Luminița roșie a telefonului clipește amenințător. Mark mi-a trimis deja un e-mail în care mă chema la el în birou și aproape simultan am primit de la el și un mesaj pe telefon în care repetă aceeași solicitare. Îmi ridic privirea și îl văd stând în pragul biroului său, cu obișnuita cafea de la Starbucks în mână. Pe pahar scrie „MARV”, cu litere cursive și grăbite, iar pe mine mă

umflă râsul, în ciuda felului în care se arată a fi ziua de azi, până acum. În cealaltă mână, Mark ține recuzita lui obișnuită, un trabuc cubanez neaprins, pe care o să-l molfăie din când în când și o să-l băloșească toată ziua, până ce o să-l poată fuma, în tihna căminului său. Expresia de pe fața lui e una mai degrabă serioasă decât arogantă, și asta este ceva neobișnuit. Mă cheamă la el cu o mișcare a mâinii și face stânga împrejur pe călcâiele pantofilor Gucci.

Știu eu pe cineva căruia i-ar prinde bine un Xanax. Nu pot să-l condamn, totuși. Tocmai am aflat că și el are probleme acasă.

Îl privesc și ridic din sprâncene, apoi îmi pun lucrurile pe scaunul meu.

Încerc să nu dau prea mare atenție privirilor ostentative ale colegilor de serviciu. Majoritatea dintre ei sunt sub influența pastilelor, de la Alprazolam la Zoloft, dar sunt destui cei cărora le-aș recomanda o mărire a dozei. E

vorba despre un grup de oameni cât se poate de nefericiți, dacă avem în vedere numărul mare al potențiatorilor de stare la care avem acces.

Îmi înăbuș senzația crescândă de spaimă, care a început odată cu apariția musafirilor nepoftiți, de azi dimineață, și mă îmbărbătez cu o jumătate de Oxy pe care mi-o azvârl în gură și o înghit cu cafea. Întotdeauna simplă.

Lactatele și zahărul te omoară. Mă îndrept către biroul lui Mark.

— Rebecca, ia loc.

Devine imediat evident că nu va închide ușa, așa cum făcea săptămânile trecute, când spațiul deschis se golea de lume și el încerca să mă convingă de virtuțile „magice” ale sticlei de votcă din biroul lui, despre care se știa că

transformă deciziile proaste în „unele irezistibile” (cum ar fi scoaterea frenetică a hainelor). Din nefericire pentru el, eu nu cred în magie și atât Mark, cât și votca îmi fac greață. Dar, după dispariția Sashei, devenise mai insistent, iar rata alarmantă cu care mie îmi crește nevoia și diminuarea stocurilor mă fac să-mi fie tot mai greu să-l refuz.

— Mark, zic eu și îi trimit cel mai timid surâs pe care pot să-l scot, răsucindu-mi pe deget o buclă de păr. De ce ești așa de sobru?

Nu pare amuzat. E chiar furios. Și știu bine de ce.

VP - 6

Nevastă-sa, despre care crezuse că l-a părăsit fără o vorbă, în urmă cu trei săptămâni, se pare că a dispărut, de fapt; posibil nu de bunăvoie. Încă nu mi-e clar dacă știe că poliția m-a informat deja despre acest lucru. Dacă Sasha și cu mine am fi fost cu adevărat prietene, și nu doar ne-am fi prefăcut, poate că aș fi avut vreun indiciu despre unde ar putea să fie. Nu pot spune sigur dacă le-aș fi împărtășit sau nu detectivilor de azi dimineață o astfel de informație privilegiată. Dar cu certitudine nu le-aș fi mărturisit, lui Paul sau celor de la poliție, că nu-mi pasă de dispariția ei nici cât negru sub unghie.

Pe chipul lui Mark se citește ceva ce seamănă cu îngrijorarea, dar își descrețește repede fruntea. Nu despre asta vrea să discute cu mine. Sunt puțin surprinsă că el continuă să vină la birou, în mijlocul anchetei, dar presupun că rutina îl liniștește. Înțeleg nevoia de predictibilitate din timpul unei crize. Paul și cu mine facem exact la fel.

Aș vrea să-mi pară rău pentru Mark, numai că știu ce soț groaznic este.

Am auzit-o destul de des pe Sasha vorbind despre apatia lui, în vestiarul sălii de sport unde făceam bicicletă, și am auzit o grămadă de zvonuri despre infidelitățile lui, vehiculate între alveolele de lucru, despărțite doar de niște paravane. De ani de zile, am tot auzit, frecvent și chiar din gura lui, cele mai slabe replici de agățat.

