în buză. Pare să conțină destulă mâncare cât să hrănească populația unei insule de dimensiuni modeste.
— Ai botezat-o deja? îl întreb.
— Pe cine?
— Tenia pe care o ai.
— Foarte tare, prietene. Cu poanta asta ai rupt gura târgului în seara amatorilor, la cafenea?
— Serios, ai luat de mâncare pentru toată secția?
Partenerul meu clatină din cap și chicotește.
— Al dracu’ Sal, frate. Ne-a făcut sandviciurile și pe urmă a continuat să
îndese tot felul de rahaturi în plus. „Pentru voi doi, eroilor, din partea casei!”, zicea. A, și mi-a zis să-ți transmit toate cele bune. N-om fi noi crema societății, dar mi se cam pare că, în orașul ăsta, n-o să mai trebuiască să ne plătim niciodată prânzul.
— Da, Abby mi-a zis că s-a dus la McNamara, să-și ridice o rețetă de la cel mai popular farmacist și acesta a fost de-a dreptul amabil. Am fost surprins.
— Tipule, oameni ăștia au copii și afaceri, îmi explică Silvestri. Să scoți din circulație un tip de teapa lui Anders face ca orașul să devină un loc mai sigur.
Și cu numărul de acuzații de omor prin imprudență și de neglijență
criminală pe care FBI-ul o să i le pună în cârcă, pentru Fentanyl, tipul n-o să
mai vadă în veci altceva decât celula lui. Nici măcar nu mai contează că n-am descoperit chestia aia!
— Mda, bine că l-am înhățat, spun eu. Dar afacerea merge dincolo de Anders. Acum câteva zile au găsit în Riverhead o casă-depozit de droguri și au confiscat o barcă plină cu marfă.
— Marfă de transportat în sudul insulei, nu?
— Exact. Mi-e teamă că nu mai scăpăm de rahatul ăsta, partenere.
— Înțeleg, dar tot trebuie să începi de undeva.
— Probabil ai dreptate, zic eu.
— Plus că o să ne ferească pe amândoi de necazuri. „Mâini ucigașe”33 și tot restul.
— Mâini ucigașe, chicotesc eu.
Scoatem sandviciurile din belșugul de chipsuri și pateuri, ni le punem în poală și începem să desfacem hârtia ambalajului. Ne luăm prânzul în zgomotul mașinilor care trec și al cârâitului ocazional al radioreceptorului.
33 Trimitere la filmul omonim, în care un adolescent posedat de satana omoară oameni fără să-și dea seama.
VP - 227
Cincizeci și cinci
SHEILA
Când Sasha mi-a luat locul în sulul de plastic, eu i-am luat locul în lumea de afară.
După câți bani cash avea asupra ei, ai fi zis că plănuia să plece din oraș în orice clipă. Toate semnele indicau că își dorea să iasă din viața lui Mark tot atât de mult pe cât îmi dorisem și eu să intru cândva. Făcând-o să dispară, îi făcusem o favoare. Pe mine, însă, nu moartea ei mă interesa, de fapt. Ci moartea lui Paul și a Rebeccăi.
Folosind numerar și documente acceptate fără dificultate, comandate online și expediate la o căsuță poștală, am închiriat sub noua mea identitate un mic apartament, la distanță de câteva orașe, și am găsit la mica publicitate pe cineva care voia să scape de mașină, fără documente. Am fost tentată să folosesc Jaguarul Sashei, dar nu am făcut greșeala asta și am ascuns-o într-o parcare, acoperită cu o prelată. Știam că o vor găsi, până la urmă, dar știam că va mai dura.
Nu mi-am permis decât minimul necesar traiului. Era plăcut să trăiești fără să fii îngreunată de lucruri. Dacă aveam nevoie de ceva, puteam să iau de la Sasha sau de la Rebecca.
Realizam că trebuie să am răbdare și să aștept destul de mult timp după
ziua mea de naștere, ca apoi să încep să-i bântui pe Paul și pe Rebecca. Să-i las să se convingă că au scăpat și, pe urmă, să lansez show-ul. La început a fost cumplit să-i urmăresc. Experimentul meu nu a decurs exact așa cum mă
așteptam.
Au devenit mai apropiați. Păreau să se înțeleagă perfect. Ea nu l-a pedepsit pentru că a înșelat-o și el nu a devenit rece și distant cu ea, pentru ceea ce îmi făcuse mie. Când îi priveam cum se susțin unul pe altul, mi se făcea rău. Dar, fără deprimarea pe care mi-o provoca vederea modului în care se reconectează și își refac relația, nu aș fi avut parte de exaltarea de a apăsa pe întrerupător. Și nici de emoția de a mă declara, eu singură, dispărută.
Când toate au fost la locul lor, am trimis un email anonim la Departamentul de Resurse Umane al Launaria Pharmaceuticals și mi-am exprimat îngrijorarea în legătură cu un anume angajat. Am mai dat și un telefon la poliția din Stony Brook, unde am anunțat că o prietenă dispăruse.
A fost așa de ușor, totul. Fiecare pietricică pe care o aruncam razant pe luciul VP - 228
vieții lor plicticoase declanșa unde care dădeau naștere unui mic haos. A fost cea mai palpitantă chestie care li s-a întâmplat în existența lor obișnuită.
A fost așa de ușor să iau lucruri de la Rebecca. Mai întâi i-am luat slujba, apoi pe Duff, pe urmă colierul cu turturele, pe care îl purtase în toate fotografiile recente cu ea și Paul de care am reușit să dau pe Facebook. Apoi, inelul. I le-am luat pentru destul timp ca să le folosesc și eu și am înapoiat tot ceea ce luasem, astfel încât să îi sădesc îndoiala și neliniștea, puțin câte puțin. I-am luat sentimentul siguranței în propria casă, pândind-o din umbră
și mutând aproape imperceptibil lucrurile. Mă rog, nu chiar imperceptibil, ciocanele au fost o lovitură de geniu și m-am distrat căutând locuri unde să
le las. Cada de baie, cu briciul, s-a numărat și ea printre preferate, o parte din mine chiar a crezut că, poate, o să-și pună capăt zilelor, dar e prea egoistă pentru asta. Cel mai important, i-am luat drogurile. Uneori i le-am înlocuit. Aveam nevoie de un mijloc prin care să-i controlez capacitatea de a gândi limpede și motivația de a acționa imprudent, când era nevoie.
