Cu inima bătându-mi puternic, îmi trag o cămașă de noapte peste trupul gol. Aștept să se mute cu toții în bucătărie – urmați cu elan de Duff, câinele nostru de rasă Newfoundland, ale cărui gheare țăcăne pe pardoseala de lemn și gresie –, și abia apoi mă apropii de capătul scării. Sunt ferită vederii, dar pot să le aud întrebările și, desigur, și răspunsurile lui Paul, date cu calm.
Aștept momentul propice ca să mă alătur lor și, la fiecare treaptă pe care o cobor, îmi repet o mantră. N-o să ne prindă. N-o să ne prindă. N-o să ne prindă. O să scăpăm cu bine.
Nici prin cap nu-mi trece că apariția celor doi detectivi la ușa noastră va fi partea cea mai ușoară a zilei de azi.
* * *
Îmi câștig existența din promovarea de medicamente.
Sunt plătită ridicol de bine pentru asta. Mi-am petrecut ultimii douăzeci de ani făcând cunoștință cu medici și cu ceea ce le este necesar, ca să-și facă
pacienții să se simtă mai bine. Știu cum să discut cu ei, în așa fel încât să le las senzația că sunt superiori, dar, în același timp, să aibă încredere în ceea ce spun și să vrea ceea ce vând eu. Sunt în stare să fac o adevărată poezie din efectele secundare și din denumirile medicamentelor. În doar câteva minute pot să spun care dintre pilule va avea acțiunea perfectă asupra fiecărei persoane pe care o întâlnesc. Și, mai ales, știu care este combinația chimică
de cel mai mare efect în cazul meu. Cunoașterea de sine este importantă.
VP - 5
E trecut de ora nouă când ajung, în sfârșit, la birou și evenimentele dimineții deja m-au zdruncinat. Sunt destul de sigură că am fost amândoi cât se poate de stăpâni pe noi, dar tot mă bântuie îndoiala și neliniștea. Ca să-mi recapăt într-o oarecare măsură liniștea, mi-am mai administrat o pilulă de calmare în drum spre slujbă.
Luminița roșie a telefonului clipește amenințător. Mark mi-a trimis deja un e-mail în care mă chema la el în birou și aproape simultan am primit de la el și un mesaj pe telefon în care repetă aceeași solicitare. Îmi ridic privirea și îl văd stând în pragul biroului său, cu obișnuita cafea de la Starbucks în mână. Pe pahar scrie „MARV”, cu litere cursive și grăbite, iar pe mine mă
umflă râsul, în ciuda felului în care se arată a fi ziua de azi, până acum. În cealaltă mână, Mark ține recuzita lui obișnuită, un trabuc cubanez neaprins, pe care o să-l molfăie din când în când și o să-l băloșească toată ziua, până ce o să-l poată fuma, în tihna căminului său. Expresia de pe fața lui e una mai degrabă serioasă decât arogantă, și asta este ceva neobișnuit. Mă cheamă la el cu o mișcare a mâinii și face stânga împrejur pe călcâiele pantofilor Gucci.
Știu eu pe cineva căruia i-ar prinde bine un Xanax. Nu pot să-l condamn, totuși. Tocmai am aflat că și el are probleme acasă.
Îl privesc și ridic din sprâncene, apoi îmi pun lucrurile pe scaunul meu.
Încerc să nu dau prea mare atenție privirilor ostentative ale colegilor de serviciu. Majoritatea dintre ei sunt sub influența pastilelor, de la Alprazolam la Zoloft, dar sunt destui cei cărora le-aș recomanda o mărire a dozei. E
vorba despre un grup de oameni cât se poate de nefericiți, dacă avem în vedere numărul mare al potențiatorilor de stare la care avem acces.
Îmi înăbuș senzația crescândă de spaimă, care a început odată cu apariția musafirilor nepoftiți, de azi dimineață, și mă îmbărbătez cu o jumătate de Oxy pe care mi-o azvârl în gură și o înghit cu cafea. Întotdeauna simplă.
Lactatele și zahărul te omoară. Mă îndrept către biroul lui Mark.
— Rebecca, ia loc.
