu cad în apa călduță, pe care însă nu mă aștept să o găsesc dedesubt.
Odată ce am desfăcut și al patrulea cârlig, pot să dau la o parte destul din copertină cât să luminez piscina. Scările și spațiul din jur sunt complet uscate. Piscina a fost secată. Cobor în întuneric, pășind lateral, precum crabul, și, odată ajunsă pe ultima treaptă de jos, trebuie să mă ghemuiesc iar, pentru că bazinul e prea jos ca să pot sta dreaptă acolo unde prelata este încă fixată. Înaintez în patru labe și simt un fel de confort trecător în incinta aceea întunecată. Pun lanterna să bată spre capătul opus și văd că, pe măsură ce crește adâncimea, spațiul e ocupat de ceva masiv. Sunt prea departe ca să-mi dau seama spre ce anume mă îndrept, așa că aproape mă
târăsc spre centrul piscinei, unde pot să mă ridic în picioare, fără să mă
aplec prea mult. Când ajung la semnul de 1,8 metri, recunosc două stive cu containere de plastic și reușesc să stau complet dreaptă. Inima îmi bate așa de tare și mâinile îmi tremură, iar lanterna clipește ca un stroboscop. O
stabilizez cât pot, fixând-o pe unul dintre containerele din apropierea locului unde stau, ca să desfac, la unul din capete, capacul. Când îl ridic, sunt gata să
leșin.
Stivuite în teancuri frumoase, dinaintea mea sunt 500 de flacoane cu tablete din toate analgezicele pe care mi le pot imagina și unele pe care nici nu le cunosc măcar. Îndes în geantă cât de multe pot din flacoanele uriașe, dorindu-mi să fi adus un sac mare. Deschid un alt container și găsesc cutii peste cutii cu morfină și petidină32 în stare lichidă. Containerul următor este un cufăr cu comori, plin de nestematele medicamentelor anti-anxietate.
Trebuie să mai verific alte două containere, ca să găsesc ce caut. Nu mă
surprinde că Mark le-a ascuns chiar în fundul piscinei. Date fiind puterea lor și numărul victimelor, așa cum a rezultat din proces, este uluitor că încă le mai păstrează. Știam, însă, că o s-o facă. Mizează, probabil, pe faptul că, până
la urmă, cineva va găsi un mijloc de a le dilua suficient, încât să le vândă fără
ca fiecare doză să fie fatală. Pentru scopurile mele, au exact dozajul și forma care îmi trebuie.
Nu iau decât un flacon și îl împachetez într-o bucată de hârtie din geantă.
Îl bag în buzunarul larg al rochiei, cu grijă, ca pe o grenadă. Voi avea nevoie doar de o fracțiune din cât e acolo și, odată ce-l voi fi folosit, va trebui să
decid în ce fel o să scap de restul cremei, astfel ca nimeni să nu poată da vreodată peste ea, din întâmplare. Închid containerele și le stivuiesc așa cum le-am găsit, deși mă întreb dacă Mark va mai veni vreodată să-și revendice comoara îngropată.
32 analgezic opioid.
VP - 220
În timp ce mă întorc, pe vine, înapoi spre capătul mai puțin adânc și urc scările, aud zgomotul unor mașini care se apropie. Nu-mi dau seama dacă
intră pe aleea de mașini sau sunt doar în trecere, dar nu-mi pierd timpul încercând să fixez la loc prelata piscinei și, în schimb, o iau la fugă cât pot de tare, înapoi, în direcția propriei mașini îngreunată de multele kilograme de viață și de moarte din buzunarele mele.
Cincizeci și unu
