Aștept inevitabila întrebare despre unde a dispărut leul de ceramică.
Câinele nostru e ghemuit, în siguranță, la piciorul lui Paul, ceea ce mă face să
mă întreb de câtă vreme stă în locul acela.
— Vino încoace, zice și se îndreaptă spre mine cu brațele deschise.
Duff se mișcă, își saltă capul să vadă ce-i cu agitația și se retrage la loc, în poziția lui de dormit. Când mă apropii de Paul, inima începe să-mi bată tare.
Fiecare gest pe care îl face amenință să devină un posibil atac.
— Mi-a fost dor de tine. Am senzația că nu ne-am văzut de zile întregi.
— Sunt aici, îi răspund, încordată în îmbrățișarea lui, dar Paul nu dă
niciun semn că ar vrea să mă elibereze.
— Iartă-mă că am fost așa de ocupat. Mâine o să-ți explic totul.
— Aha?
Încerc să nu-l calc pe picior și să nu-i dau un ditai pumnul. Ticălosule, știu ce te pregătești să faci.
— Am o surpriză.
Ezită când spune „surpriză”, de parcă ar încerca să transforme un lucru oribil să sune ca și cum mi l-aș dori.
— Surpriză? Ce surpriză?
— Mâine. Îți voi dezvălui totul!
Se dă în sfârșit, înapoi și îmi cercetează fața. Zâmbește, gata să
izbucnească în râs. Își bate joc de mine.
— Mâine?
VP - 232
Mă îndepărtez de el, ca să nu simtă cum tremur.
Clatină doar din cap.
— Iubito, tu și eu. Mâine, douăzeci de ani împreună.
Pe chip i se citește oboseala, dar privirea îi e limpede și intensă.
Mă dă pe spate faptul că Paul se folosește de aniversarea noastră ca stratagemă, dar nu sunt surprinsă. Cruzimea la care a ajuns pare fără sfârșit.
Îmi iau seama și trec, repede, în rolul soției iubitoare. Îmi duc mâna la frunte.
— Vai de mine! Sigur că da! Lucrurile au fost așa de agitate în ultimele săptămâni, aproape am uitat că mâine e aniversarea noastră.
Expresia feței îi devine mai serioasă. Mi-e teamă că l-am supărat.
— Paul, ce e?
— Nimic. Doar că te iubesc.
Are o capacitate de convingere terifiantă. Soțul meu, sociopatul. Soțul meu, criminalul. Mă întreb dacă și Sashei i-a spus că o iubește, înainte să o împuște.
— Și eu, îi răspund, forțat.
Își reprimă, cu un suspin, sentimentele.
— Știi ce, eu mai am ceva treburi de rezolvat pe ultima sută de metri, pentru mâine. Nu te superi dacă cinezi fără mine?
Încerc să nu-mi trădez disperarea cu care îl vreau plecat. Dincolo de toată
furia și suferința mea, mai este ceva, o voce stinsă și sâcâitoare, care mă face să-l cred. Să cred că încă mă iubește. Dar nu mă las păcălită. S-au întâmplat atât de multe lucruri pe care nu le pot ignora. Cu fiecare clipă care trece îmi dau seama cât de puțin timp mai am la dispoziție, ca să pregătesc totul.
Acum e așa de sigur pe el, zâmbește și râde, cu gândul la lucrul acela groaznic și umilitor pe care l-a plănuit pentru mâine.
— Nu mă supăr deloc. Și eu am câte ceva de organizat.
Se apropie de mine și tresar. Din fericire, nu-și dă seama și mă sărută fără
să pună vreo întrebare.
