Nerăbdarea din glasul lui este profund neliniștitoare.
Portiera lui se închide și se deschide cea din spate. Neastâmpărat, Duff sare jos și aterizează pe pietrișul de dedesubt. Paul îl strigă și clicul lesei prinse de zgardă răsună în aer. Pașii lui Paul se îndepărtează de mașină, urmați de sunetul precipitat al celor patru labe, în spatele lui.
Rămân singură, în tăcere. Deschid torpedoul și pipăi metalul rece al armei. Înainte de a reuși să mi-o strecor în geantă, aud pașii lui Paul apropiindu-se. Închid cu un pocnet torpedoul, exact când aud cum se deschide portiera din dreptul meu. Paul se apleacă peste mine și îmi țin respirația, în vreme ce aud cum deschide torpedoul și ia ceva din el.
Indiferent spre ce ne îndreptăm, de bine sau de rău, iată-ne ajunși, în final, acolo.
* * *
— Matu. E momentul.
O iau de mână și o ajut să coboare din jeep. Podul palmei îi e transpirat, de nerăbdare. Îmi pun mâna cealaltă în arcul făcut de spatele ei, la mijloc, și o conduc pe aleea cu pietriș. Îi simt trupul tremurând nervos și simt eu însumi un șoc de durere.
— Iubito, o să-ți accept oferta, îi spun, cu ochii la geanta ei.
— Cum să nu, răspunde, băgând mâna să scoată cutia cu plasturi.
Mi le întinde și eu iau un pachet. Îl deschid, îmi suflec mâneca și aplic plasturele.
VP - 239
Duff ne-o luase înainte, săltând, și acum începe să scâncească, nerăbdător.
O călăuzesc și Rebecca se încordează la atingerea mea. Mă aplec și îi șoptesc la ureche:
— Aproape am ajuns, iubire. Mai sunt doar câțiva metri.
* * *
Și-a pus plasturele. Acum nu mai e cale de întoarcere.
Îmi respiră cald în ceafă, în timp ce îmi desface legătura. Stau cu ochii închiși. Vreau să rămân în întuneric. Paul râde.
— Deschide ochii, Matu!
Își încolăcește brațele puternice în jurul taliei mele, îmi dă părul la o parte și îmi sărută pielea descoperită a gâtului, apoi își așază bărbia pe umărul meu. Atingerea îmi stârnește fiori în tot corpul.
— La mulți ani, scumpo!
Deschid ochii și imaginea din fața mea se limpezește. Paul îmi dă drumul și face câțiva pași înainte. Se uită cu atenție la chipul meu, în timp ce urcă
cele trei trepte largi care duc la o ușă de lemn imensă. E încântat că am rămas fără cuvinte. Îmi întinde o mână.
Eu fac în schimb câțiva pași înapoi și măresc distanța dintre noi. Vântul ce suflă printre brazi îmi distrage atenția de la casă către copacii care delimitează perimetrul. Casa nu îmi e cunoscută, dar copacii, da. Noi am mai fost aici.
Piesele separate care stau dinaintea mea se configurează singure. Cerul de deasupra, casa din față, pământul de dedesubt. Paul, Duff, un prag.
Economiile noastre dispărute. Și, aninată deasupra ușii, o pasăre din fier forjat.
O turturea.
* * *
— Turtureaua mea.
Soția mea pare copleșită. Rămâne buimacă, iar eu o conduc în interiorul noii noastre case. Casa care era cât pe ce să nu fie.
* * *
Îl urmez pe Paul înăuntru și rămân fără aer, atunci când văd holul.
Tavanul este așa de înalt, ca și cum s-ar afla pe un alt fus orar. Dau roată
spațiului deschis, privesc în sus, de jur-împrejur și în jos, pentru că este incredibil ce mă înconjoară și pentru că îmi este prea greu să mă uit la Paul.
Lumina după-amiezii se revarsă prin fereastra în evantai de deasupra cadrului ușii. Tot ceea ce văd îmi pare pudrat cu un praf magic, fiecare unghi și suprafață preiau diferit lumina și o proiectează într-o strălucire multicoloră, ca printr-o prismă.
Paul își flutură brațele în sus și în jos, de jur-împrejur.
VP - 240
— Asta este ceea ce am făcut în ultimul timp.
Sunt mută de uimire.
— Ești bine, Matu?
— Da. Sunt doar… doar copleșită, zic, încercând să zâmbesc, fără să-mi iasă, în timp ce îmi caut cuvintele. Poți să-mi dai puțină apă?