Devine imediat evident că nu va închide ușa, așa cum făcea săptămânile trecute, când spațiul deschis se golea de lume și el încerca să mă convingă de virtuțile „magice” ale sticlei de votcă din biroul lui, despre care se știa că
transformă deciziile proaste în „unele irezistibile” (cum ar fi scoaterea frenetică a hainelor). Din nefericire pentru el, eu nu cred în magie și atât Mark, cât și votca îmi fac greață. Dar, după dispariția Sashei, devenise mai insistent, iar rata alarmantă cu care mie îmi crește nevoia și diminuarea stocurilor mă fac să-mi fie tot mai greu să-l refuz.
— Mark, zic eu și îi trimit cel mai timid surâs pe care pot să-l scot, răsucindu-mi pe deget o buclă de păr. De ce ești așa de sobru?
Nu pare amuzat. E chiar furios. Și știu bine de ce.
VP - 6
Nevastă-sa, despre care crezuse că l-a părăsit fără o vorbă, în urmă cu trei săptămâni, se pare că a dispărut, de fapt; posibil nu de bunăvoie. Încă nu mi-e clar dacă știe că poliția m-a informat deja despre acest lucru. Dacă Sasha și cu mine am fi fost cu adevărat prietene, și nu doar ne-am fi prefăcut, poate că aș fi avut vreun indiciu despre unde ar putea să fie. Nu pot spune sigur dacă le-aș fi împărtășit sau nu detectivilor de azi dimineață o astfel de informație privilegiată. Dar cu certitudine nu le-aș fi mărturisit, lui Paul sau celor de la poliție, că nu-mi pasă de dispariția ei nici cât negru sub unghie.
Pe chipul lui Mark se citește ceva ce seamănă cu îngrijorarea, dar își descrețește repede fruntea. Nu despre asta vrea să discute cu mine. Sunt puțin surprinsă că el continuă să vină la birou, în mijlocul anchetei, dar presupun că rutina îl liniștește. Înțeleg nevoia de predictibilitate din timpul unei crize. Paul și cu mine facem exact la fel.
Aș vrea să-mi pară rău pentru Mark, numai că știu ce soț groaznic este.
Am auzit-o destul de des pe Sasha vorbind despre apatia lui, în vestiarul sălii de sport unde făceam bicicletă, și am auzit o grămadă de zvonuri despre infidelitățile lui, vehiculate între alveolele de lucru, despărțite doar de niște paravane. De ani de zile, am tot auzit, frecvent și chiar din gura lui, cele mai slabe replici de agățat.
Mă gândesc dacă să-i spun despre vizitatorii mei din pragul dimineții, dar decid să mă abțin. Soarbe din cafea, căzut pe gânduri. Chipul i se întunecă.
— Rebecca, nu mai pot să-ți țin partea. Oamenii au început să pună
întrebări. Cineva i-a vândut conducerii un pont anonim, cum că relația noastră este „îndoielnică”. Și acum dobitocii de la resurse umane mă
presează în fel și chip. Nu știu cu cine ai vorbit, dar a fost o prostie monumentală. În situația actuală, nu tu, ci eu o să ajung să-mi pierd slujba, din pricina unor glume tâmpite. Și mai sunt și speculațiile referitoare la accesul tău la mostrele de medicamente.
Mi-a luat câteva clipe pentru ca neuronii creierului meu, loviți de panică, să-și activeze conexiunile. Urmele analgezicului de azi dimineață mă fac să
fiu puțin paranoică și dezorientată. Nu sunt sigură cum ar trebui să
reacționez, așa că dau din cap și îi imit aerul serios.
— Ești un reprezentant de vânzări nemaipomenit sau, mai bine zis, erai un reprezentant nemaipomenit. Dar ai devenit delăsătoare și, sincer, faci compania de râs. Înțeleg că îți place să te faci praf, și mie îmi place să mă fac praștie, dar tu ai luat prea mult din mostre și lumea a început să observe.
La dracu’. Mi-a picat fisa ce înseamnă toate astea. În mod stupid, dinaintea ochilor îmi apare nevastă-sa, Sasha, pedalând ca de frica morții lângă mine, la sală, acolo unde era în fiece dimineață, indiferent de vreme, până când n-a mai fost.
VP - 7
— Nu am luat nimic altceva, în afară de ceea ce mi-ai dat tu. Pe bune.
E o minciună, bineînțeles.
