acolo, dar, pentru orice eventualitate, am condus cu revolverul ei în poală, încărcat. Surprinzător cât de ușor era să faci rost de arme de prin vecini.
Sasha mi-a furnizat arma cu care să o lichidez, pistolul pe care îl păstra fudulă în buzunarul exterior al poșetei roșu-aprins, cu locaș camuflat pentru armă. Era o geantă pe comandă, în genul poșetei Fendi de trei mii de dolari, pe care și-o dorise și care era dotată cu un buzunar exterior pentru armă, cu fermoar lateral. Într-o bună zi, după antrenament, a ales să desfidă fățiș
ideea de camuflaj și a prezentat-o public, fără să-i pese cine o aude.
Sasha era mai grea decât părea, așa că a fost nevoie de mai mult timp și de mai multă forță decât anticipasem, ca să o scot din mașină. Mă gândisem că aș fi făcut mai puțină mizerie dacă o împușcam afară. Am întins pe pământ, lângă mașină, prelata de plastic în care fusesem înfășurată și am rostogolit-o pe ea. A fost prima dată când trăgeam cu o armă, în afara poligonului de trageri. Fusesem o singură dată la unul, împreună cu Daniel, la începuturile relației noastre, și mă distrasem surprinzător de mult.
Antrenamentul în aer liber și nemonitorizat, având-o pe Sasha drept țintă, a fost mai exaltant decât îmi imaginasem. Și mult mai zgomotos. După ce totul s-a terminat și țeava s-a răcit, am băgat pistolul în poșeta mea, fără buzunar de armă, pentru orice eventualitate. Am înfășurat-o, într-o fracțiune din VP - 214
timpul de care avusesem eu nevoie ca să mă eliberez din aceeași prelată, și am tras-o spre chepengul care dădea în subsolul de sub fundația situată pe o latură a proprietății. L-am deschis, cu ceva efort, și am împins-o. A căzut jos, cu o bufnitură. Nu mi-a fost greu să târăsc sulul de plastic în fundul subsolului, acolo unde fusesem lăsată și eu. M-am bucurat că fusesem atentă
la distanțe și la amplasament, atunci când am scăpat. M-am asigurat că
dublura mea era exact acolo unde trebuia să fie, când Paul va fi revenit. Dacă
norocul nu mă părăsește, nu-și va da seama că un cadavru fusese înlocuit cu altul.
Cincizeci
REBECCA
Se pregătește să mă omoare. Azi dimineață, când încă dormea, am văzut că lipsea flaconul cu pastile pe care mi-l dăduse Mark. Știam că Paul mi le-a luat și eram disperată după ele. Le-am căutat peste tot pe unde m-am gândit că ar putea să fie – în geanta lui de antrenament, în buzunarele hainei și în masa de lucru. Pe urmă, mi-a trecut prin cap să caut și în mașină. Pastilele nu le-am găsit, dar în torpedo era pistolul înfășurat în eșarfa roșie.
Când se îndrepta spre ușă, îmi zice:
— Matu, ar trebui să facem o plimbare cu mașina în weekendul ăsta, așa cum făceam noi odată. Ce zici? Sâmbătă?
A accentuat pe sâmbătă, ca și cum era deosebit de important.
— Sigur, dragule. Ar fi super.
În gura mea cuvintele sunt ca niște cioburi de sticlă.
— Atunci, așa rămâne, a mai zis ieșind pe ușă în salturi, practic.
Îmi este oficial frică de soțul meu.
* * *
Înainte să pornesc spre Mark, stau în mașină și mă gândesc la cât de grave au ajuns lucrurile. Mă uit atent la căsuța noastră. Nu am stat niciodată
să mă uit prea mult la ea din acest punct de observație. Din afară, pare o căsuță frumoasă, înzestrată cu toate posibilitățile pentru un trai fericit în interior. Și chiar așa a fost, odată, când aveam dinaintea noastră
promisiunea a ceva măreț și mai matur. Mă întreb cât de diferită ar fi fost acum viziunea mea, dacă am fi reușit să împlinim acel vis. Realitatea dezastruoasă este că Paul are planuri pentru unul complet diferit, un vis alături de Dana.
VP - 215
Mintea îmi cutreieră prin prezent și prin trecutul îndepărtat.
Interogatoriul de ieri cu Silvestri și Wolcott, întrebările ocolite m-au dus cu gândul la noaptea în care au murit părinții mei. Stăteam într-o cameră la fel de claustrofobică, dar una care avea un covor ros și decolorat, jucării de copil răsfirate în jur și o asistentă socială care îmi punea întrebări, în timp ce eu încercam să-mi amintesc tot ce văzusem. Mai era și un bărbat, care stătea lângă noi, dar nu spunea nimic. Acum îmi dau seama că era un detectiv.
Eu eram încă în pijama, care avea pe ea stelele și luna. Cineva îmi pusese pantofii și îmi legase șireturile.
— Rebecca, tu știi ce s-a întâmplat în seara asta?
Asistenta socială avea o voce dulce și îmi zâmbea cu căldură. Detectivul, nu.
— Părinții mei și-au făcut rău unul altuia.
— Da, așa e. Știi de ce și-au făcut rău unul altuia?
— Mami a zis ceva și tati s-a înfuriat foarte tare.
În fața mea, pe masă, era o cutie de lapte cu ciocolată și eu priveam la ea, concentrată. Era mai ușor decât să mă uit în ochii celor doi adulți. Știam, după expresia de pe fețele lor, că făcusem ceva foarte rău și că o să dau de belea.
— Și pe urmă ce s-a întâmplat?
— M-am ascuns în debara. Credeau că sunt la mine în cameră și dorm.
— Și ce ai văzut și ai auzit din locul unde erai ascunsă?
— Auzeam cum se sparg lucrurile. Tata a tras sertarul din camera lor.
Mama a început să strige după ajutor. A fost un zgomot foarte puternic și n-am putut să o văd decât atunci când s-a întins pe jos.
Detectivul era un tip masiv, de două ori mai mare ca tatăl meu, poate. Era așezat pe un scaun prea mic pentru el. În alte circumstanțe, imaginea ar fi fost comică. Nu vorbea și, când mi-am ridicat ochii de pe cutia de lapte și m-am uitat la fața lui, avea ochii roșii. Își tot încrețea nasul, ca și cum ar fi fost gata să strănute.
— Rebecca, ce s-a întâmplat după ce mama ta s-a întins pe jos?
