Când ia cheile și se îndreaptă spre ușă îl întreb, fără să mă întorc spre el:
— Paul, știi cumva ce s-a întâmplat cu celălalt leu de ceramică?
Oare faptul că l-am spart a provocat tot ceea ce s-a întâmplat?
— Scumpo, a venit vremea mărturisirilor, zice, dregându-și glasul. Voiam să duc la reparat leul cu coada ciobită, ca parte din cadoul meu pentru tine.
S-a spart însă pe drum. L-am scăpat pe jos, în parcare, și s-a sfărâmat în prea multe cioburi, ca să mai poată fi lipite, fără să fie vizibil. De o vreme mă tot gândesc cum să-ți spun. Mă simt groaznic. Îmi pare tare rău.
Sunt furioasă. Minte cu atâta ușurință acum și mă gândesc ce bine m-aș
simți dacă i-aș putea arunca în cap leul celălalt și să nu-mi fac griji pentru VP - 233
consecințe decât mai târziu. Rămân pe poziție, dar îmi întorc, totuși, capul și îi surâd cald.
— Nu-ți face probleme, dragule. E doar un obiect. Un fleac de doi bani. Cel puțin ne avem unul pe altul.
Îmi țin pumnii încleștați atât de tare, încât am senzația că unghiile mi-au găurit pielea în palme.
Paul pare ușurat. Îmi iau cel mai calm și mai iubitor ton pe care reușesc să
îl încropesc, în toată furia care mă domină.
— Paul?
— Da, iubire.
— Dacă te duci la farmacie, nu-ți mai lua termo plasturi, ți-am cumpărat eu o mulțime, când veneam spre casă. Văzusem că nu prea mai ai.
— Ești cea mai tare, zice, atingându-și instinctiv brațul.
Mașina lui abia dacă a ieșit de pe alee, când leul de ceramică se izbește de șemineu și se sparge în mii de cioburi.
Orice dubii mai aveam, acum au dispărut. Fiecare părticică din mine îmi spune că mâine e ziua cea mare.
* * *
Paul doarme de ore în șir. A ajuns acasă pe la miezul nopții, s-a pus lângă
mine și a început instantaneu să sforăie. Am așteptat în întuneric, gândindu-mă obsesiv la ce se va întâmpla mâine și întrebându-mă de ce nu fugisem, atunci când am avut ocazia. Practic, nu am avut nicio ocazie. Banii dispăruseră. Dependența mea ajunsese total incontrolabilă. Nu avusesem puterea să mă confrunt cu dezastrul în care ajunsese viața mea. Mă întorc, iar și iar, la singurul lucru care mi-a mai rămas de făcut. Să mă protejez și să
pun mâna pe ceea ce îmi aparține.
E ora trei dimineața și eu am lucrat în baia de jos, cu trei rânduri de mănuși din nitril pe mâini, am îmbibat plasturii. Țin fereastra deschisă, am pus un ventilator și am o mască pe față. Sunt surprinsă totuși cât de amețită
sunt, după toate precauțiile, deși nu ar trebui să mă mire, pentru că știu că
crema este letală. Trebuie să mă mișc repede. Deschid cu atenție ambalajul din plastic al plasturelui, îl desfac, îmbib, repliez și îl pun la loc în plastic, apoi lipesc bine de tot unde am desfăcut, ca și cum n-a fost atins niciodată.
Repet de trei ori operația, pentru fiecare plasture din cutie, apoi sigilez capătul cutiei pe care îl deschisesem cu grijă, ajutată de cuțitul pentru corespondență. După ce am terminat, am pus într-un sac de plastic tuburile de Euphellis, mănușile, masca și lipiciul și le-am înfășurat de multe ori, pe urmă am pus totul într-un alt sac. Deocamdată va trebui să îl ascund. În drum spre debara, pun cuțitul de corespondență și cutia de plasturi în poșeta mea, care stă aninată pe spătarul scaunului din bucătărie.
VP - 234
Împing sacul în cotlonul cel mai adânc al debaralei, acolo unde se află un dulap textil cu fermoar, în care îmi țin paltoanele. Trag fermoarul dulapului și bag toate chestiile pe mâneca unei haine lungi, apoi închid totul. Mă ia un val de amețeală și cad în genunchi, în debaraua întunecoasă, printre cizme și un aspirator vertical. E un spațiu strâmt, dar e loc destul, ca să încap fără
probleme și să-mi sprijin capul de perete. Poalele paltoanelor îmi ating creștetul. Mă învăluie o senzație familiară, de siguranță, care apoi se transformă în pericol. Închid ochii și mă las purtată de amintiri.
Sunt iar în debara, mă ascund. Aud cum el țipă și o aud pe mama plângând. Ceva de sticlă se lovește de perete și se face țăndări. Se deschide o ușă și apoi se închide cu o izbitură, zguduind pereții. Tata se răstește. Mama strigă și mai tare, de astă dată rugător:
— Nu, nu, nu. Cum ai putut? Ce fel de om ești?!
— Din cauza ta sunt așa. Tu ești de vină. Tu mă împingi, mă
împingi și mă împingi.
Aproape că nu-i recunosc vocea, parcă ar fi un animal.
Mama răcnește și ea.
— Aș vrea să pleci pur și simplu și să ne lași în pace. Rebecca e singurul lucru bun pe care l-ai făcut vreodată și nici măcar nu ești în stare să-i fii tată. Nu ești bun de nimic.
Am auzit scandalul ăsta de o sută de ori până acum. Mă
pregătesc pentru o noapte lungă, petrecută în debara.
— Ai vrea să plec? Asta e casa MEA, doar v-am lăsat și pe voi două să stați aici. Dacă nu eram eu, n-ai fi avut nimic!
Mama începe să râdă.
