— Încetează să mai râzi de mine, nenorocito!
Mama continuă. Nu înțeleg deloc de ce râde, nu e nimic amuzant.
— Încetează cu râsul!
Un clic. Un pocnet asurzitor. O bușitură înfundată. De astă dată
e altfel. Mă străduiesc să o aud pe mama.
— Ar fi trebuit să nu mai râzi, zice tata.
Stau în bezna debaralei, cât pot mai nemișcată și mai tăcută, și tremur puternic. Mult timp nu se mai aude niciun sunet dinspre dormitorul părinților mei. Am impresia că îl aud pe tata cum respiră, dar nu sunt sigură, pentru că se suprapune sunetului propriei mele respirații, accelerate în hiperventilație.
La un moment dat aud scârțâitul podelei, sunetul unui VP - 235
scăpărat de brichetă și al unui obiect de sticlă în contact cu o suprafață. Tata o strigă pe mama o dată, apoi încă de două ori. Ea nu-i răspunde.
Tata scoate un sunet, parte geamăt, parte oftat. Un alt clic sfâșie noaptea, urmat de o altă explozie.
Nu știu dacă au trecut ore sau zile până ies din debara. Îmi țin perna strâns la piept. Mă strecor în dormitorul lor și o zăresc pe mama întinsă pe jos. Are ochii închiși și gura deschisă. Când îmi pun mâna pe brațul ei, nu se mișcă. Nu văd sângele, decât atunci când îngenunchez lângă ea. Și cămașa de noapte mi se năclăiește.
Îi șoptesc la ureche:
— Mami? E vremea să te trezești, somnoroaso.
Sunetul vocii mele nu o mișcă. O împing iar cu mânuța mea și nu se întâmplă nimic. Nu știu exact ce nu e în ordine cu ea, dar știu că nu doarme. Și mai știu că e foarte rău.
Pe tata mai întâi îl aud, pe urmă îl văd întins de partea cealaltă
a patului, la câțiva centimetri de ea. Încearcă să-mi rostească
numele, dar nu scoate altceva decât niște bolboroseli. Pe la colțurile gurii îi curge sânge și eu încep să plâng, pentru că arată
așa de înfricoșător.
Întinde un braț spre mine și văd cât de rău îi tremură și cum picură stropi de sânge pe covorul de sub el. Privirea îmi alunecă
spre mâna cealaltă, cu care își acoperă jumătate din față, în timp ce sângele i se scurge printre degete. Are o privire turbată și mi-e frică să mă apropii mai mult de el. Văd însă cu câtă disperare ar vrea să o fac. Strânge și desface spasmodic mâna întinsă spre mine și atunci mă supun, mă duc spre el, cu perna acoperindu-mi în siguranță pieptul și gâtul. Îmi pun mâna într-a lui.
Printre buze îi scapă o șoaptă gâtuită.
— Ajută-mă. Telefonul.
Dau să mă duc spre telefonul de pe comodă, când zăresc lângă
el revolverul Smith & Wesson. Înțeleg deodată totul, limpede. El a făcut-o. Mă întorc din drumul meu către comodă, înapoi la el, și tata se holbează la mine, își leagănă capul în direcția în care mă
îndreptasem.
Mă uit la trupul nemișcat al mamei și simt o emoție atât de nouă, de necunoscută mie… mă simt ca și cum aș da în clocot, de dinăuntru în afară. Iau decizia chiar înainte de a înțelege complet ce urmează să fac.
Îi pun perna pe față și mă arunc deasupra ei cu tot corpul.
VP - 236
Brusc, tata mă smucește cu putere și în umăr îmi explodează o durere cumplită. Îmi pun genunchiul pe brațul lui, ca să nu mă
mai smucească iar. Fără vlagă, încearcă să apuce perna care îi acoperă fața și eu mă las și mai tare peste el. Îmi țin ochii închiși și strâng din pleoape, până când nu se mai mișcă sub mine.
Rămân multă vreme așa.
Nu mă clintesc decât atunci când aud cum poliția sparge ușa.
Sunetul unor ciocănituri mă trezește la realitate. Sunt tot în debaraua din holul de la intrare, Duff gâfâie deasupra mea și coada i se lovește repetat de ușă. Văd dârele pe care soarele dimineții, trecând prin ferestre, le lasă în jurul corpului lui și Duff pare și mai imens, în spațiul strâmt pe care îl împărțim. Tocmai ce mă ridic în picioare și ies din debara, când Paul coboară ca o furtună pe scări, îmbrăcat, radiind. Mă cuprinde într-o îmbrățișare de urs și mă ridică în aer.
— Matu, azi e ziua cea mare!
Nu cred să-l fi văzut vreodată așa de entuziasmat.
Cincizeci și șapte
PAUL ȘI REBECCA
Îmi strânge bine legătura pe ochi.
— Vezi ceva? mă întreabă.
Mă uit în jos și în jur. Nu trece decât o dâră minusculă de lumină.
