SILVESTRI
— Fraților, mă omorâți cu zile.
Le țin un discurs de motivare băieților din echipa de polițiști care în clipa asta sparg cu barosul pereții din casa de la piscină a lui Mark Anders.
— Nu suntem la muzeu. Băgați și voi mai mult cărbune. Și nu uitați, pe lângă droguri mai căutăm și o armă calibrul 22.
Un polițist în uniformă se apleacă peste balustrada spațiului mansardat de deasupra noastră.
— Nimic aici, sus, domnilor detectivi, zice.
Ne-am ocupat de asta toată dimineața și entuziasmul colectiv e în scădere. Stăm în mijlocul unei grămezi de moloz și nu avem mai multe răspunsuri decât cele cu care am intrat aici.
Wolcott are în ochi privirea aceea a lui, distantă. Scanează vizual ce a mai rămas din ziduri, tavanul și podeaua. Absent, înghiontește cu pantoful carpeta rulată, își scoate walkie-talkie de la brâu și apelează casa principală.
— Ce se mai întâmplă pe acolo?
— Nu am găsit nimic, cârâie aparatul, drept răspuns.
Partenerul meu se uită încruntat la podea și nările îi freamătă.
* * *
Wolcott și cu mine stăm pe terasa din spate a lui Anders. Zgomotele plăcute, de distrugeri, care veneau dinăuntrul casei s-au oprit și au lăsat locul confuziei frustrante. Ceilalți polițiști se învârt acum fără niciun rost.
— În clipa de față, zice partenerul meu, aș merge pe rezervele de medicamente sau pe testul balistic pentru arma crimei folosită în cazul Sashei. Oricare dintre ele e floare la ureche.
— Deci, știm că Mark Anders are un Bersa.22 înregistrat pe numele lui.
Care sunt șansele ca arma care a ucis-o să nu fie a lui?
— Dovadă circumstanțială, spune Wolcott, ridicând din umeri.
VP - 221
— Porcăriile alea tre’ să fie chiar sub nasul nostru, zic eu. Tipul ăsta nu-i chiar așa isteț.
Wolcott încrețește nasul și se uită spre piscină.
— Ia stai puțin. De ce e piscina acoperită în mijlocul verii? Și, dacă e închisă, de ce sunt urme proaspete de iarbă arsă de clor?
Ne uităm unul la altul și traversăm peluza.
Când ne apropiem de piscină, observ că la unul dintre colțuri cârligul este desfăcut. Mă ghemuiesc și dau la o parte marginea copertinei, care dezvăluie o incintă secată.
— Ei, asta înseamnă să pierzi șansa de a te relaxa.
Încep să desfac restul prelatei de pe o latură a piscinei, în timp ce partenerul meu se ocupă de cârligele prinse de-a lungul capătului mai puțin adânc. Termină de desfăcut și coboară scările. Chicotesc atunci când capul lui Wolcott, aflat în mișcare, provoacă valuri pe prelata piscinei, de parcă
dedesubt ar pândi un monstru marin. La jumătatea lungimii bazinului văd cum capul stă pe loc, apoi o ia înapoi. Urcă scările, vine lângă mine și se apleacă. Își pune mâna pe umărul meu și zâmbește cu toată gura.
— Vrei o veste bună, partenere?
— Ce rahat mai aștepți?
— Departamentul pentru Combaterea Drogurilor o să ne dea acum o mână de ajutor cu hârțogăria. Cazul ăsta devine federal.
Cincizeci și doi
SHEILA
Cine știe cunoaște.
Daniel a fost iubirea vieții mele. Era omul meu, cel mai bun prieten, partea mea lipsă. Am știut asta din clipa când l-am întâlnit. Și el era tot un escroc mincinos și, după toate aparențele, un nenorocit de sociopat. Dar asta am aflat-o mult mai târziu.
Mai aveam trei săptămâni până la nuntă. Totul era cumpărat și achitat.
Catalogul nostru cu daruri fusese devastat, se vărsaseră multe lacrimi și se dăduseră jos multe kilograme. Eram absurd de aproape să ne căsătorim.
Nimic nu avea să împiedice asta.
Tocmai îmi făcusem o probă de machiaj și coafură pentru ziua cea mare.
Complet machiată, cu dermatograf, rimel și fard de obraz, cu rochia de mireasă umplându-mi brațele, mă duceam spre mașină, când primesc un VP - 222
mesaj de la o prietenă de liceu.
M-am gândit că ar trebui să vezi asta. Îmi pare rău.