Mă gândesc dacă să-i spun despre vizitatorii mei din pragul dimineții, dar decid să mă abțin. Soarbe din cafea, căzut pe gânduri. Chipul i se întunecă.

— Rebecca, nu mai pot să-ți țin partea. Oamenii au început să pună

întrebări. Cineva i-a vândut conducerii un pont anonim, cum că relația noastră este „îndoielnică”. Și acum dobitocii de la resurse umane mă

presează în fel și chip. Nu știu cu cine ai vorbit, dar a fost o prostie monumentală. În situația actuală, nu tu, ci eu o să ajung să-mi pierd slujba, din pricina unor glume tâmpite. Și mai sunt și speculațiile referitoare la accesul tău la mostrele de medicamente.

Mi-a luat câteva clipe pentru ca neuronii creierului meu, loviți de panică, să-și activeze conexiunile. Urmele analgezicului de azi dimineață mă fac să

fiu puțin paranoică și dezorientată. Nu sunt sigură cum ar trebui să

reacționez, așa că dau din cap și îi imit aerul serios.

— Ești un reprezentant de vânzări nemaipomenit sau, mai bine zis, erai un reprezentant nemaipomenit. Dar ai devenit delăsătoare și, sincer, faci compania de râs. Înțeleg că îți place să te faci praf, și mie îmi place să mă fac praștie, dar tu ai luat prea mult din mostre și lumea a început să observe.

La dracu’. Mi-a picat fisa ce înseamnă toate astea. În mod stupid, dinaintea ochilor îmi apare nevastă-sa, Sasha, pedalând ca de frica morții lângă mine, la sală, acolo unde era în fiece dimineață, indiferent de vreme, până când n-a mai fost.

VP - 7

— Nu am luat nimic altceva, în afară de ceea ce mi-ai dat tu. Pe bune.

E o minciună, bineînțeles.

— Te-ai lăsat pe tânjală. Sunt luni de zile de când te porți ciudat. Zău, Rebecca, știi mai bine ca oricine că toate rahaturile astea au efecte secundare nasoale. Ai luat prea multe. Ăsta e comportament de novice. Și, să

fim serioși, ești deja puțin cam prea bătrână ca să fii în continuare reprezentant de vânzări.

E stilul lui Mark să răsucească cuțitul în rană. Nu se poate abține. Spatele îmi devine țeapăn.

— Mark, știi bine câți bani am făcut pentru compania asta și câți bani am scutit…

— Te rog, Rebecca. În clipa de față tu ești cea mai mică dintre problemele mele. N-o să complic lucrurile. Ești pusă pe liber. Poți să o faci demn și să îți dai demisia, să pleci imediat și să nu mai atragi atenția asupra ta. Sau pot să

fac o plângere oficială despre cât de adânc ți-ai băgat mâna în mostre și asta va atrage o nedorită atenție asupra ta. Eu pot să te scap de cei de la resurse umane, dacă nu faci tapaj prea mare. Consider că e în interesul tău să-ți păstrezi demnitatea neștirbită, nu crezi?

E în interesul lui să demisionez. Dacă mă dă afară, știe că pot să arunc totul în cârca lui și să le spun celor de la Resurse despre „glumele tâmpite”

pe care le-a făcut. Mai rău chiar, pot să le spun ceea ce știu despre îndoielnica lui relație cu adevărul, în legătură cu un anume proces cu medicamente, încheiat catastrofal. Am însă sentimentul că această

informație îmi va fi mai utilă altfel. Decid să o păstrez pentru zile mai negre.

Chiar și așa, tot am nevoie de Mark mai mult decât are el nevoie de mine.

— Rebecca?

Sunt gata să-mi dau drumul la gură.

— Să nu faci vreo scenă. Dacă nu cumva vrei să te scot complet din aranjamentul nostru din afara serviciului. Aici am încheiat-o.

Tonul vocii lui e așa de amenințător, că îmi taie orice elan. Sunt totuși ușurată că nu mă exclude de-a dreptul. Și mai știu că în momentul acesta ar fi o tâmpenie uriașă să atrag prea mult atenția asupra mea și, prin extrapolare, și asupra lui Paul.

Simt că mi-e greață și am nevoie mai mult decât orice să ies la aer curat.

Înclin din cap, mă ridic de pe scaun și mă îndrept spre alveola mea. Mă

opresc să-mi iau geanta. Când întind mâna după laptop, asistenta lui Mark, Christina, o tipă de douăzeci și cinci de ani cu buze de pește și îmbrăcată mai degrabă pentru cazinou, sare și mi-l smulge din brațe.

— Aparține companiei, zice și zâmbetul ei de mâncătoare de rahat îi dezvelește dantura, nefiresc de albă.

VP - 8

Nu m-a plăcut niciodată.